Arhiva

Archive for Aprilie 2017

Florea Firan

26 Aprilie 2017 Lasă un comentariu

Florea Firan:

„TUDOR ARGHEZI – TREPTELE DEVENIRII”

(Editura – Fundaţia „Scrisul Românesc”, Craiova, 2008)

Între oamenii din elita culturală a Craiovei de azi, numele istoricului şi criticului literar dl Florea Firan se recomandă de la sine. Autor al unor importante lucrări panoramice privind începuturile presei literare craiovene (v. ediţiile din 1971, 1975 şi 2007), cu o privire specială asupra revistei de tradiţie „Ramuri” (Corespondenţa „Ramuri”. Documente literare, 1972; Destinul unei reviste. „Ramuri”, vol.I:1905-1947, vol. II: 1964-2005), dl Florea Firan a coordonat şi o Istorie a Teatrului Naţional din Craiova (1978).

Valorificând, după cum se vede, în primul rând, tradiţiile culturale ale Craiovei şi Olteniei, domnia sa a publicat, în ultimii ani, în colaborare cu criticul literar craiovean C.M.Popa, câteva antologii comentate de interes didactic (Literatura diasporei, 1996; Spirite enciclopedice în cultura naţională, 2005; Modernism. Tradiţionalism, 1998), dar şi o admirabilă ediţie din scrierile lui Micu Klein, cu studiu introductiv – Carte de înţelepciune latină / Illustrium poetārum flores, de I.I.Micu Klein (Editura Ştiinţifică, 1992, – Premiul B.P.Hasdeu al Academiei Române). În spiritul acestei impresionante munci de documentare, dl Fl. Firan a acordat o atenţie deosebită contribuţiei culturale a Olteniei la marea literatură, realizând acea amplă lucrare panoramică despre scriitorii Olteniei. În acest sens, în 1975 publică volumul De la Macedonski la Arghezi (cu o prefaţă de Ovidiu Papadima). Era aceasta prima realizare a unui dicţionar de scriitori olteni, pe care ulterior a trebuit să-l amplifice, rezultând două volume de Profiluri şi structuri literare, adevărate „contribuţii la o istorie a literaturii române”, după cum precizează subtitlul – Vol. I , A-L, 1986; Vol II, M-Z, 2003. Încercând să ţină pasul cu dinamica fenomenului cultural-literar şi artistic petrecut în cele cinci judeţe ale Olteniei (Dolj, Gorj, Mehedinţi, Vâlcea, Olt), autorul a augmentat volumul al doilea cu o Addenda, promiţând ca, la o eventuală reeditare, să dezvolte pe spaţii proporţional valorice profilurile consemnate deja, dar şi altele care s-au afirmat între timp. Se cuvine să amintim că universitarul craiovean a redresat în ultimii ani editura de tradiţie a Olteniei („Scrisul Românesc”), căreia i-a dedicat şi o monografie aniversară (Scrisul Românesc – 80), înfiinţând Fundaţia – Editură „Scrisul Românesc” cu o bogată activitate editorială şi viabilă în condiţiile existenţial-concurenţiale ale economiei de piaţă. *

O pasiune mai veche a distinsului istoric literar a constituit-o destinul literar al lui Tudor Arghezi, despre care în 1981 a publicat un interesant documentar Pe urmele lui Tudor Arghezi, la Editura „Sport-Turism”. Îi acordă apoi un spaţiu amplu în mai-sus pomenia panoramă a literaturii oltene, pentru ca în 2008 să revină cu lucrarea Tudor Arghezi – treptele devenirii, care „îşi propune să reconstituie etapele devenirii, a vieţii şi operei, în mod cronologic, marcând momentele de răscruce ale existenţei şi activităţii marelui scriitor”. Apelând la propriile mărturii ale poetului, la articolele şi scrisorile acestuia, istoricul și criticul literar îşi permite „o discretă pătrundere în atelierul intim de creaţie arghezian, spre a fi mai aproape de modul în care poetul şi omul Arghezi a gândit, a simţit şi a lucrat.” Conştient că are de-a face cu „o personalitate de primă mărime a literaturii noastre”, dl Florea Firan înţelege să-şi scrie cartea „pe temeiul unui bogat material documentar de referinţă, bibliografic, de studii şi materiale”, recuperând documentele semnificative ale vieţii şi activităţii „unuia dintre cei mai mari şi mai autentici scriitori români din secolul al XX-lea”.

Cine a citit scrierea precedentă despre Arghezi va constata că foarte multe din paginile cărţii în discuţie nu sunt noi, ceea ce desigur trebuia specificat în „Argumentul” din care am citat (nu întâlnim menţionate nici cărţile lui Baruţu Arghezi, deşi multe date se regăsesc acolo!). Nu înţelegem de unde atâta „reţinere”, întrucât „Pe urmele lui Arghezi” a fost o carte apreciată la vremea aceea, cu unele date întrutotul noi şi relevante (a se vedea corespondenţa cu col. Nicolae Theodorescu, fratele după tată al poetului, capitol reluat şi în lucrarea de faţă identic: „Obârşia familiei noastre a fost Gorjul”). Dacă documentarul privitor la descendenţa pe linie paternă a poetului este corect, acela privind linia maternă aproape că lipseşte. Iar dacă autorul ar fi consultat lucrarea lui Şerban Cioculescu (Argheziana, Ed. Eminescu, 1985, cap. „Filiaţia lui Tudor Arghezi după corespondenţă”, pp. 442-448) sau epistolarul îngrijit de Barbu Cioculescu (Tudor Arghezi. Autoportret prin corespondenţă, Ed. Eminescu, 1982, cap.II: „Către cei de un sânge şi de-o nădejde”, pp.47-58), nemenţionate aşadar în „Reperele critice” de la pp. 243-246, dl Florea Firan ar fi putut scrie pagini interesante privind „Numele poetului şi identitatea mamei”, de care noi înşine ne-am ocupat în lucrarea Tudor Arghezi şi spiritul Olteniei (Editura „Scrisul Românesc”, Craiova, 2008, capitol la pag. 325-334).

În general, Tudor Arghezi – treptele devenirii este o carte fluentă şi plăcută, evocând secvenţial câteva etape esenţiale din biografia scriitorului, chiar dacă sunt delimitate astfel şi uneori aglutinate: Copilăria şi adolescenţa, Regăsirea de sine (1905-1910, sejurul în Elveţia şi Franţa), Pamfletar de excepţie,Cuvinte potrivite, «Bilete de papagal», Mărţişorul, Apogeul creaţiei (începând cu Flori de mucegai şi continuând cu Versuri de searăPe o palmă de ţărână, Tablete din Ţara de Kuty, Icoane de lemn, Poarta neagră, Cimitirul Buna-Vestire, Ce-ai cu mine, vântule?, Hore…), Consacrarea academică (1945 – Premiul Naţional, 1955 – primirea în Academie, 1960 – sărbătorit ca poet naţional), Recunoaşterea universală (culminând cu propunerea la Premiul Nobel din partea Rosei del Conte, care însă „a venit prea târziu şi nu a mai putut fi finalizată”!), Cântecul toamnei târzii şi În conştiinţa posterităţii.

Să precizăm că împrejurările în care s-a pus problema acordării Premiului Nobel sunt mai complexe şi ele pot fi urmărite în lucrările editate în anii din urmă de Baruţu Arghezi (Povestiri din Mărţişor, 1995; Înaintea uitării, ed. II, 2000 ş.a.), fiul poetului, stabilit la Lausane  în Elveţia, participând în câteva rânduri, din 1980 încoace, la Târgu-Jiu, la manifestările culturale organizate în cadrul Festivalului Naţional „Tudor Arghezi” și înființând în ultimii ani de viață un muzeu cu o bogată arhivă documentară la Arad, unde este și înmormântat.

Lucrarea se încheie cu o „Bibliografi e” a scrierilor lui T.Arghezi, transcriindu-se apariţiile antume şi postume (poezie, proză, teatru), judicios întocmită şi aproape adusă la zi, precum şi cu nişte „Repere critice”. Lipseşte, însă, bibliografia propriu-zisă a lucrării şi aici este punctul critic al cărţii. În ciuda fluenţei asigurate de organizarea episodică a materiei (care dă impresia unui itinerant foileton) lipsesc din pagină (lucrarea nu utilizează deloc sobsolul!) trimiterile exacte la foarte multe date evocate, cu toate că este limpede documentarea îndelungată ori strângerea de material bio-bibliografic. Iarăşi o „discreţie” care nu îşi are rostul în lucrări de asemenea anvergură şi proiecţie istoriografică.

Dincolo, însă, de aceste observaţii (care nu sunt uşor de trecut pentru argheziologii împătimiţi, riguroşi şi probi!), lucrarea Tudor Arghezi – treptele devenirii este o reuşită editorială adresată marelui public, tineretului studios îndeosebi, care aduce în actualitate destinul artistic şi biografic al scriitorului pe care critica literară l-a aşezat, prin revoluţionarea liricii româneşti, în imediata vecinătate a geniului eminescian, unde se mai regăsesc, desigur, Lucian Blaga şi Nichita Stănescu…

Florea Firan: „TUDOR ARGHEZI – TREPTELE DEVENIRII” (Editura – Fundaţia „Scrisul Românesc”, Craiova, 2008)

Cezar BRAIA-BARAŢCHI

Revista „Portal-MĂIASTRA”, Tg.-Jiu, Nr. 1 (18)/2009, p. 42.

 

Anunțuri

Mihaela Albu

26 Aprilie 2017 Lasă un comentariu

Zenovie Cârlugea

MIHAELA ALBU:

„În labirintul cărților”, II

Poeta  și universitarul  Mihaela Albu  (director fondator al revistei internaționale „Carmina Balcanica”, redactor-șef al revistei newyorkeze „Lumină lină”/ Gracious Light și visiting profesor la Universitatea Columbia, colaboratoare statornică a ziarelor „Lumea liberă” și „Romania Journal” – NY) s-a dedicat în anii din urmă cercetării culturii și literaturii române din exil. Fie că semnează lucrări în colaborare (Mircea Popescu, un scriitor, un ziarist, o conștiință, 2014; Les Revues litteraires de lʼexil roumaine. «Luceafărul», Paris, 1948-1949, ICR, 2013; Presa literară din exil. Recuperare și valorificare critică, II, 2011; I, 2009), fie că editează cercetări aparținându-i  «in integrum» (Memoria exilului românesc: Ziarul „Lumea liberă” din New York, 2008; Citind la New York scriitori români, 2002; Cultură și identitate, 2008 ș.a.), istoricul și criticul literar Mihaela Albu s-a dedicat deopotrivă studierii unor aspecte ale culturii și literaturii române. Este cazul studiilor, eseurilor…

Vezi articol original 1.817 cuvinte mai mult

Mihaela Albu

26 Aprilie 2017 1 comentariu

MIHAELA ALBU:

„În labirintul cărților”, II

Poeta  și universitarul  Mihaela Albu  (director fondator al revistei internaționale „Carmina Balcanica”, redactor-șef al revistei newyorkeze „Lumină lină”/ Gracious Light și visiting profesor la Universitatea Columbia, colaboratoare statornică a ziarelor „Lumea liberă” și „Romania Journal” – NY) s-a dedicat în anii din urmă cercetării culturii și literaturii române din exil. Fie că semnează lucrări în colaborare (Mircea Popescu, un scriitor, un ziarist, o conștiință, 2014; Les Revues litteraires de lʼexil roumaine. «Luceafărul», Paris, 1948-1949, ICR, 2013; Presa literară din exil. Recuperare și valorificare critică, II, 2011; I, 2009), fie că editează cercetări aparținându-i  «in integrum» (Memoria exilului românesc: Ziarul „Lumea liberă” din New York, 2008; Citind la New York scriitori români, 2002; Cultură și identitate, 2008 ș.a.), istoricul și criticul literar Mihaela Albu s-a dedicat deopotrivă studierii unor aspecte ale culturii și literaturii române. Este cazul studiilor, eseurilor și cronicilor literare adunate sub titlul În labirintul cărților (I, 2010; II, 2015), din care avem acum în față partea a doua (Ed. Eikon, București, 2015, 172 p.).

Sub un motto din Nadejda Mandelstam („Trebuie vindecată amnezia”), urmat de câteva versuri din Aurel Ciurunga pe aceeași idee vaticinară („Într-o zi se va vorbi de noi/ La fel de simplu ca despre stejari/  Oamenii vor fi spălați de noroi/ Iar copiii de-acum – oameni mari.”), cercetătoarea adună două studii privind „literatura închisorilor”. Mai întâi, avem mărturiile zguduitoare ale scriitoarei Oana Orlea (pe numele real  Maria-Ioana Cantacuzino) , fiica aviatorului Bâzu Cantacuzino și nepoată prin alianță cu George Enescu, despre „absurdul și tragismul închisorilor comuniste”.  Arestată încă de pe băncile liceului sub acuzarea de „complot și acțiune subversivă împotriva statului”, Oana Orlea va trăi experiențele traumatizante ale încarcerării din anii 50 (Perimetrul zero, 1991; Anastasia iubirilor, 2005;  Cantacuzino, ia-ți boarfele și mișcă, ed. II, 2008). Astfel de volume – scrie dna Mihaela Albu – devin peste timp documente care vin să înfrângă uitarea, acea «uitare colectivă» despre care Oana Orlea mărturisește  că o «îngrozește». Așadar, o luptă împotriva «amneziei», printr-o „transpunere ficțională” și „confesiune directă”, document revelator al sentimentului de «frică» și alienare sub tortură.

Tot un «scriitor-martor» este poetul și publicistul Zahu Pană (n. 20 august 1921).Provenind dintr-o familie de macedoneni imigranți în România pe la începutul secolului al XX-lea, Zahu Pană va trece, vreme de 13 ani, prin închisorile de la Jilava, Ocnele Mari, Aiud și Canal. A emigrat în 1976 în Statele Unite, unde își începe o memorabilă activitate literar-publicistică. Este autorul unui singur volum de poezii originale, Cu acul pe săpun (1989), evocând „suferințele îndelungate și lipsa de speranță în libertate”. Poemele sale, modulate pe o suferință carcerală, constituie „documente” de viață trăită într-un univers inuman în care „trâmbița dreptății” și „dorul libertății” devin entități vaticinare nimicite zi de zi în sufletele umiliților și torturaților: „Nici în Est, nici în Vest, nici în Nord, nici în Sud/ trâmbița dreptății nu o mai aud,/ nici pe câmp n-o mai găsesc, nici în casă/ nici în inima acelora cu care stau la masă…// Și în Est și în Vest și în Nord și în Sud/ cu plămânii storși de sânge crud,/ ahtiați de dorul libertății/ frații mei se sting în poarta vieții.” Este vorba de cumplitul carusel al chinurilor din închisorile comuniste ce străbate culegerea „Poezii din închisoare” realizată de Zahu Pană (Ed. Cuvântul Românesc, Hamilton Ontario, Canada, în 1982). Toate acestea, ne încredințează realizatorul, erau poezii „create”, nu „scrise”, căci „pentru un petic de hârtie de mărimea unei foițe de țigară, erai maltratat și ținut zile întregi dezbrăcat în celula neagră.” Această „poezie concentraționistă”, mărturisește Zahu Pană într-un interviu difuzat de „Europa liberă”, este „un fenomen românesc , unic în lume”…

Capitolul al doilea, Exilul și memoria, stă și el sub impresia unui motto, de astă dată trimițând la I.D. Sîrbu: „Eu consider exilul ca forma cea mai cumplită de suferință umană posibilă.” Sub genericul „Literatura confesivă ca memorie a exilului românesc” întâlnim o serie de eseuri despre cei ce aparțineau „României de peste hotare”, după cum s-a exprimat Constantin Eretescu („exilatul de un tip deosebit” – Mircea Anghelescu). Depozitară a memoriei subiective și, deopotrivă, „document al unei epoci”, memorialistica exilului românesc (ca și alte specii ale literaturii de frontieră, precum jurnalul, corespondența, confesiunile) deține statutul unei surse de informație autentică, netrucată, în contextul deplinei libertăți de creație („de mare încredere documentară”). În acestea găsim atât destine umane cât și tablouri de epocă, desigur în consemnări inevitabil subiective, dar care nu impietează asupra sensului mai general al scrierilor. „Vindecarea rănilor nu exclude memoria”, spunea Monica Lovinescu, în eforturile de a menține trează conștiința românilor de la microfonul «Europei libere». În acest sens, eseurile din acest grupaj consemnează nume de rezonanță ale exilului românesc, de la Virgil Ierunca, Constantin Eretescu, Aron Cotruș, Horia Vintilă, Alexandru Busuioceanu, Ștefan Baciu, Pamfil Șeicaru,  la Horia Stamatu, Bujor Nedelcovici, Paul Goma, Nicolae Stănescu-Stânișoară, Anton Golopenția și atâția alții.

Alt capitol, suplimentar, Corespondența: memorie și document, reia importanța memorialisticii, jurnalelor și schimburilor epistolare, ca documente de viață personală și tablouri de epocă în sens mai larg, social-politic. De astă dată, comentariul privește „Rapsodia epistolară” a lui Anton Golopenția, a cărui viață și carieră științifică au fost curmate cu brutalitate de timpuriu de închisoarea comunistă. Este vorba de cele patru volume de corespondență editate, începând din 2004, la Editura Enciclopedică, de Sanda Golopenția, cercetător de renume și profesor la Brown University în Stale Unite.

Ultimul capitol, al IV-lea, reunește, sub genericul Literatură și geografie, studii dedicate unor scriitori români aflați chiar dincolo de fruntariile patriei, în Statele Unite (precum poetul româno-american Liviu Georgescu) sau Pavel Gătăianțu din Voievodina. În privința altor spații geografice, Mircea Muthu este o excelență «călăuză» prin universul literaturii și spațiului cultural balcanic, el însuși definind conceptele de «balcanism» literar și «balcanitate» (Ochiul lui Osiris, 2010), dar și un bun cunoscător al unor importante Repere culturale transilvane (2014), o panoramă istorico-literară a ceea ce autorul înțelege prin «transilvanism cultural» (e vorba de un proiect exegetic  trilogial, din care a apărut doar primul volum).  Între „reperele” statuate de criticul și istoricul literar Mircea Muthu se află certe valori literare, de la autori clasici și moderni (Slavici, Goga,  Rebreanu, Pavel Dan, Ion Agârbiceanu, Blaga, Doinaș, Victor Iancu, Al Dima, Eugeniu Speranția, Liviu Rusu, Vasile Pârvan, D.D. Roșca, Radu Stanca), la contemporani  (Wolf von Aichelburg, Vasile Avram, Liviu Petrescu, Ioana Em. Petrescu, Adrian Marino (acest «mare singuratic» beneficiind de un profil aparte din partea recenzentei), Bartolomeu Anania, Mircea Tomuș, Marta Petreu, Aurel Pantea, Horia Ursu  – toate aceste nume fiind „menite să aproximeze, poate cu un plus de acuratețe, segmente din spațiul cultural transilvan de ieri și de azi”.

Un spațiu  de „geografie literară” (concept aplicat de Cornel Ungureanu în amplele sale panorame istorico-literare) mai puțin explorat este cel al aromânilor (iviți într-un «leagăn al etniilor»), tip considerat de Karl-Marcus Gaus drept „noul om european”, care și-a câștigat identitatea „la contactul cu alte culturi”, pe coordonatele Est-Vest și Nord-Sud. Prilej pentru autoare de a recenza  lucrarea dedicată aromânilor de Nicolas Trifon (doctor în lingvistică la Școala de Înalte Studii în Științe Sociale din Paris), de la primele atestări în istoria Balcanilor, la condiția lor etnică nu ușoară în epocile bizantină, otomană, greacă, până în vremea de după „implozia regimurilor comuniste”, când încep a se culege roadele „inițiativelor diasporei” (Les Aroumains, un peuple qui sʼ en va, 2005).

În continuarea considerațiilor sale despre „literatură și geografie”, autoarea abordează câțiva „scriitori olteni” identificând la aceștia anumite „repere individualizatoare”, nu în sens „restrictiv, provincial” (căci provincialismul „are uneori conotații peiorative”), ci pentru reliefarea unei psihologii artistice particulare, unice (despre o „sociologie” și „metafizică a Olteniei” scrisese destul de patetic Petre Pandrea). Trecând în revistă „nume de primă mărime din domeniul cultural și artistic” d-na Mihaela Albu identifică principalele trăsături comune ale tipului artistic alutan: spiritul negativ, demitizator și înnoitor totodată. În acest sens se oprește, mai întâi, la Tudor Arghezi . Nonconformistul Al. Macedonski, prin înnoirea formei poetice, se „revoltase” propunând altceva, dar „în limitele muzicale ale limbii create de Eminescu”, Arghezi, însă, „merge mai departe și revoluționează limbajul poetic”.

O altă voce lirică originală care pleca tot din spațiul geografic oltean se numește Marin Sorescu. Considerate „revolte” artistice, parodiile sale de început (1964)  amintesc de contestatarul / negaționistul Eugen Ionescu, însă pe plan artistic. Pe această latură nu atât „parodică”, cât „fantastă” (intuită de la început de G. Călinescu) va înainta serialul La lilieci, cu „semne certe de epică”, dar „în mod evident poezie”. Avem aici de a face nu cu o „căutare a Dumnezeirii”, ca la Arghezi, ci cu «exorcizarea» lirică a „universului pierdut”, în registre rememorative de lirică epicizată, întregul ciclu fiind scris, conform mărturisirii din 1995 a autorului „de dragul limbii române și a graiului oltenesc”. În continuare este comentat volumul de poezii apărut postum, Puntea (1997), cu copertă concepută de autor și ilustrații aparținând poetului. Sugerând acea «punte» dintre viață și moarte, volumul este „de o sfâșietoare tristețe”, un fel de ultim dialog cu cititorii săi.

Aceleași considerații recapitulativ-corecte despre Poetul dramaturg, expresia dramaturgică sorescială stând și ea sub același imperativ estetic-vizionar al apiritului înnoitor anunțat în preliminariile secțiunii despre scriitorii olteni. Este, în general, vorba de o perspectivă generală asupra condiției umane (una fiind a omului esențial, cealaltă a omului istoric), în modelațiile exhortative ale ironiei tragice.

În ceea ce privește „universul epic sorescian”, punctul de sprijin îl constituie romanul apărut postum, Japița (1999), cu un titlu ce trimite mai mult la conotații politice și mai puțin la „cel așteptat” (anecdotic și de moravuri femeiești): „…perioada asta, înțelegi, e o japiță… O mare curvă…”. Amestec de genuri („genuri intercalate”, literare și nonliterare, cum denumise formula artistică cercetătorul  M.  Bahtin), Japița vizează epoca defunctă a comunismului, tragedia „lichidării dușmanului de clasă”, prostia și ura ridicate în rang, dar mai ales „modalitatea de abordare și de percepție a României (și a românilor) în anii de după război”. Este pentru prima dată, observă d-na Mihaela Albu, când tema „obsedantului deceniu” este tratată altfel de cum fuseseră obișnuiți cititorii. Maniera, ce l-ar livra ușor „postmoderniștilor” (viziuni interpretative suficient-abuzive ce s-au comis deja, nomina odiosa!), induce ușor în eroare pentru cine nu cunoaște „stilul lui Marin Sorescu”, rămas egal cu sine încă din 1964 până la ultima scriere… E vorba și aici, desigur, de acea „sănătoasă ironie mușcătoare” sesizată încă din 1937 de Ion Simionescu în „Țara noastră”,  tema principală raportându-se la „istoria care a copleșit (a câta oară?) satul și orașul unde a trăit scriitorul”, o istorie desigur „pe dos”, de vreme ce „se făcea elogiul nonvalorii, al urii, al distrugerii și cruzimii”. „Anormalul devine normal, dar omul cu mintea sănătoasă nu putea accepta aceasta”, uneori revoltându-se, iar cel mai adesea întâmpinând totul printr-un umor sănătos, salvator. Bineînțeles, atunci când nu au devenit pragmatici, ori au rămas „contemplativi”, resemnați… Dar, oricum ai da-o, tot victimă a istoriei agresive rămâneai (cazul transfugului Jenică, scăpat dintr-un lagăr ca să nimerească acasă într-o închisoare comunistă!). Parodie amară a anilor comunismului, a „luptei pentru pace”, a vremurilor absurde trăite de om, Japița ar fi o continuare a ciclului La Lilieci, într-o altă modalitate artistică.

Fire degajată în conturarea judecăților de valoare și stăpână pe o informație cât mai bogată în domeniu, universitara Mihaela Albu este, dincolo de cercetările întreprinse asupra literaturii și publicisticii din exilul românesc („România de dincolo de fruntarii”), un istoric și critic literar de catedră, echilibrat și pasionat de subiectele abordate. Cursivitatea eseistică, referențialitatea  bibliografică mai totdeauna bine aleasă și temeinică, ritmul susținut al ilustrativelor sale interpretări, viziunea de ansamblu în care integrează fenomenele cultural-literare abordate, sensibilitatea receptării și, nu în ultimul rând, expresia stilistică frumoasă și limpere conturează o voce distinctă în literatura de specialitate, la care poți face apel cu încredere în orice raportare bibliografică.

Zenovie CÂRLUGEA

 

Mihaela Albu

25 Aprilie 2017 Lasă un comentariu

MIHAELA ALBU:

„În labirintul cărților”, II

Poeta  și universitarul  Mihaela Albu  (director fondator al revistei internaționale „Carmina Balcanica”, redactor-șef al revistei newyorkeze „Lumină lină”/ Gracious Light și visiting profesor la Universitatea Columbia, colaboratoare statornică a ziarelor „Lumea liberă” și „Romania Journal” – NY) s-a dedicat în anii din urmă cercetării culturii și literaturii române din exil. Fie că semnează lucrări în colaborare (Mircea Popescu, un scriitor, un ziarist, o conștiință, 2014; Les Revues litteraires de lʼexil roumaine. «Luceafărul», Paris, 1948-1949, ICR, 2013; Presa literară din exil. Recuperare și valorificare critică, II, 2011; I, 2009), fie că editează cercetări aparținându-i  «in integrum» (Memoria exilului românesc: Ziarul „Lumea liberă” din New York, 2008; Citind la New York scriitori români, 2002; Cultură și identitate, 2008 ș.a.), istoricul și criticul literar Mihaela Albu s-a dedicat deopotrivă studierii unor aspecte ale culturii și literaturii române. Este cazul studiilor, eseurilor și cronicilor literare adunate sub titlul În labirintul cărților (I, 2010; II, 2015), din care avem acum în față partea a doua (Ed. Eikon, București, 2015, 172 p.).

Sub un motto din Nadejda Mandelstam („Trebuie vindecată amnezia”), urmat de câteva versuri din Aurel Ciurunga pe aceeași idee vaticinară („Într-o zi se va vorbi de noi/ La fel de simplu ca despre stejari/  Oamenii vor fi spălați de noroi/ Iar copiii de-acum – oameni mari.”), cercetătoarea adună două studii privind „literatura închisorilor”. Mai întâi, avem mărturiile zguduitoare ale scriitoarei Oana Orlea (pe numele real  Maria-Ioana Cantacuzino) , fiica aviatorului Bâzu Cantacuzino și nepoată prin alianță cu George Enescu, despre „absurdul și tragismul închisorilor comuniste”.  Arestată încă de pe băncile liceului sub acuzarea de „complot și acțiune subversivă împotriva statului”, Oana Orlea va trăi experiențele traumatizante ale încarcerării din anii 50 (Perimetrul zero, 1991; Anastasia iubirilor, 2005;  Cantacuzino, ia-ți boarfele și mișcă, ed. II, 2008). Astfel de volume – scrie dna Mihaela Albu – devin peste timp documente care vin să înfrângă uitarea, acea «uitare colectivă» despre care Oana Orlea mărturisește  că o «îngrozește». Așadar, o luptă împotriva «amneziei», printr-o „transpunere ficțională” și „confesiune directă”, document revelator al sentimentului de «frică» și alienare sub tortură.

Tot un «scriitor-martor» este poetul și publicistul Zahu Pană (n. 20 august 1921).Provenind dintr-o familie de macedoneni imigranți în România pe la începutul secolului al XX-lea, Zahu Pană va trece, vreme de 13 ani, prin închisorile de la Jilava, Ocnele Mari, Aiud și Canal. A emigrat în 1976 în Statele Unite, unde își începe o memorabilă activitate literar-publicistică. Este autorul unui singur volum de poezii originale, Cu acul pe săpun (1989), evocând „suferințele îndelungate și lipsa de speranță în libertate”. Poemele sale, modulate pe o suferință carcerală, constituie „documente” de viață trăită într-un univers inuman în care „trâmbița dreptății” și „dorul libertății” devin entități vaticinare nimicite zi de zi în sufletele umiliților și torturaților: „Nici în Est, nici în Vest, nici în Nord, nici în Sud/ trâmbița dreptății nu o mai aud,/ nici pe câmp n-o mai găsesc, nici în casă/ nici în inima acelora cu care stau la masă…// Și în Est și în Vest și în Nord și în Sud/ cu plămânii storși de sânge crud,/ ahtiați de dorul libertății/ frații mei se sting în poarta vieții.” Este vorba de cumplitul carusel al chinurilor din închisorile comuniste ce străbate culegerea „Poezii din închisoare” realizată de Zahu Pană (Ed. Cuvântul Românesc, Hamilton Ontario, Canada, în 1982). Toate acestea, ne încredințează realizatorul, erau poezii „create”, nu „scrise”, căci „pentru un petic de hârtie de mărimea unei foițe de țigară, erai maltratat și ținut zile întregi dezbrăcat în celula neagră.” Această „poezie concentraționistă”, mărturisește Zahu Pană într-un interviu difuzat de „Europa liberă”, este „un fenomen românesc , unic în lume”…

Capitolul al doilea, Exilul și memoria, stă și el sub impresia unui motto, de astă dată trimițând la I.D. Sîrbu: „Eu consider exilul ca forma cea mai cumplită de suferință umană posibilă.” Sub genericul „Literatura confesivă ca memorie a exilului românesc” întâlnim o serie de eseuri despre cei ce aparțineau „României de peste hotare”, după cum s-a exprimat Constantin Eretescu („exilatul de un tip deosebit” – Mircea Anghelescu). Depozitară a memoriei subiective și, deopotrivă, „document al unei epoci”, memorialistica exilului românesc (ca și alte specii ale literaturii de frontieră, precum jurnalul, corespondența, confesiunile) deține statutul unei surse de informație autentică, netrucată, în contextul deplinei libertăți de creație („de mare încredere documentară”). În acestea găsim atât destine umane cât și tablouri de epocă, desigur în consemnări inevitabil subiective, dar care nu impietează asupra sensului mai general al scrierilor. „Vindecarea rănilor nu exclude memoria”, spunea Monica Lovinescu, în eforturile de a menține trează conștiința românilor de la microfonul «Europei libere». În acest sens, eseurile din acest grupaj consemnează nume de rezonanță ale exilului românesc, de la Virgil Ierunca, Constantin Eretescu, Aron Cotruș, Horia Vintilă, Alexandru Busuioceanu, Ștefan Baciu, Pamfil Șeicaru,  la Horia Stamatu, Bujor Nedelcovici, Paul Goma, Nicolae Stănescu-Stânișoară, Anton Golopenția și atâția alții.

Alt capitol, suplimentar, Corespondența: memorie și document, reia importanța memorialisticii, jurnalelor și schimburilor epistolare, ca documente de viață personală și tablouri de epocă în sens mai larg, social-politic. De astă dată, comentariul privește „Rapsodia epistolară” a lui Anton Golopenția, a cărui viață și carieră științifică au fost curmate cu brutalitate de timpuriu de închisoarea comunistă. Este vorba de cele patru volume de corespondență editate, începând din 2004, la Editura Enciclopedică, de Sanda Golopenția, cercetător de renume și profesor la Brown University în Stale Unite.

Ultimul capitol, al IV-lea, reunește, sub genericul Literatură și geografie, studii dedicate unor scriitori români aflați chiar dincolo de fruntariile patriei, în Statele Unite (precum poetul româno-american Liviu Georgescu) sau Pavel Gătăianțu din Voievodina. În privința altor spații geografice, Mircea Muthu este o excelență «călăuză» prin universul literaturii și spațiului cultural balcanic, el însuși definind conceptele de «balcanism» literar și «balcanitate» (Ochiul lui Osiris, 2010), dar și un bun cunoscător al unor importante Repere culturale transilvane (2014), o panoramă istorico-literară a ceea ce autorul înțelege prin «transilvanism cultural» (e vorba de un proiect exegetic  trilogial, din care a apărut doar primul volum).  Între „reperele” statuate de criticul și istoricul literar Mircea Muthu se află certe valori literare, de la autori clasici și moderni (Slavici, Goga,  Rebreanu, Pavel Dan, Ion Agârbiceanu, Blaga, Doinaș, Victor Iancu, Al Dima, Eugeniu Speranția, Liviu Rusu, Vasile Pârvan, D.D. Roșca, Radu Stanca), la contemporani  (Wolf von Aichelburg, Vasile Avram, Liviu Petrescu, Ioana Em. Petrescu, Adrian Marino (acest «mare singuratic» beneficiind de un profil aparte din partea recenzentei), Bartolomeu Anania, Mircea Tomuș, Marta Petreu, Aurel Pantea, Horia Ursu  – toate aceste nume fiind „menite să aproximeze, poate cu un plus de acuratețe, segmente din spațiul cultural transilvan de ieri și de azi”.

Un spațiu  de „geografie literară” (concept aplicat de Cornel Ungureanu în amplele sale panorame istorico-literare) mai puțin explorat este cel al aromânilor (iviți într-un «leagăn al etniilor»), tip considerat de Karl-Marcus Gaus drept „noul om european”, care și-a câștigat identitatea „la contactul cu alte culturi”, pe coordonatele Est-Vest și Nord-Sud. Prilej pentru autoare de a recenza  lucrarea dedicată aromânilor de Nicolas Trifon (doctor în lingvistică la Școala de Înalte Studii în Științe Sociale din Paris), de la primele atestări în istoria Balcanilor, la condiția lor etnică nu ușoară în epocile bizantină, otomană, greacă, până în vremea de după „implozia regimurilor comuniste”, când încep a se culege roadele „inițiativelor diasporei” (Les Aroumains, un peuple qui sʼ en va, 2005).

În continuarea considerațiilor sale despre „literatură și geografie”, autoarea abordează câțiva „scriitori olteni” identificând la aceștia anumite „repere individualizatoare”, nu în sens „restrictiv, provincial” (căci provincialismul „are uneori conotații peiorative”), ci pentru reliefarea unei psihologii artistice particulare, unice (despre o „sociologie” și „metafizică a Olteniei” scrisese destul de patetic Petre Pandrea). Trecând în revistă „nume de primă mărime din domeniul cultural și artistic” d-na Mihaela Albu identifică principalele trăsături comune ale tipului artistic alutan: spiritul negativ, demitizator și înnoitor totodată. În acest sens se oprește, mai întâi, la Tudor Arghezi . Nonconformistul Al. Macedonski, prin înnoirea formei poetice, se „revoltase” propunând altceva, dar „în limitele muzicale ale limbii create de Eminescu”, Arghezi, însă, „merge mai departe și revoluționează limbajul poetic”.

O altă voce lirică originală care pleca tot din spațiul geografic oltean se numește Marin Sorescu. Considerate „revolte” artistice, parodiile sale de început (1964)  amintesc de contestatarul / negaționistul Eugen Ionescu, însă pe plan artistic. Pe această latură nu atât „parodică”, cât „fantastă” (intuită de la început de G. Călinescu) va înainta serialul La lilieci, cu „semne certe de epică”, dar „în mod evident poezie”. Avem aici de a face nu cu o „căutare a Dumnezeirii”, ca la Arghezi, ci cu «exorcizarea» lirică a „universului pierdut”, în registre rememorative de lirică epicizată, întregul ciclu fiind scris, conform mărturisirii din 1995 a autorului „de dragul limbii române și a graiului oltenesc”. În continuare este comentat volumul de poezii apărut postum, Puntea (1997), cu copertă concepută de autor și ilustrații aparținând poetului. Sugerând acea «punte» dintre viață și moarte, volumul este „de o sfâșietoare tristețe”, un fel de ultim dialog cu cititorii săi.

Aceleași considerații recapitulativ-corecte despre Poetul dramaturg, expresia dramaturgică sorescială stând și ea sub același imperativ estetic-vizionar al apiritului înnoitor anunțat în preliminariile secțiunii despre scriitorii olteni. Este, în general, vorba de o perspectivă generală asupra condiției umane (una fiind a omului esențial, cealaltă a omului istoric), în modelațiile exhortative ale ironiei tragice.

În ceea ce privește „universul epic sorescian”, punctul de sprijin îl constituie romanul apărut postum, Japița (1999), cu un titlu ce trimite mai mult la conotații politice și mai puțin la „cel așteptat” (anecdotic și de moravuri femeiești): „…perioada asta, înțelegi, e o japiță… O mare curvă…”. Amestec de genuri („genuri intercalate”, literare și nonliterare, cum denumise formula artistică cercetătorul  M.  Bahtin), Japița vizează epoca defunctă a comunismului, tragedia „lichidării dușmanului de clasă”, prostia și ura ridicate în rang, dar mai ales „modalitatea de abordare și de percepție a României (și a românilor) în anii de după război”. Este pentru prima dată, observă d-na Mihaela Albu, când tema „obsedantului deceniu” este tratată altfel de cum fuseseră obișnuiți cititorii. Maniera, ce l-ar livra ușor „postmoderniștilor” (viziuni interpretative suficient-abuzive ce s-au comis deja, nomina odiosa!), induce ușor în eroare pentru cine nu cunoaște „stilul lui Marin Sorescu”, rămas egal cu sine încă din 1964 până la ultima scriere… E vorba și aici, desigur, de acea „sănătoasă ironie mușcătoare” sesizată încă din 1937 de Ion Simionescu în „Țara noastră”,  tema principală raportându-se la „istoria care a copleșit (a câta oară?) satul și orașul unde a trăit scriitorul”, o istorie desigur „pe dos”, de vreme ce „se făcea elogiul nonvalorii, al urii, al distrugerii și cruzimii”. „Anormalul devine normal, dar omul cu mintea sănătoasă nu putea accepta aceasta”, uneori revoltându-se, iar cel mai adesea întâmpinând totul printr-un umor sănătos, salvator. Bineînțeles, atunci când nu au devenit pragmatici, ori au rămas „contemplativi”, resemnați… Dar, oricum ai da-o, tot victimă a istoriei agresive rămâneai (cazul transfugului Jenică, scăpat dintr-un lagăr ca să nimerească acasă într-o închisoare comunistă!). Parodie amară a anilor comunismului, a „luptei pentru pace”, a vremurilor absurde trăite de om, Japița ar fi o continuare a ciclului La Lilieci, într-o altă modalitate artistică.

Fire degajată în conturarea judecăților de valoare și stăpână pe o informație cât mai bogată în domeniu, universitara Mihaela Albu este, dincolo de cercetările întreprinse asupra literaturii și publicisticii din exilul românesc („România de dincolo de fruntarii”), un istoric și critic literar de catedră, echilibrat și pasionat de subiectele abordate. Cursivitatea eseistică, referențialitatea  bibliografică mai totdeauna bine aleasă și temeinică, ritmul susținut al ilustrativelor sale interpretări, viziunea de ansamblu în care integrează fenomenele cultural-literare abordate, sensibilitatea receptării și, nu în ultimul rând, expresia stilistică frumoasă și limpere conturează o voce distinctă în literatura de specialitate, la care poți face apel cu încredere în orice raportare bibliografică.

Zenovie CÂRLUGEA

 

Mihaela Albu

24 Aprilie 2017 Lasă un comentariu

MIHAELA ALBU:

„În labirintul cărților”, II

Poeta  și universitarul  Mihaela Albu  (director fondator al revistei internaționale „Carmina Balcanica”, redactor-șef al revistei newyorkeze „Lumină lină”/ Gracious Light și visiting profesor la Universitatea Columbia, colaboratoare statornică a ziarelor „Lumea liberă” și „Romania Journal” – NY) s-a dedicat în anii din urmă cercetării culturii și literaturii române din exil. Fie că semnează lucrări în colaborare (Mircea Popescu, un scriitor, un ziarist, o conștiință, 2014; Les Revues litteraires de lʼexil roumaine. «Luceafărul», Paris, 1948-1949, ICR, 2013; Presa literară din exil. Recuperare și valorificare critică, II, 2011; I, 2009), fie că editează cercetări aparținându-i  «in integrum» (Memoria exilului românesc: Ziarul „Lumea liberă” din New York, 2008; Citind la New York scriitori români, 2002; Cultură și identitate, 2008 ș.a.), istoricul și criticul literar Mihaela Albu s-a dedicat deopotrivă studierii unor aspecte ale culturii și literaturii române. Este cazul studiilor, eseurilor și cronicilor literare adunate sub titlul În labirintul cărților (I, 2010; II, 2015), din care avem acum în față partea a doua (Ed. Eikon, București, 2015, 172 p.).

Sub un motto din Nadejda Mandelstam („Trebuie vindecată amnezia”), urmat de câteva versuri din Aurel Ciurunga pe aceeași idee vaticinară („Într-o zi se va vorbi de noi/ La fel de simplu ca despre stejari/  Oamenii vor fi spălați de noroi/ Iar copiii de-acum – oameni mari.”), cercetătoarea adună două studii privind „literatura închisorilor”. Mai întâi, avem mărturiile zguduitoare ale scriitoarei Oana Orlea (pe numele real  Maria-Ioana Cantacuzino) , fiica aviatorului Bâzu Cantacuzino și nepoată prin alianță cu George Enescu, despre „absurdul și tragismul închisorilor comuniste”.  Arestată încă de pe băncile liceului sub acuzarea de „complot și acțiune subversivă împotriva statului”, Oana Orlea va trăi experiențele traumatizante ale încarcerării din anii 50 (Perimetrul zero, 1991; Anastasia iubirilor, 2005;  Cantacuzino, ia-ți boarfele și mișcă, ed. II, 2008). Astfel de volume – scrie dna Mihaela Albu – devin peste timp documente care vin să înfrângă uitarea, acea «uitare colectivă» despre care Oana Orlea mărturisește  că o «îngrozește». Așadar, o luptă împotriva «amneziei», printr-o „transpunere ficțională” și „confesiune directă”, document revelator al sentimentului de «frică» și alienare sub tortură.

Tot un «scriitor-martor» este poetul și publicistul Zahu Pană (n. 20 august 1921).Provenind dintr-o familie de macedoneni imigranți în România pe la începutul secolului al XX-lea, Zahu Pană va trece, vreme de 13 ani, prin închisorile de la Jilava, Ocnele Mari, Aiud și Canal. A emigrat în 1976 în Statele Unite, unde își începe o memorabilă activitate literar-publicistică. Este autorul unui singur volum de poezii originale, Cu acul pe săpun (1989), evocând „suferințele îndelungate și lipsa de speranță în libertate”. Poemele sale, modulate pe o suferință carcerală, constituie „documente” de viață trăită într-un univers inuman în care „trâmbița dreptății” și „dorul libertății” devin entități vaticinare nimicite zi de zi în sufletele umiliților și torturaților: „Nici în Est, nici în Vest, nici în Nord, nici în Sud/ trâmbița dreptății nu o mai aud,/ nici pe câmp n-o mai găsesc, nici în casă/ nici în inima acelora cu care stau la masă…// Și în Est și în Vest și în Nord și în Sud/ cu plămânii storși de sânge crud,/ ahtiați de dorul libertății/ frații mei se sting în poarta vieții.” Este vorba de cumplitul carusel al chinurilor din închisorile comuniste ce străbate culegerea „Poezii din închisoare” realizată de Zahu Pană (Ed. Cuvântul Românesc, Hamilton Ontario, Canada, în 1982). Toate acestea, ne încredințează realizatorul, erau poezii „create”, nu „scrise”, căci „pentru un petic de hârtie de mărimea unei foițe de țigară, erai maltratat și ținut zile întregi dezbrăcat în celula neagră.” Această „poezie concentraționistă”, mărturisește Zahu Pană într-un interviu difuzat de „Europa liberă”, este „un fenomen românesc , unic în lume”…

Capitolul al doilea, Exilul și memoria, stă și el sub impresia unui motto, de astă dată trimițând la I.D. Sîrbu: „Eu consider exilul ca forma cea mai cumplită de suferință umană posibilă.” Sub genericul „Literatura confesivă ca memorie a exilului românesc” întâlnim o serie de eseuri despre cei ce aparțineau „României de peste hotare”, după cum s-a exprimat Constantin Eretescu („exilatul de un tip deosebit” – Mircea Anghelescu). Depozitară a memoriei subiective și, deopotrivă, „document al unei epoci”, memorialistica exilului românesc (ca și alte specii ale literaturii de frontieră, precum jurnalul, corespondența, confesiunile) deține statutul unei surse de informație autentică, netrucată, în contextul deplinei libertăți de creație („de mare încredere documentară”). În acestea găsim atât destine umane cât și tablouri de epocă, desigur în consemnări inevitabil subiective, dar care nu impietează asupra sensului mai general al scrierilor. „Vindecarea rănilor nu exclude memoria”, spunea Monica Lovinescu, în eforturile de a menține trează conștiința românilor de la microfonul «Europei libere». În acest sens, eseurile din acest grupaj consemnează nume de rezonanță ale exilului românesc, de la Virgil Ierunca, Constantin Eretescu, Aron Cotruș, Horia Vintilă, Alexandru Busuioceanu, Ștefan Baciu, Pamfil Șeicaru,  la Horia Stamatu, Bujor Nedelcovici, Paul Goma, Nicolae Stănescu-Stânișoară, Anton Golopenția și atâția alții.

Alt capitol, suplimentar, Corespondența: memorie și document, reia importanța memorialisticii, jurnalelor și schimburilor epistolare, ca documente de viață personală și tablouri de epocă în sens mai larg, social-politic. De astă dată, comentariul privește „Rapsodia epistolară” a lui Anton Golopenția, a cărui viață și carieră științifică au fost curmate cu brutalitate de timpuriu de închisoarea comunistă. Este vorba de cele patru volume de corespondență editate, începând din 2004, la Editura Enciclopedică, de Sanda Golopenția, cercetător de renume și profesor la Brown University în Stale Unite.

Ultimul capitol, al IV-lea, reunește, sub genericul Literatură și geografie, studii dedicate unor scriitori români aflați chiar dincolo de fruntariile patriei, în Statele Unite (precum poetul româno-american Liviu Georgescu) sau Pavel Gătăianțu din Voievodina. În privința altor spații geografice, Mircea Muthu este o excelență «călăuză» prin universul literaturii și spațiului cultural balcanic, el însuși definind conceptele de «balcanism» literar și «balcanitate» (Ochiul lui Osiris, 2010), dar și un bun cunoscător al unor importante Repere culturale transilvane (2014), o panoramă istorico-literară a ceea ce autorul înțelege prin «transilvanism cultural» (e vorba de un proiect exegetic  trilogial, din care a apărut doar primul volum).  Între „reperele” statuate de criticul și istoricul literar Mircea Muthu se află certe valori literare, de la autori clasici și moderni (Slavici, Goga,  Rebreanu, Pavel Dan, Ion Agârbiceanu, Blaga, Doinaș, Victor Iancu, Al Dima, Eugeniu Speranția, Liviu Rusu, Vasile Pârvan, D.D. Roșca, Radu Stanca), la contemporani  (Wolf von Aichelburg, Vasile Avram, Liviu Petrescu, Ioana Em. Petrescu, Adrian Marino (acest «mare singuratic» beneficiind de un profil aparte din partea recenzentei), Bartolomeu Anania, Mircea Tomuș, Marta Petreu, Aurel Pantea, Horia Ursu  – toate aceste nume fiind „menite să aproximeze, poate cu un plus de acuratețe, segmente din spațiul cultural transilvan de ieri și de azi”.

Un spațiu  de „geografie literară” (concept aplicat de Cornel Ungureanu în amplele sale panorame istorico-literare) mai puțin explorat este cel al aromânilor (iviți într-un «leagăn al etniilor»), tip considerat de Karl-Marcus Gaus drept „noul om european”, care și-a câștigat identitatea „la contactul cu alte culturi”, pe coordonatele Est-Vest și Nord-Sud. Prilej pentru autoare de a recenza  lucrarea dedicată aromânilor de Nicolas Trifon (doctor în lingvistică la Școala de Înalte Studii în Științe Sociale din Paris), de la primele atestări în istoria Balcanilor, la condiția lor etnică nu ușoară în epocile bizantină, otomană, greacă, până în vremea de după „implozia regimurilor comuniste”, când încep a se culege roadele „inițiativelor diasporei” (Les Aroumains, un peuple qui sʼ en va, 2005).

În continuarea considerațiilor sale despre „literatură și geografie”, autoarea abordează câțiva „scriitori olteni” identificând la aceștia anumite „repere individualizatoare”, nu în sens „restrictiv, provincial” (căci provincialismul „are uneori conotații peiorative”), ci pentru reliefarea unei psihologii artistice particulare, unice (despre o „sociologie” și „metafizică a Olteniei” scrisese destul de patetic Petre Pandrea). Trecând în revistă „nume de primă mărime din domeniul cultural și artistic” d-na Mihaela Albu identifică principalele trăsături comune ale tipului artistic alutan: spiritul negativ, demitizator și înnoitor totodată. În acest sens se oprește, mai întâi, la Tudor Arghezi . Nonconformistul Al. Macedonski, prin înnoirea formei poetice, se „revoltase” propunând altceva, dar „în limitele muzicale ale limbii create de Eminescu”, Arghezi, însă, „merge mai departe și revoluționează limbajul poetic”.

O altă voce lirică originală care pleca tot din spațiul geografic oltean se numește Marin Sorescu. Considerate „revolte” artistice, parodiile sale de început (1964)  amintesc de contestatarul / negaționistul Eugen Ionescu, însă pe plan artistic. Pe această latură nu atât „parodică”, cât „fantastă” (intuită de la început de G. Călinescu) va înainta serialul La lilieci, cu „semne certe de epică”, dar „în mod evident poezie”. Avem aici de a face nu cu o „căutare a Dumnezeirii”, ca la Arghezi, ci cu «exorcizarea» lirică a „universului pierdut”, în registre rememorative de lirică epicizată, întregul ciclu fiind scris, conform mărturisirii din 1995 a autorului „de dragul limbii române și a graiului oltenesc”. În continuare este comentat volumul de poezii apărut postum, Puntea (1997), cu copertă concepută de autor și ilustrații aparținând poetului. Sugerând acea «punte» dintre viață și moarte, volumul este „de o sfâșietoare tristețe”, un fel de ultim dialog cu cititorii săi.

Aceleași considerații recapitulativ-corecte despre Poetul dramaturg, expresia dramaturgică sorescială stând și ea sub același imperativ estetic-vizionar al apiritului înnoitor anunțat în preliminariile secțiunii despre scriitorii olteni. Este, în general, vorba de o perspectivă generală asupra condiției umane (una fiind a omului esențial, cealaltă a omului istoric), în modelațiile exhortative ale ironiei tragice.

În ceea ce privește „universul epic sorescian”, punctul de sprijin îl constituie romanul apărut postum, Japița (1999), cu un titlu ce trimite mai mult la conotații politice și mai puțin la „cel așteptat” (anecdotic și de moravuri femeiești): „…perioada asta, înțelegi, e o japiță… O mare curvă…”. Amestec de genuri („genuri intercalate”, literare și nonliterare, cum denumise formula artistică cercetătorul  M.  Bahtin), Japița vizează epoca defunctă a comunismului, tragedia „lichidării dușmanului de clasă”, prostia și ura ridicate în rang, dar mai ales „modalitatea de abordare și de percepție a României (și a românilor) în anii de după război”. Este pentru prima dată, observă d-na Mihaela Albu, când tema „obsedantului deceniu” este tratată altfel de cum fuseseră obișnuiți cititorii. Maniera, ce l-ar livra ușor „postmoderniștilor” (viziuni interpretative suficient-abuzive ce s-au comis deja, nomina odiosa!), induce ușor în eroare pentru cine nu cunoaște „stilul lui Marin Sorescu”, rămas egal cu sine încă din 1964 până la ultima scriere… E vorba și aici, desigur, de acea „sănătoasă ironie mușcătoare” sesizată încă din 1937 de Ion Simionescu în „Țara noastră”,  tema principală raportându-se la „istoria care a copleșit (a câta oară?) satul și orașul unde a trăit scriitorul”, o istorie desigur „pe dos”, de vreme ce „se făcea elogiul nonvalorii, al urii, al distrugerii și cruzimii”. „Anormalul devine normal, dar omul cu mintea sănătoasă nu putea accepta aceasta”, uneori revoltându-se, iar cel mai adesea întâmpinând totul printr-un umor sănătos, salvator. Bineînțeles, atunci când nu au devenit pragmatici, ori au rămas „contemplativi”, resemnați… Dar, oricum ai da-o, tot victimă a istoriei agresive rămâneai (cazul transfugului Jenică, scăpat dintr-un lagăr ca să nimerească acasă într-o închisoare comunistă!). Parodie amară a anilor comunismului, a „luptei pentru pace”, a vremurilor absurde trăite de om, Japița ar fi o continuare a ciclului La Lilieci, într-o altă modalitate artistică.

Fire degajată în conturarea judecăților de valoare și stăpână pe o informație cât mai bogată în domeniu, universitara Mihaela Albu este, dincolo de cercetările întreprinse asupra literaturii și publicisticii din exilul românesc („România de dincolo de fruntarii”), un istoric și critic literar de catedră, echilibrat și pasionat de subiectele abordate. Cursivitatea eseistică, referențialitatea  bibliografică mai totdeauna bine aleasă și temeinică, ritmul susținut al ilustrativelor sale interpretări, viziunea de ansamblu în care integrează fenomenele cultural-literare abordate, sensibilitatea receptării și, nu în ultimul rând, expresia stilistică frumoasă și limpere conturează o voce distinctă în literatura de specialitate, la care poți face apel cu încredere în orice raportare bibliografică.

Zenovie CÂRLUGEA

 

%d blogeri au apreciat asta: