UN PREȚIOS DICȚIONAR ESENȚIAL
sau
DESPRE O MAI BUNĂ CUNOAȘTERE A LUI BLAGA ȘI A OAMENILOR DIN VIAȚA LUI
Împătimitul cercetător al vieții și creației blagiene, exeget și propagator de seamă al multor creatori români, profesorul Zenovie Cârlugea a prezentat la cea de XXXVII-a ediție a Festivalului internațional Blaga de la Lancrăm și Sebeș de la începutul lui mai 2017 o lucrare insolită de peste 500 de pagini /A-4/ despre personalitatea poetului, filosofului, diplomatului, universitarului, academicianului transilvan. Aceasta ”în oglinzile alterității”. În această lucrare de referință asupra căreia m-am aplecat în ultima vreme, autorul opusului dovedește încă o dată nu numai dragostea și prețuirea față de cea mai complexă personalitate a culturii românești din secolul al XX-lea, analizată din alte unghiuri pentru a surprinde – cum și-a propus – și mai bine, întregul parcurs al Creatorului și Omului Lucian Blaga. În opinia sa, care se verifică: ”stă sub ceea ce putem numi coincidentia oppositorum – ca figură politropică a alterității” /p. 5/. Remarc că în ultima vreme tema a devenit de mare interes în Europa contemporană[1].
În cazul de față, Zenovie Cârlugea demonstrează că avem de-a face cu ”un fel de conjuncție și disjuncție a ”contrariilor” ce amprentează, în varii manifestări, atât un mod de viață cât, mai ales, un stil de creație” /idem p. 5/, remarcabil fiind caracterul recapitulativ şi de sinteză al lucrărării.
În numeroase articole din Dicționar devenim martori ai modului în care s-a format Creatorul prin Ceilalți – prin semenii săi. Numeroasa familie ne ajută să îi cunoaștem mai bine obârșiile cât și felul în care a evoluat individualitatea sa creatoare stabilită fiind o întreagă țesătură de vectori cu rol hotărâtor în manifestarea ulterioară a presonajului pus sub o altă lupă. Exegetul identifică cu o deosebită acribie importanța fiecărui individ aflat în tangență, în parte, surprinzând modul în care apar sau se oglindesc în operă, și cum a fost receptată personalitatea sa în conștiința contemporanilor. Extrem de bine a fost surprinsă perioadă extrem de controversată, mai ales cea de după 1945, cea mai bulversată în care a acționat Blaga, vremuri în care fiecare gest sau contact îmbrăca dimensiuni existențiale, cu urmări de multe ori imprevizibile, chiar înspăimântătoare. Mai ales pentru un individ /un creator/, care nu se arăta dispus să pactizeze cu opresorul, chiar sub presiunea acestuia. Transpar ingerințele brutale ale statului totalitar în viața sa și a contemporanilor, faptul că c e d a r e a era la ordinea zilei printre unii confrați, opoziția fiind aspru pedepsită. Cât de otrăvitor a fost amestecul respectiv în viața poetului și filosofului român se remarcă în numeroase pagini din lucrare, dar mai ales în capitolul în care este tratat și prezentat ”dosarul” Blaga în problema propunerii pentru Premiului Nobel pentru literatură, venită din afară. În paginile Dicționarului am găsit cel mai bine și convingător acest aspect despre care mai citisem. Chestiunea mă intrigă până într-acolo, încât îmi propun să cercetez în Arhiva Ministerului de Externe în ce măsură misiunea noastră diplomatică de la Stockholm a avut ceva instrucțiuni din țară asupra modului în care să procedeze în cazul în speță.
Folosind o bibliografie largă despre viața și opera lui Blaga, îndeosebi scrisorile sale pe care inteligent le coroborează exegetul cu mărturii din Hronic sau apelând la declarațiile contemporanilor, extrase din mai toate lucrările de referință[2], chiar dacă în bibliografie nu le trece pe toate, Zenovie Cârlugea reconstituie complexul alter ego – ul autorului în posturile sale multiple de poet, filosof, scriitor, diplomat, profesor universitar, publicist, redactor, traducător, cercetător, propagator al culturii românești, părinte, îndrumător al tinerilor capabili a-l asculta, conferențiar, etc. etc. pus fiind până la urmă într-o frumoasă lumină Blaga – de erou vertical – poate cel mai vertical al vremurilor sale.
Încercând să fie cât se poate de exaustiv în demersul său, exegetul folosește date cunoscute, care în mod sigur vor fi în continuare aprofundate în edițiile care vor urma, precizând că cele mai multe ”finețuri” sunt necunoscute unor specialiști și mai ales publicului larg. Surprinde în cartea sa Zenovie Cârlugea raporturile tânărului Blaga cu autoritățile vremurilor de la cel mai înalt nivel începând, de la Regina Maria a României, Sextil Pușcariu, Nicolae Iorga, Carol al II-lea, Octavian și Veturia Goga până la unii din cei care, direct sau din umbră, i-au amărât spre senectute viața: Mihai Beniuc, Miron Constantinescu și alții.
Cartea cuprinde zeci de medalioane i n e d i t e oglindite în lumini n o i ale unor scriitori se seamă, descris fiind modul de comportarea al acestora în relația cu Blaga, fără a-i enumera exhaustiv, ci în ordine alfabetică, de la Felix Aderca, Ioan Alexandru, Tudor Arghezi și Ion Agârbiceanu începând. Pe decanul de vârstă al scriitorilor români îl întâlnea cercetătorul clujean deseori în drumul său zilnic de întoarcere spre casă. Mișcat am rămas de scena descrisă în lucrare, în care b ă- t r â n u l /fost protopop unit al Clujului și academician/, își mătura frunzele de pe trotuar /ce amănunt surprinzător din cotidianul anilor 50 și câtă modestie la generația respectivă!/; Blaga trecea pe cealaltă parte a drumului pentru a-i da binețe scriitorului. Ce loc dc întâlnire a două vârfuri ale culturii și spiritualității românești! Nu-i scapă remarcabilului exeget câteva cuvinte din necrologul consemnat de concitadin la plecarea confratelui său la cele veșnice. Nu uită prof. Cârlugea să amintească slova scrisă de patriarhului literaturii române din acele timpuri despre năpasta care s-a abătut asupra poetului și pe care a îndurat-o cu stoicism. Cu sabia cenzurii și a securității deasupra capului, autorul Vâltoarei denumește stoicismul blagian drept – cuminte și gânditor – cu gândul probabil că ar fi putut fi și mai rău.
În legătură cu relația Arghezi – Blaga s-ar cuveni o reevalare a acestor raporturi pe care la rându-mi le-am subliniat, în 2010, în articolul publicat în România literară[3]. Am amintit atunci că în 1927, atașatul de presă la Varșovia, Lucian Blaga, propunându-și a contracara unele aspecte denigratoare apărute în presa de pe Vistula, nefavorabile culturii românești, personal a redactat câteva articole pe care le-a publicat în principala publicație la acea vreme din această țară: Glos Prawdy /Glasul adevărului/. Copia unuia din ele, păstrată numai în versiune poloneză, în Arhiva MAE /necitit și nedeslușit de nimeni până acum câțiva ani/, era consacrat Poeziei românești actuale: Octavian Goga, Tudor Arghezi, G. Bacovia și cei mai tineri. Blaga, plecând de la constatarea că poezia românească din anii 20-30 se afla în perioada căutării Etosului său profund, pe Arghezi /eminent polemist/ îl considera a fi ”un excepțional făuritor de slove, inepuizabil făuritor de idei stilistice… cu o activitate de scriitor de mai bine de treizeci de ani”. „Este un artist profund – a scris autorul – Poemelor luminii – cu un dar aparte de vizionar, creator pe care un cititor de duzină niciodată nu îl va înțelege în esența lui”.[4] Mă opresc aici pentru a sublinia că indiocrasiile de rumoare publică dintre cei doi, amintiţi în lucrare, în nici un caz nu s-au datorat poetului transilvan. Cu alte cuvinte doresc să spun că nu Blaga a mușcat primul.
De remarcat că monografia d-lui Cârlugea, pentru că și așa ar putea fi considerat aceste Dicționar, pune în valoare raporturile lui Blaga cu o mulțime de scriitori și intelectuali români, printre care: Anatol E. Baconsky /un proletcultist profitor din plin al vremurilor lui/, Ion Brad, Alexandru Balaci, Nicolae Balotă, Ion Barbu, George Călinescu, Ion Chinezu, Nichifor Crainic, Ștefan Augustin Doinaș, Mircea Eliade, Octavian Goga, George Ivașcu, Dumitru Isac, Toma George Maiorescu, Dumitru Micu, Teodor Mihadaș, Basil Munteanu, Ion Negoițescu, Constantin Noica, Edgar Papu, Perpessicius, Aurel Rău, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, I. D. Sârbu, Zaharia Stancu, Ion Teodoreanu, Tudor Vianu, Alexandru Vlahuță etc. Nu s-a uscat cerneala de pe opusul exegetului că, iată, Aurel Rău, fostul redactor șef de la Steaua, cel care a luptat cu mult sârg pentru a-l pune în circuitul de valori românești pe autorul Mirabilei semințe – că acesta a publicat unele însemnări/amintiri/ prețioase – legate de ultimii ani din viață ai poetului, care se vor regăsi cu siguranță în noile ediții.[5] Sunt evocate, de asemenea, raporturile avute cu artiști de seamă: Filaret Barbu, Constantin Brâncuși, Brediceanu Tiberiu, Oscar Han, Romulus Ladea etc., cu academicieni de talia cărturarilor Mihail Dragomirescu, Nicolae Iorga, Ion Frunzetti, Onisifor Ghibu, Constantin Daicoviciu, George Oprescu, Andrei Oțetea, Ion Petrovici, Const. Rădulescu-Motru, Dumitru Vatamaniuc etc., cât și cu o seamă de oameni de știință, precum: Aurel Avrameascu&Maria, Vasile Băncilă, Ovidiu Drimba, Ion Didilescu (profesorul meu de logică la Universitatea din București), Liviu Rusu, D. D. Roșca etc., nu în ultimul rând cu o seamă de ”muze”, relevat fiind rolul indubitabil jucat de ele.
Un loc important în economia lucrării îl ocupă relaţiile cu unii din diplomaţii de seamă cu care Blaga a conlucrat în acei ani cât a slujit în diplomaţia românească: de la Titulescu la Octavian Beu, Blaga Corneliu, Raoul Bossy, Caius Brediceanu, Oscar Cisek, Aron Cotruş, Eugen Filloti, Octav Vorobchievici sau Virgil Zaborovski. Sugerez autorului să introducă în ediţiile următoare câteva siluete: Ioan Mitilineu, Ministrul Afacerilor Străine care l-a angajat în minister la propunerea Veturiei Goga în toamna anului 1926, trimiţându-l la Varşovia şi pe numele căruia i-a înaintat primele rapoarte, caligrafiate de Cornelia Blaga (nu avea încă maşină de scris); a cumpărat-o abia pe la începutul lunii decembrie, pentru a-şi dactilografia şi Meşterul Manole pe care l-a finalizat înainte de Crăciun. Nu trebuie să lipsească din Dicţionar nici personalitatea unui diplomat de mare clasă – Alexandru T. Iacovaky – director cu ştate vechi la Palatul Sturza, cu studii la Paris, ca mulţi alţii dintre colegii săi diplomaţi – un om care l-a înconjurat cu mare încredere pe Blaga şi care l-a desemnat să reprezinte România la dezvelierea monumentului ridicat în cinstea compozitorului Frederic Chopin din Parcul Lazienki din Varşovia, cât şi la festivităţile care au avut loc, cu participarea unor reprezentaţi de seamă din lumea întreagă. Nu vedem un ambasador din zilele noastre care să nu vrea să iasă el în faţă la asemenea evenimente şi să dea ştacheta unui tânăr ataşat, abia intrat în diplomaţie. În plus, Al. Iacovaky, cu mici intermitenţe funcţiona la Varşovia încă din 1920, fiind primul consilier al ministrul plenipotenţiar Alexandru G. Florescu, nume de rezonanţă în Ministerul Afacerilor Străine de la începutul secolului al XX-lea, Varşovia jucând în acei ani rolul de placă turantă pentru diplomaţii români, urmare a tratatului de alianţă semnat la 3 martie 1921.
În general, pentru edițiile viitoare ale Dicționarului voi sugera autorului să introducă și alte nume din sfera diplomatică și a culturii polone, îndeosebi a scriitorul în vogă în literatura polonă, Juliusz Bandrowski Kaden, care i-a pus la dispoziţie paginile ziarului Głos Prawdy, pe care poetul şi publicistul le-a folosit din plin.[6] După cum din această lucrarea de excepție nu trebuie să lipsească numele unor traducători polonezi care l-au transpus în polonă: Czarea Dusza Stec (Meşterul Manole – montată la Teatrul Naţional din Lwów în 1934, în scenografia unui pictor de excepţie A. Pronaszko), Zbigniew Szuperski, Kazimiera Iłłakowiczówna şi alţii[7]. Sincere felicitări și Editurii ieșene TipoMoldova pentru forma grafică şi introducerea ei în presigioasa colecţie Opera Omnia.
Nicolae MAREȘ
(„Tribuna”, iulie 2018)
[1] Vezi lucrările în franceză, semnate de Michel Hannoun, Pierre-Andre Taguieff, Emmanuel Hirsch, Paul Ricosur, Claude Lefort, Tzvetan Todorov, Julia Kristeva etc. În România, Zenovie Cârlugea se află printre pionierii în materie.
[2] Ion Oprișan, Lucian Blaga printre contemporani. Dialoguri adnotate, Ed. Saeculum – Vestala, București, 1995.
[3] Nicolae Mareș, Lucian Blaga despre lirica interbelică românească, România literară, nr. 28/2010, p.20
[4] Idem, Nicolae Mareș, Lucian Blaga, diplomat la Varșovia, Opera Omnia, Ed. TipoMoldova, Iași 2011, pp.114-116.
[5] Ultimii ani din viața ai lui Lucian Blaga în amintirile lui Aurel Rău, România literară nr. 4-5/2017, interviu de Anca Sîrghie, pp.14-15.
[6] Nicolae Mareş, op cit. pp. 112-124.
[7] Nicolae Mareş, Lucian Blaga în limba polonă, Studiu şi antologie lirică bilingvă română-polonă, eLiteratura, 2014
***
GHEORGHE GRIGURCU:
Articol publicat în Viața Românească, Nr. 3/2018
O impunătoare lucrare ne oferă Zenovie Cârlugea, avînd ca obiect oamenii care, într-un fel sau altul, au făcut parte din viața lui Lucian Blaga. Avem a face cu un veritabil epos ce hașurează o parte din tabloul epocii în care a trăit autorul Spațiului mioritic, întrunind o mare diversitate de nume, de la unele binecunoscute la altele aflate în umbrele progresive ale istoriei în mers. Unele dintre ele pot reveni cu acest prilej în atenția noastră. Dar să menționăm mai întîi raporturile dintre cele două vîrfuri ale poeziei interbelice, Blaga și Arghezi. Există opinia, nelipsită de un anume temei, potrivit căreia între Blaga și Arghezi ar fi funcționat o rivalitate în legătură cu atribuirea „primului loc”. E drept că autorul Cuvintelor potrivite, care a absentat, se pare semnificativ („după o prealabilă confirmare de participare”, după cum specifică Zenovie Cârlugea), de la conferința ținută de Blaga la Ateneu, la 5 decembrie 1942, a emis, cu ocazia apariției traducerii blagiene a lui Faust, comentarii neamicale. Nu credem însă că lucrurile trebuie împinse la extrem. Impactul dintre cei doi n-a ajuns la o contestare globală, la ascuțișul pamfletar. Subsemnatul a avut prilejul de a-l întreba pe Arghezi ce părere are despre Blaga. „E prea îngîmfat”, a sunat răspunsul, ocolind așadar o negare a operei. De asemenea l-am întrebat pe Blaga ce părere are despre Arghezi. „E cel mai mare meșter al cuvîntului românesc”, a fost răspunsul acestuia, așadar fără echivoc măgulitor față de prezumatul său competitor. Găsim acum în cartea de care ne ocupăm o paralelă între Blaga și Arghezi, așternută chiar de condeiul celui dintîi, citată din studiul pe nedrept uitatei exegete Melania Livadă, Inițiere în poezia lui Lucian Blaga, din 1974: „Eu simt doar că cei doi autori, pe lîngă un fel de modernitate și de înrădăcinare a lor în ceea ce a fost, au un foarte deosebit sentiment al artei. În meșteșugurile lor, unul purcede de la întreg, celălalt de la detaliu. Unul de la substanță, celălalt de la accident. Unul are un stil de ansamblu și cultivă în primul rînd viziunea (cuvîntul decurge din ea); celălalt are un stil de detalii și cultivă în primul rînd amănuntul (cu plasticitatea și savoarea ce rezultă din cuvînt). Unul are un sentiment dominant al necesarului, celălalt al jocului. Unul tinde spre marea simplitate, celălalt spre întortocheat, spre belșugul amănuntelor, pînă la pierderea firului călăuzitor. Unul are arhitectonică (a se vedea îndeosebi operele mari, dramele, și filosofia), celălalt o egalitară subliniere a concretului plastic, fără de accente distribuite ierarhic într-o largă viziune de ansamblu”. Departe de groasele tușe pamfletare folosite în alte ocazii, Blaga recurge prin urmare, pentru a-și înfățișa disjuncția de poetica argheziană, la o calmă analiză de ordin stilistic. E un argument al reducerii prezumatului antiarghezianism al lui Blaga la proporțiile cuvenite.
Blaga a empatizat cu o seamă de autori care s-au apropiat de creația sa cu o prețuire mergînd pînă la admirație, reacție naturală în circumstanțele în care filosofia sa, spre deosebire de opera literară, s-a izbit nu o dată de violente împotriviri. Aceștia s-au străduit a crea marii personalități un climat benefic spre a-și continua temerarul drum început: Vasile Băncilă, Ion Breazu, Ovidiu Drimba, Al. Husar etc. Asistent al lui Blaga la catedra de filosofie a culturii de la Universitatea din Cluj, Ovidiu Drimba a publicat studiul Filosofia lui Blaga (1944, 1995), rămînînd toată îndelungata-i viață un devot al memoriei mentorului său. Lui Drimba îi datorăm cîteva prețioase considerații asupra omului Blaga, retușînd impresiile în circulație referitoare la excesiva-i „tăcere”, la figura de „impenetrabilă” rezervă pe care ar fi înfățișat-o inclusiv celor apropiați. În virtutea propriilor noastre amintiri, înclinăm a-i da dreptate fostului său asistent: „«Mut ca o lebădă»? Blaga nu era un taciturn, dar nici o fire (prea) expansivă. Distinsa sa demnitate intelectuală, ponderația și cumpătarea, echilibrul interior, conștiința propriei valori, un lucid și pătrunzător simț al observației, un pronunțat sentiment al personalității, onestitatea desăvîrșită, măsura și sobrietatea (care îți sugerau un permanent autocontrol), – toate aceste calități nu îi permiteau să fie propriu-zis un «expansiv». Dar nici nu se pot nicidecum (sic!) asocia cu taciturnitatea unui «mut ca o lebădă». Dimpotrivă: era – cu măsură – comunicativ, sociabil, prietenos cu studenții săi – și era curtenitor cu sexul frumos”. La rîndu-i, Dorli afirma cu privire la părintele său: „Era foarte sociabil cu prietenii pe care îi agrea. Îi plăcea să-i vadă, să stea de vorbă. Într-o societate în care se simțea bine nu era un taciturn. Era chiar un causeur admirabil”. Nu o dată subsemnatul a fost martor la această „sociabilitate” blagiană desfășurată în evocări, în observații asupra personajelor din trecut ca și asupra unor autori în vogă ai momentului, uneori pigmentate cu vorbe de spirit. Poetul-filosof se dovedea totodată un bun interlocutor, gata a asculta cu atenție spusele ce i se adresau. Putea fi ceea ce se numește un confesor. În consecință nu mă sfiam a-i împărtăși adesea frămîntările mele de tînăr asupra căruia măsurile represive ale regimului totalitar nu întîrziaseră a se abate.
Un interes aparte produce și viața sentimentală a lui Blaga. Marele om a avut cîteva relații de răsunet care au rezonat benefic în versurile sale și, putem prezuma, în întreaga-i dispoziție creatoare. Cea mai cunoscută dintre aceste muze a fost neîndoios Domnița Gherghinescu-Vania. Literată ea însăși, inteligență penetrantă, carismatică sub toate raporturile, soție a prim-procurorului din Brașov, Dumitru Gherghinescu-Vania, a adus în salonul său literar un număr impresionant de personalități precum Tudor Arghezi, George Enescu, Victor Papilian, Ion Chinezu, Virgil Gheorghiu, Corneliu Baba, Romulus Ladea, Ion Vlasiu, Petru Comarnescu, Vladimir Streinu, Ionel Teodoreanu, Șerban Cioculescu. Preferatul a fost însă Blaga. Acesta a cunoscut-o în 1937, cu prilejul discursului la Academia Română, cînd a devenit membru al înaltului for. Prietenia lor s-a închegat în 1941, după refugiul Universității clujene la Sibiu, desfășurîndu-se pînă în 1948, cînd ia sfîrșit la un mod oarecum abrupt. În pofida unor fabulații, apropierea dintre cei doi n-a încălcat niciodată limitele a ceea ce reprezintă iubirea platonică. Într-o scrisoare din 3 iunie 1944, referindu-se la proxima lor revedere, Blaga o avertizează șăgalnic pe amica sa: „Să știi că la întîlnire am să te pup (întîia oară în viață!), ceea ce mă tentează, după cum ușor îți închipui de cînd te zării întîia oară într-o casă, care numai din acest singur motiv, mi-a devenit simpatică!”. Blaga îi compune adoratei „Domnițe a Nebănuitelor Trepte” și un grațios catren: „Port în brațe și pe buze/ toate cele nouă muze,/ cu Domnița zece/ care mi le-ntrece”. Ultima epistolă pe care i-o trimite, datată 8 martie 1948, cuprinde o confesiune dramatică în condițiile epurărilor comuniste din Universitate și Academie, avînd însă ca posibil subtext apariția în existența lui Blaga a unei alte ființe inspiratoare: „Extraordinare greutăți familiale se îngrămădesc pe capul meu. Nu mai știu de unde să mă adun și în plus: toată această nesiguranță, de la o zi la alta. De multe ori, aș vrea să nu mai fiu. Îți invidiez temperamentul cu care Tu știi să faci față ăstui timp. Mie îmi scapă printre degete toată filosofia. Și trebuie, totuși, să mă țin pe picioare, fără de ea. Și să nu arăt nimănui nimic din tot ceea ce se petrece cu mine”. La antipodul Domniței se plasează acum Eugenia Mureșanu, care, plecînd din Clujul aflat sub ocupație horthystă, îl întîlnește pe Blaga la Universitatea din Sibiu. Aceasta devine un personaj al romanului blagian Luntrea lui Caron, sub numele de Doamna Olteanu: „Cu ocazia escapadei, în care se aventurase clandestin pînă la Sibiu, mă trezii într-o zi cu vizita ei, în locuința ce-o aveam nu departe de Dumbrava. Doamna Olteanu știa să se facă interesantă prin discuțiile cărora ea se pricepea să le păstreze un aer de improvizație. Era de curînd licențiată în teologie. Studiile și le-a făcut la Cluj, cu puțină întîrziere, dar cu reală pasiune”. Poeta atrasă de teologie are o fire aventuroasă, cu „nostalgii oceanice”, așa cum notează Blaga, fiind o „stranie corcitură dintr-o mamă autohtonă și un tată neozeelendez”. Eugenia Mureșanu îi face poetului o declarație lascivă: „Cînd voi rămîne singură în odaie, mă voi dezbrăca și-mi voi dansa în fața oglinzii bucuria de a vă fi cunoscut. Iar mîine vă aduc alte versuri…”. Într-o convorbire cu avocatul Bazil Gruia, un alt apropiat al lui Blaga, i-ar fi mărturisit: „Sunt prietena de mai mulți ani a dlui Blaga, cel mai mare filosof și poet, așa cum Veronica Micle a fost prietena lui Eminescu. Tu ce zici, e mare păcat?”. În realitate, ea intenționase nici mai mult nici mai puțin decît să-l blocheze pe autorul Laudei somnului în activitatea-i scriptică, spre a-l continua ea însăși. Dacă putem socoti că decenta Domnița Gherghinescu-Vania i-a putut deveni acestuia o muză, Eugenia Mureșanu n-ar putea fi considerată decît o „antimuză”, așa cum o numește fără ocol Dorli: „De ce îi spun «antimuză»? Pentru ceea ce îi spune poetului, cuvinte prin care îi anihilează orice intenție creatoare. De fapt nu o preocupa decît propria afirmare, poetul (sau bărbatul) devenind obiect de inspirație (am spus intenționat obiect). Citez din roman: «Da, mai ai cîțiva ani de tinerețe, ce vine uneori și toamna prin pomi! Trebuie să te bucuri de acești ani! Oare nu te-ai dăruit prea mult acestui negrăit chin, acestui istovitor elan care este creația? Tu nu mai trebuie să faci nimic. Bîntuie răul și vremuiește tare pe pămînt. Să te bucuri de ceea ce viața îți îmbie în împrejurările triste și aproape nimicitoare de astăzi! Cronica isprăvilor tale e încheiată. Nu vrei să mai lași și altora de lucru? Nici mie? Lasă-mă să scriu eu de-acum și să mă trudesc întru frumusețe și cîntec. Scriu eu pentru tine și în locul tău.»” N-am avut posibilitatea de-a o cunoaște pe Domnița Gherghinescu-Vania, în schimb am văzut-o în repetate rînduri pe Eugenia Mureșanu, în 1958, cînd devenise soția filosofului D. D. Roșca. Întrucît exista deja legenda legăturii sale cu Blaga, o urmăream cu un maxim interes. Plimbîndu-se pe străzile Clujului la brațul noului său bărbat, deși era încă îndepărtată de senectute nu mai păstra, din păcate, nici o grație feminină, nici o trăsătură a spiritualizării. O figură comună cu un aer sastisit-sfidător, ce nu mă putea decît decepționa…
Cît privește situarea lui A. E. Baconsky în cortegiul oamenilor din viața lui Blaga, trebuie să menționăm că ea cuprinde două fețe. Pe de-o parte o recunoaștere formală a unuia de către celălalt, pe de alta o rezervă mutuală de fond, care nu apare în textul consacrat lui Baconsky din dicționarul aici comentat. „Pe cai mari” pe cînd conducea revista Steaua, în anii ‘50, autorul Fluxului memoriei, încă nedespărțit de faza sa oficializată, se vedea în postura de… substitut al relegatului său concitadin. Ne-a împărtășit în repetate rînduri opinia cum că în acel timp novator în care ne găseam nu mai poate fi vorba de îngeri în poezie, că tema metafizică a acesteia a apus pentru totdeauna. Ca dovadă peremptorie, a scris un eseu în care preconiza „declinulmetaforei”, cu o indenegabilă tendință antiblagiană. Iată opinia în consens a lui Petru Poantă: „Mă întreb, totuși, dacă denunțarea, nu lipsită de ambiguități, a metaforei nu era cumva un atac indirect la teoria lui Lucian Blaga despre metaforă. În intervalul clujean, cel puțin, Baconsky avea obsesia lui Blaga, contemporanul său (…) indezirabil” (Clujul meu.Ediție integrală, 2016). Fost redactor al Stelei, Petru Poantă a văzut lucrurile din interior, fapt ce-l face suplimentar credibil. Cu toate că privită cu suspiciune de către unii confrați, relatarea lui I. D. Sîrbu, conform căreia autorul Cadavrelor în vid, întîlnindu-l în oraș pe autorul Nebănuitelor trepte, i-ar fi acordat, la un moment dat, în loc de salut, un gest obscen, nu ni se pare neverosimil. La rîndul său, Blaga îmi sugera deseori distanța ireductibilă care-l separa de „noua generație” aservită regimului, un soi de enclavă artificială, inoportună în „epoca ce încă nu s-a încheiat”, cea interbelică. Iar despre bardul stelist în vogă, preciza: „Ce vrei, s-a obișnuit cu un anume standard de viață și nu e de mirare că face ce face”. Era vorba de unul dintre autorii agreați de regim, care în acel timp de sărăcie generalizată beneficiau de cîștiguri bănești substanțiale. Eleganța provocatoare a lui Baconsky, paradoxal dandy socialist, emul al lui Petru Dumitriu și în această privință, constituia o probă vizibilă. În continuare reproducem cîteva rînduri ale noastre, dintr-un interviu pe care ni l-a luat Zenovie Cârlugea: „Sunt autorul celei dintîi (foarte posibil unicei) recenzii de care a avut parte, în 1957, volumul de tălmăciri al lui Lucian Blaga, Din lirica universală, solicitată pentru Steaua, cu o ușoară ironie, de către Aurel Gurghianu, redactor al mensualului clujean: «Dacă tot ești prietenul lui Blaga, n-ai vrea să scrii ceva despre cartea lui?». Spre surprinderea mea, un condei redacțional s-a amestecat în textul pe care l-am predat, cu o nuanță mustrătoare, care, peste multă vreme, mi-a fost reproșată într-o diatribă lățită pe două pagini ale Literatorului, sub semnătura lui Mihai Drăgan. M-am pomenit cu acea imixtiune în pagina tipărită, fără să fi fost anunțat în prealabil, așa cum cred că ar fi fost firesc… Oricum, Blaga mi-a mulțumit pentru acel modest comentariu ce va fi contribuit și el la veninoasele admonestări ideologice de care am avut parte la finele anilor ‘50, care au determinat eliminarea mea pentru mai mulți ani din cîmpul publicistic, acuzat fiind de idealism, misticism, influență blagiană. Autorii lor, nume de prim-plan în epocă: Ov. S. Crohmălniceanu, Silvian Iosifescu, Georgeta Horodincă”. Nu ne-am mirat că în Steaua, prin anii ‘56-‘57 (nu avem la îndemînă numărul în cauză), a apărut o notă nesemnată, dar avînd evident girul redacțional, unde era vorba de un maestru bătrîn, depășit de vremuri, care, în justificata-i izolare, se arăta excesiv de generos față de cîțiva tineri literați care-i mai călcau pragul, unul fiind cu certitudine subsemnatul. Îi atragem atenția lui Zenovie Cârlugea asupra acestui subiect a cărui omisiune cînd vine vorba de Baconsky nu ne împiedică a prețui laborioasa, incontestabil meritoria d-sale întreprindere, menită a îmbogăți bibliografia temei blagiene și a-i da un nou imbold.
P. S. Citind cartea concitadinului meu din Amarul Tîrg, Zenovie Cârlugea, mi-am amintit și de o ultimă convorbire telefonică pe care am avut-o cu Mihai Beniuc, la mai mulți ani după moartea lui Blaga. La auzul acestui nume, autorul Cîntecelor de pierzanie a sărit ca ars. Tot el se simțea nedreptățit de ceea ce, după cum se cunoaște unanim, au fost șicanele făcute marelui predecesor ce i-au înrăutățit acestuia situația și altminteri dificilă: „Știi ce i-aș putea spune acum lui Blaga, pentru că nu mai e viu? Stîrvule, nu ți-e rușine să mă acuzi pe mine cînd eu te-am protejat, cînd eu ți-am făcut tot binele pe care-l puteam face?” Colericele fraze ale lui Beniuc se înmulțeau, toate începînd cu acest apelativ sinistru, „stîrvule”! Ce-ar mai fi de zis?
Zenovie Cârlugea, Lucian Blaga – dicționar esențial – Oameni din viața lui,
Editura TipoMoldova, 2017, 527 p.
Mircea POPA:
ZENOVIE CÂRLUGEA, LUCIAN BLAGA.
DICȚIONAR ESENȚIAL – OAMENI DIN VIAȚA LUI
Ca orice critic și istoric literar care se respectă, și Zenovie Cârlugea s-a fixat, de-a lungul timpului, în perimetrul unor teme esențiale. Lucian Blaga – Brâncuși – Arghezi reprezintă o trinitate valorică pentru care criticul din Tg. Jiu a făcut o adevărată fixație. Așa, de pildă, a închinat lui Blaga nu mai puțin de zece cărți, fiecare dintre ele abordând o anume tematică, un anume perimetru al creației.
Acum, ca la un sfârșit de bilanț, el a adunat toate aceste cunoștințe într-o lucrare de sinteză cu caracter enciclopedic și bibliografic. E vorba de mulțimea de oameni și personaje pe care Blaga le-a cunoscut, a avut legături de orice natură cu ele, au stat în preajma lui sau au devenit pentru scriitorul nostru subiecte de cercetare și reflecție.
Cartea de față a fost concepută astfel ca un dicționar de personaje, ilustrând, într-un fel sau altul, natura interesului blagian pentru contemporanii săi, prin intermediul cărora „comunică sau se comunică” pe sine, „prin empatii și adversități”. E un mod modern și actual de a deschide ușa spre forul interior al poetului, spre ceea ce configurează substanța eului său creator, delimitându-se de contextul trăirii fie prin simpatii, fie prin adversități.
Până în momentul de față autorul a tipărit la Tipo Moldova două volume însumând împreună peste opt sute de pagini și iluminând traseul existențial al poetului printr-un parcurs ideatic deosebit de semnificativ, împărțit în egală măsură între adulanți și contestatari.
Dicționarul e conceput alfabetic, ca o desfășurare vălurită de forțe culturale atrase de magnetul Blaga asemenea piliturii de fier din binecunoscuta experiență școlară. Sunt adunate în acest prim volum 211 prezențe scriitoricești din ambele tabere, balanța înclinând totuși în chip evident spre oamenii care l-au apreciat și venerat. Între aceștia se numără Ion Agârbiceanu, Ioan Alexandru, Vasile Băncilă, Ovidiu Drimba, Nichifor Crainic, Sextil Pușcariu, Gh. Pavelescu, Zevedei Barbu, Aurel Avramescu, Augustin Bena, Dan Barbilian, Ion Breazu, Bazil Munteanu, dar și colegi și discipoli din Cercul Literar de la Sibiu, cum au fost D.D. Roșca, Radu Stanca, Ion Negoițescu, Cornel Regman, Eugen Todoran, Nicolae Balotă, I.D. Sîrbu, Deliu Petroiu și alții. De cealaltă parte, Mihai Beniuc, Gh. Bogdan-Duică, Marin Ștefănescu, I.U. Soricu, D. Stăniloae, dar și mulțimea de apropiați din cercul familiei și al muzelor sale, cum ar fi Victoria Bena-Medan, Livia Armeanu, Domnița Gherghinescu-Vania, Coca Rădulescu, Eugenia Mureșanu, Elena Daniello, Olga Caba, Rosetta del Conte, Zorica Lațcu, Lelia Rugescu. Prin reînvierea unor astfel de vieți și de relații, descoperim adevărata viață a poetului, împărțită între creația literară și tributul existenței diurne. Portretistica lui Z. Cârlugea, ca și reliefarea faptelor, antrenează în desfășurarea epică un mare număr de personaje și de situații, unele dintre ele cu adevărat pitorești sau numai încărcate de semnificații.
Cel de al doilea volum al Dicționarului stăruie asupra altor 123 de personagii, alese și ele cu grijă din marea masă a celor care au trecut, într-un fel sau altul, prin viața poetului, chiar dacă implicarea lor a fost într-un anume fel mai redusă. Alegem câteva nume la întâmplare: Bartolomeu Anania, N. Bagdasar, Olimpiu Boitoș, Septimiu Bucur, Emanuel Bucuța, Radu Brateș, Ovidiu Cotruș, Radu Dragnea, Ecaterina Focșeneanu, Ion Gheorghe, Vintilă Horia, Victor Iancu, Monica Lazăr, Adrian Maniu, Ioan Miclea, Grigore Nandriș, Victor Papilian, Ion Apostol Popescu, Larian Postolache, Mihai Ralea, Nicolae Tolu, Lucian Valea, Vasile Voiculescu.
Prezența fiecărui personaj în acest periplu biografic este argumentată cu grijă, prin apelul la memorii, confesiuni epistolare, corespondență, comentarii și opinii asupra operei. Citatele sunt alese cu grijă, iar articolul vorbește de la sine despre modul cum se întreține cultul unui scriitor.
Autorul lucrării nu se oprește la simpla relatare și situare valorică, ci oferă o listă de referințe și lucrări critice care deschid, la rândul lor, noi perspective de abordare a operei poetului.
Rolul imediat al articolului de dicționar este acela de a informa, de a documenta, de a face trimiteri la întreaga literatură română. Se lărgește mult cercul cunoscuților, prin aducerea în scenă a unor traducători din țară și din străinătate, prin mărirea spațiului informativ cu referințe la publicații străine, la prieteni și cunoscuți de peste hotare.
În jurul numelui lui Blaga se coagulează o întreagă sferă de motivații umane și spirituale, care îl aduce pe Blaga mai aproape de noi, de trăirea unei realități umane cu profunde reverberații atitudinale. Pe ecranul epocii, eonul Blaga întregește și configurează un mod de a fi, o viață citită și văzută altfel, nu din punctul de vedere al centrului spre margine, ci dinspre margine spre centru.
Mircea POPA
(„Nord Literar”, Baia Mare, nr. 11-12/2018)
Maria-Daniela PĂNĂZAN:
ZENOVIE CÂRLUGEA, ENCICLOPEDIA BLAGA
Cu adevărat, volumele dedicate de Zenovie Cârlugea lui Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Constantin Brâncuși și Tudor Arghezi sunt adevărate enciclopedii, documente de istorie literară extrem de prețioase pentru înțelegerea operei acestor personalități de seamă ale culturii române.
Lucian Blaga merita această atenție din partea criticului Zenovie Cârlugea. „Trimis în lumină” în matricea fizică și spirituală a Lancrămului, poetul „mut ca o lebădă” a avut o influență extrem de mare asupra evoluției ulterioare a poeziei moderne românești. Cele două volume pe care autorul le dedică lui Lucian Blaga ne dezvăluie o personalitate dominantă a secolului al XX-lea, care a influențat nu doar cursul istoric al poeziei și al filosofiei românești, dar și oamenii pe care i-a întâlnit și asupra cărora a avut o înrâurire aparte. De altfel, subtitlul volumelor, Oameni din viața lui, este o anticipare a conținutului extrem de bogat și de minuțios, o aventură a spiritului uman în care se oglindesc chipuri și imagini de epocă, remarcabile, destine împletite cu soarta marelui poet. Raportarea la ceilalți este evidențiată încă din Prefața semnată de autor, care precizează că „viața noastră nefiind decât o permanentă raportare la semenii ce ne-au marcat existența și la ideea de drum prin care destinul nostru s-a rotunjit în acord cu supremele aspirații și cu permanentele năzuinți, – atunci, în cazul lui Lucian Blaga putem observa ușor cum întregul său discurs biografic stă sub ceea ce putem numi coincidentia oppositorium, ca figură politropică a alterității. Un fel de conjuncție și disjuncție a „contrariilor” ce amprentează, în varii manifestări, atât un mod de viață, cât, mai ales, un stil de creație”. (Zenovie Cârlugea, Lucian Blaga în oglinzile alterității, prefață la Lucian Blaga, Dicționar esențial. Oameni din viața lui, vol. I-II, Editura TipoMoldova, Iași, 2018, p. 5).
Fără nicio îndoială, ne aflăm în fața unui expozeu complex, minuțios, laborios, șlefuit cu migală, atenție și pricepere. Studiul este completat, cum e firesc, de o bibliografie atotcuprinzătoare, care-i sporește și mai mult valoarea documentară. Cuprinsul este gândit alfabetic, așa cum se dorește a fi dăruite cititorului, sun formă de dicționar. Recunosc însă că discursul expozitiv sugerează mult mai mult decât o simplă înșiruire de nume de dicționar. Este o viață de om în aceste volume, o întreagă literatură, cu nuanțe voit memorialistice, de evocare a unor personalități și a unor Oameni din existența lui Lucian Blaga, cel devenit, el însuși, Un om între oameni (dacă-mi este permisă parafrazarea titlului lui Camil Petrescu). Descoperim în paginile acestei enciclopedii nume de seamă ale secolului al XX-lea, de la Felix Aderca, Ion Agârbiceanu, Tudor Arghezi sau Ioan Alexandru la Nicolae Balotă, Ion Brad, Dumitru Caracostea, Ion Chinezu, Elena Daniello, Ovidiu Drîmba, Onisifor Ghibu sau Octavian Goga, Gheorghe Grigurcu, Ion Negoițescu, Edgar Papu, Ion Pillat, Liviu Rusu, Dumitru Stăniloae, Tudor Vianu etc.
În volumul al doilea se insistă asupra unor „figuri umane, în general, de plan secund”. Dincolo de această precizare a autorului, sunt de părere că aceste întâlniri umane sunt la fel de importante în existența scriitorului, ca și cele considerate „de prim-plan”. Oamenii, calitatea lor, reverberațiile lor spirituale lasă urme în conștiința noastră, fiecare în felul său, la fel de importante. De altfel, valoarea lor este subliniată de autor în gândurile din Prefața la volumul al II-lea: „un portret autentic, exact, definitoriu al personalității lui Lucian Blaga nu poate fi realizat fără a pune în evidență „lumea” în care a trăit poetul și cu care a venit în contact, interacțiune evidențiată de acest dicționar (esențial, așadar, sub acest aspect) pentru o mai temeinică înțelegere a Omului și a Operei”.
Mi-ar plăcea să zăbovesc asupra fiecăruia în parte, dar spațiul nu permite acest lux. Sunt convinsă însă că fiecare întâlnire evocată de Zenovie Cârlugea cutremură și impresionează deopotrivă, prin tonul cald al evocării și prin găsirea celor mai „potrivite cuvinte” în care se definesc nuanțe și întâlniri care pot fi considerate excepționale. M-aș opri totuși, pentru curiozitatea și plăcerea cititorului acestor rânduri, asupra unor întâlniri aparte. Iată, de pildă, evocarea relației lui Lucian Blaga cu Sextil Pușcariu, care a avut o importantă contribuție la promovarea poetului din Lancrăm. Sextil Pușcariu va încuraja publicarea volumului „Poemele luminii” din 1919, oferindu-se chiar să-l publice. Tot S. Pușcariu va recomanda pe tânărul Blaga unor figuri culturale proeminente din perioada interbelică sau îl va coopta în colectivul de redacție al revistei „Cultura” de la Cluj. Același om ales de destin va susține, la 5 iunie 1937, Raportul pentru primirea lui Lucian Blaga în Academia Română.
Din volumul al doilea, aș evoca întâlnirea poetului cu Bartolomeu Anania, cunoscutul teolog și om de cultură. Aceștia s-au cunoscut „prin 1947”, la întâlnirile de cenaclu, conduse de Victor Papilian, din casa protopopului ortodox al Clujului, părintele Florea Mureșanu. După instaurarea regimului comunist și întemnițarea familiei preotului protopop, Bartolomeu Anania l-a reîntâlnit pe L. Blaga la Filiala din Cluj a Bibliotecii Academiei Române, „un Blaga încărunțit, (…), un Blaga umanizat, cald, aproape euforic”.
Multe lucruri poate descoperi un cititor lecturând paginile enciclopedice dedicate poetului luminii, Lucian Blaga. Valoarea documentării este foarte prețioasă, iar oamenii și întâmplările evocare descoperă o față umană, aproape necunoscută azi, a celui care a eternizat spațiul mioritic românesc, a celui pentru care a crezut până la sfârșit că „veșnicia s-a născut la sat”.
Maria-Daniela PĂNĂZAN
(Maria-Daniela PĂNĂZAN, „Zenovie Cârlugea, ENCICLOPEDIA BLAGA”, în „Astra blăjeană, Blaj, anul XXIV, nr. 4 (97), Decembrie 2020, pp. 53-54).
.
Gheorghe Grigurcu:
Un episod din viața lui Blaga
Dup\ o carier\ diplomatic\ ce a însumat 13 ani, purtîndu-l prin
mai multe capitale europene (Var[ovia, Praga, Berna, Viena,
iar\[i Berna, Lisabona), Lucian Blaga e cuprins de dorin]a de-a
se întoarce definitiv în patrie, încredin]at c\ „ce e prea mult nu e s\n\tos“.
Dorin]\ pe care n-au avut-o al]i compatrio]i ilu[tri ai s\i stabili]i în Occident,
precum Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, e drept [i din motivul c\ între
timp România ajunsese victima unui regim totalitar. Dar e de presupus c\
autorul Spa]iului mioritic purta în fiin]\ o specific\ atrac]ie c\tre mediul
natal, sim]ind nevoia de a-[i armoniza existen]a cu ceea ce exprimase cu o
impresionant\ fermitate în oper\. A tr\i în propria-i viziune. Aspira]ie mai
apropiat\ de ce a reprezentat pentru Arghezi M\r]i[orul: „Cea mai
fierbinte dorin]\ a mea era s\ am o gr\din\ la ]ar\, prin împrejurimile Clujului,
cu o c\su]\ [i gospod\rie ]\r\neasc\ unde s\ m\ pot retrage în timpul verii
[i al lungilor vacan]e universitare“. Sunt cuvintele poetului transcrise într-un
caiet de c\tre Elena Daniello, cu o factur\ stilistic\ ce ne îndrept\]e[te a crede
c\ au fost dictate de acesta. Spre a-[i împlini dorin]a, Blaga se adreseaz\
surorii sale, Leti]ia Pavel, cu rug\mintea de a-i c\uta casa visat\. Aceasta i-o
cump\r\ în toamna 1938, fiind vorba de o construc]ie modest\, situat\ pe
dealul Dumitra din apropierea ora[ului Bistri]a. Între timp, în cariera lui
Blaga intervin cîteva schimb\ri majore. La ini]iativa regelui Carol al II-lea,
un devotat protector al s\u, deschide un curs cu dedica]ie, de „filosofia culturii“,
la Universitatea din Cluj [i totodat\ dobînde[te calitatea de senator în
Parlamentul României. De asemenea devine academician. În vara 1938, poetul
împreun\ cu so]ia sa se ocup\ de amenajarea noii loca]ii, „quinta“ sa, dup\
cum o numea în glum\ aceasta. În treac\t fie spus, termenul desemnînd în
limba portughez\ o re[edin]\ preten]ioas\, aristocratic\, a fost luat în
serios de Ion B\lu, în Via]a lui Lucian Blaga, eroare amendat\ de Dorli Blaga,
în textul Jurnalelor scrise de Cornelia, pe care le-a adnotat. Iat\ descrierea
propriet\]ii f\cut\ de însu[i Blaga, în textul oferit de Elena Daniello: „Gr\dina
se întindea pe clinul u[or înv\lurat al dealului, pe vîrful c\ruia str\juia o p\dure
de stejar [i fag [i r\m\[i]ele unui turn de cet\]uie medieval\, de unde, dup\
legendele locului, nobili tîlhari r\peau prin secolul XV frumoase s\soaice
pe care le închideau în Burg pentru pl\cerile lor. Aveam de toate în gr\dina
mea. Mai ales o splendid\ privire asupra V\ii Bârg\ului, asupra mun]ilor spre
r\s\rit, unde se ascundea în albastrul neguros a[ezarea Colibi]a. Cînd mi-am
luat în primire rostul de agricultor, am spus sorei mele c\ nu putea s\ g\seasc\
un loc mai potrivit visurilor mele de «tinere]e» tomnatic\“. Totul p\rea
acolo sortit pentru a r\spunde cu fidelitate idealului blagian. În curtea casei
acoperit\ cu [indril\ [i înconjurat\ de un pridvor, se afla un copac de excep]ie,
un veritabil monument al naturii, Sequoia Gigantia, înalt de aproape 20 de
metri, apt de o longevitate incredibil\: cinci milenii. Arhaicul însu[i în accep]ie
vegetal\. Arbore distrus îns\ în perioada refugiului de dup\ 1940. Constatînd
faptul, Blaga trage concluzia nu lipsit\ de noim\ c\ „împrejurarea
nu era de bun augur pentru întoarcere“… Dar trecutul îndep\rtat
era prezent [i pe alt\ cale în preajma casei bistri]ene: „De la Institutul
de arheologie, m\rturise[te poetul confidentei sale, din care cit\m
în continuare, aflu c\ sub p\dure, nu departe de fosta mea gr\din\,
s-au descoperit vreo 40 de urne cu cenu[\ [i oscioare. Dup\ tehnic\,
ornamentic\, stil, unele sunt de pe la 1500 înaintea erei noastre“.
Veritabile „neb\nuite trepte“, care îngînau un „schimb de taine
cu str\mo[ii“. Doar dou\ veri i-au fost date poetului s\ se bucure
de gospod\ria de pe Bistri]a Deal. Veri de ferice abandon eliberator
în ocupa]iile rustice, astfel înregistrat de beneficiarul s\u într-o
epistol\ adresat\ prietenului Vasile B\ncil\: „Via]\ nou\, grija de
toate viet\]ile, noviciatul întru agricultur\… m-au acaparat cam pe
jum\tate din ceea ce sunt… Cu gospod\ria am proiecte frumoase,
chiar dac\ n-ar fi de nici un folos. O fac de dragul gospod\riei în
sine“. Refugiul petrecut de Blaga [i familia sa la Sibiu, între 1940
[i 1946, înc\ rodnic pentru activitatea sa, prefa]eaz\ anii sumbri
ce i-au urmat, incluzînd [i vînzarea propriet\]ii ideale, în 1947.
Trecut\ prin mîinile cîtorva persoane, „minun\]ia“ în cauz\ a avut
în final cea mai trist\ soart\. A fost ras\ de pe fa]a p\mîntului în
2017, de c\tre ultimii proprietari care [i-au în\l]at al\turi
propriile locuin]e. Zadarnice s-au dovedit protestele unor oameni de
cultur\ ai locului, deoarece autorit\]ile, lipsite de un elementar bun-sim],
n-au luat nici o m\sur\. Iat\ cuvintele întrutotul justificate ale poetului Victor
{tir, unul dintre protestatari: „Nu era treaba proprietarului conservarea casei,
ci a bistri]enilor, de la autorit\]i la simpli cet\]eni. Dup\ proiectele grandioase
de centre culturale, rostite de unii, cu simpozioane filosofice de anvergur\
mondial\, s-a renun]at la toate. (…) funinginea de pe obrazul nostru nu va
fi sp\lat\ de toat\ apa lacului Colibi]a“. Ce a r\mas din ultimul episod paradiziac
al biografiei blagiene? Nu în ultimul rînd o seam\ de versuri inspirate din
acest fragment de uz personal al spa]iului mioritic, în care autorul Laudei
somnului s-a reg\sit locuind în gospod\ria din Bistri]a. Circumstan]\ atestat\
de Blaga însu[i într-o cald\ confesiune f\cut\ Elenei Daniello: „Cele dou\ veri
petrecute în gr\din\ au r\mas (…) printre amintirile de zenit ale vie]ii mele.
Elemente de atmosfer\ [i de peisaj de acolo au intrat în multe din poeziile
mele scrise mai tîrziu“.
(România literară, nr. 28 / 22 iunie 2018)
Apreciază:
Apreciază Încarc...
Zenovie Cârlugea 