Arhiva

Arhivă autor

LUCIAN BLAGA – DICȚIONAR ESENȚIAL

17 iunie 2017 Lasă un comentariu

UN PREȚIOS DICȚIONAR ESENȚIAL

sau

DESPRE O MAI BUNĂ CUNOAȘTERE A LUI BLAGA ȘI A OAMENILOR DIN VIAȚA LUI

 

Împătimitul cercetător al vieții și creației blagiene, exeget și propagator de seamă al multor creatori români, profesorul Zenovie Cârlugea a prezentat  la cea de XXXVII-a ediție a Festivalului internațional Blaga de la  Lancrăm și Sebeș de la începutul lui mai 2017 o lucrare insolită de peste 500 de pagini /A-4/ despre personalitatea poetului, filosofului, diplomatului, universitarului, academicianului transilvan. Aceasta ”în oglinzile alterității”. În această lucrare de referință asupra căreia m-am aplecat în ultima vreme, autorul opusului dovedește încă o dată nu numai dragostea și prețuirea față de cea mai complexă personalitate a culturii românești din secolul al XX-lea, analizată din alte unghiuri pentru a surprinde – cum și-a propus – și mai bine,  întregul parcurs al Creatorului și Omului Lucian Blaga. În opinia sa, care se verifică: ”stă sub ceea ce putem numi coincidentia oppositorum – ca figură politropică a alterității” /p. 5/. Remarc că în ultima vreme tema a devenit de mare interes în Europa contemporană[1].

În cazul de față, Zenovie Cârlugea demonstrează că avem de-a face cu ”un fel de conjuncție și disjuncție a ”contrariilor” ce amprentează, în varii manifestări, atât un mod de viață cât, mai ales, un stil de creație” /idem p. 5/, remarcabil fiind caracterul  recapitulativ şi de sinteză al lucrărării.

În numeroase articole din Dicționar devenim martori ai modului în care s-a format Creatorul prin Ceilalți – prin semenii săi. Numeroasa familie ne ajută să îi cunoaștem mai bine obârșiile cât și felul în care a evoluat  individualitatea sa creatoare stabilită fiind o întreagă țesătură de vectori cu rol hotărâtor în manifestarea ulterioară a presonajului pus sub o altă lupă. Exegetul identifică cu o deosebită acribie importanța fiecărui individ aflat în tangență, în parte, surprinzând modul în care apar sau se oglindesc în operă, și cum a fost receptată personalitatea sa în conștiința contemporanilor. Extrem de bine a fost surprinsă perioadă extrem de controversată, mai ales cea de după 1945, cea mai bulversată în care a acționat Blaga, vremuri  în care fiecare gest sau contact îmbrăca dimensiuni existențiale, cu urmări de multe ori imprevizibile, chiar înspăimântătoare. Mai ales pentru un individ /un creator/, care nu se arăta dispus să pactizeze cu opresorul, chiar sub presiunea acestuia. Transpar ingerințele brutale ale statului totalitar în viața sa și a contemporanilor, faptul că c e d a r e a era la ordinea zilei printre unii confrați, opoziția fiind aspru pedepsită.  Cât de otrăvitor a fost amestecul respectiv în viața poetului și filosofului român se remarcă în numeroase pagini din lucrare, dar mai ales în capitolul în care este tratat și prezentat ”dosarul” Blaga în problema propunerii pentru Premiului Nobel pentru literatură, venită din afară. În paginile Dicționarului am găsit cel mai bine și convingător acest aspect despre care mai citisem. Chestiunea mă intrigă până într-acolo, încât îmi propun să cercetez în Arhiva Ministerului de Externe în ce măsură  misiunea noastră diplomatică de la Stockholm a avut ceva instrucțiuni din țară asupra modului în care să procedeze în cazul în speță.

Folosind o bibliografie largă despre viața și opera lui Blaga, îndeosebi scrisorile sale pe care inteligent le coroborează exegetul cu mărturii din Hronic sau apelând la declarațiile contemporanilor, extrase din mai toate lucrările de referință[2], chiar dacă în bibliografie nu le trece pe toate, Zenovie Cârlugea reconstituie complexul alter ego – ul autorului în posturile sale multiple de  poet, filosof, scriitor, diplomat, profesor universitar, publicist, redactor, traducător, cercetător, propagator al culturii românești, părinte, îndrumător al tinerilor capabili a-l asculta, conferențiar,  etc. etc. pus fiind până la urmă într-o frumoasă lumină Blaga – de erou vertical – poate cel mai vertical al vremurilor sale.

Încercând să fie cât se poate de exaustiv în demersul său, exegetul  folosește date cunoscute, care în mod sigur vor fi în continuare aprofundate în edițiile care vor urma, precizând că cele mai multe ”finețuri” sunt necunoscute unor specialiști și mai ales publicului larg. Surprinde în cartea sa Zenovie Cârlugea raporturile tânărului Blaga cu autoritățile vremurilor de la cel mai înalt nivel începând, de la Regina Maria a României, Sextil Pușcariu, Nicolae Iorga, Carol al II-lea, Octavian și Veturia Goga până la unii din cei care, direct sau din umbră, i-au amărât spre senectute viața:  Mihai Beniuc, Miron Constantinescu și alții.

Cartea cuprinde zeci de medalioane i n e d i t e oglindite în lumini      n o i  ale unor scriitori se seamă, descris fiind modul de comportarea al acestora în relația cu Blaga, fără a-i enumera exhaustiv, ci în ordine alfabetică,  de la Felix Aderca, Ioan Alexandru, Tudor Arghezi și Ion Agârbiceanu începând. Pe decanul de vârstă al scriitorilor români îl întâlnea cercetătorul clujean deseori în drumul său zilnic de întoarcere spre casă. Mișcat am rămas de scena descrisă în lucrare, în care b ă-    t r â n u l /fost protopop unit al Clujului și academician/, își mătura frunzele de pe trotuar /ce amănunt surprinzător din cotidianul anilor 50 și câtă modestie la generația respectivă!/; Blaga trecea pe cealaltă parte a drumului pentru a-i da binețe scriitorului. Ce loc dc întâlnire a două vârfuri ale culturii și spiritualității românești! Nu-i scapă remarcabilului exeget câteva cuvinte din necrologul consemnat de concitadin la plecarea confratelui său la cele  veșnice. Nu uită prof. Cârlugea să amintească slova scrisă de patriarhului literaturii  române din acele timpuri despre năpasta care s-a abătut asupra poetului și pe care a îndurat-o cu stoicism. Cu sabia cenzurii și a securității deasupra capului, autorul Vâltoarei denumește stoicismul blagian drept – cuminte și gânditor – cu gândul probabil că ar fi putut fi și mai rău.

În legătură cu relația Arghezi – Blaga s-ar cuveni o reevalare a acestor raporturi pe care la rându-mi le-am subliniat, în 2010, în articolul publicat în România  literară[3]. Am amintit atunci că în 1927, atașatul de presă la Varșovia, Lucian Blaga, propunându-și a contracara unele aspecte denigratoare apărute în presa de pe Vistula, nefavorabile culturii românești, personal a redactat câteva articole pe care le-a publicat în principala publicație la acea vreme din această țară: Glos Prawdy /Glasul adevărului/. Copia unuia din ele, păstrată numai în versiune poloneză, în Arhiva MAE /necitit și nedeslușit de nimeni până acum câțiva ani/, era consacrat Poeziei românești actuale: Octavian Goga, Tudor Arghezi, G. Bacovia și cei mai tineri. Blaga,  plecând de la constatarea că poezia românească din anii 20-30  se afla în perioada căutării Etosului său profund, pe Arghezi /eminent polemist/ îl considera a fi ”un excepțional făuritor de slove, inepuizabil făuritor de idei stilistice… cu o activitate de scriitor de mai bine de treizeci de ani”. „Este un artist profund – a scris autorul – Poemelor luminii – cu un dar aparte de vizionar, creator pe care un cititor de duzină niciodată nu îl va înțelege în esența lui”.[4] Mă opresc aici pentru a sublinia că indiocrasiile de rumoare publică dintre cei doi, amintiţi în lucrare, în nici un caz nu s-au datorat poetului transilvan. Cu alte cuvinte doresc să spun că nu Blaga a mușcat primul.

De remarcat că monografia d-lui Cârlugea, pentru că și așa ar putea fi considerat aceste Dicționar, pune în valoare raporturile lui Blaga cu o mulțime de scriitori și intelectuali români, printre care: Anatol E. Baconsky /un proletcultist profitor din plin al vremurilor lui/, Ion Brad, Alexandru Balaci, Nicolae Balotă, Ion Barbu, George Călinescu, Ion Chinezu, Nichifor Crainic, Ștefan Augustin Doinaș, Mircea Eliade,  Octavian Goga, George Ivașcu, Dumitru Isac, Toma George Maiorescu, Dumitru Micu, Teodor Mihadaș, Basil Munteanu, Ion Negoițescu, Constantin Noica, Edgar Papu,  Perpessicius, Aurel Rău, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, I. D. Sârbu, Zaharia Stancu, Ion Teodoreanu, Tudor Vianu, Alexandru Vlahuță etc. Nu s-a uscat cerneala de pe opusul exegetului că, iată, Aurel Rău, fostul redactor șef de la Steaua, cel care a luptat cu mult sârg pentru a-l pune în circuitul de valori românești pe autorul Mirabilei semințe – că acesta a publicat unele însemnări/amintiri/ prețioase – legate de ultimii ani din viață ai poetului, care se vor regăsi cu siguranță în noile ediții.[5] Sunt evocate, de asemenea, raporturile avute cu artiști de seamă: Filaret Barbu, Constantin Brâncuși, Brediceanu Tiberiu, Oscar Han, Romulus Ladea etc., cu academicieni de talia cărturarilor Mihail Dragomirescu, Nicolae Iorga,  Ion Frunzetti, Onisifor Ghibu, Constantin Daicoviciu, George Oprescu, Andrei Oțetea, Ion Petrovici, Const. Rădulescu-Motru, Dumitru Vatamaniuc etc., cât și cu o seamă de oameni de știință, precum: Aurel Avrameascu&Maria, Vasile Băncilă, Ovidiu Drimba, Ion Didilescu (profesorul meu de logică la Universitatea din București), Liviu Rusu, D. D. Roșca etc., nu în ultimul rând cu o seamă de ”muze”, relevat fiind rolul indubitabil jucat de ele.

Un loc important în economia lucrării îl ocupă relaţiile cu unii din  diplomaţii de seamă cu care Blaga a conlucrat în acei ani cât a slujit în diplomaţia românească: de la Titulescu la Octavian Beu, Blaga Corneliu, Raoul Bossy, Caius Brediceanu, Oscar Cisek, Aron Cotruş, Eugen Filloti, Octav Vorobchievici sau Virgil Zaborovski. Sugerez autorului să introducă în ediţiile următoare câteva siluete: Ioan Mitilineu, Ministrul Afacerilor Străine care l-a angajat în minister la propunerea Veturiei Goga în toamna anului 1926, trimiţându-l la Varşovia şi pe numele căruia i-a înaintat primele rapoarte, caligrafiate de Cornelia Blaga (nu avea încă maşină de scris); a cumpărat-o abia pe la începutul lunii decembrie, pentru a-şi dactilografia şi Meşterul Manole pe care l-a finalizat înainte de Crăciun. Nu trebuie să lipsească din Dicţionar nici personalitatea unui diplomat de mare clasă – Alexandru T. Iacovaky – director cu ştate vechi la Palatul Sturza, cu studii la Paris, ca mulţi alţii dintre colegii săi diplomaţi – un om care l-a înconjurat cu mare încredere pe Blaga şi care l-a desemnat să reprezinte România la dezvelierea monumentului ridicat în cinstea compozitorului Frederic Chopin din Parcul Lazienki din Varşovia, cât şi la festivităţile care au avut loc, cu participarea unor reprezentaţi de seamă din lumea întreagă. Nu vedem un ambasador din zilele noastre care să nu vrea să iasă el în faţă la asemenea evenimente şi să dea ştacheta unui tânăr ataşat, abia intrat în diplomaţie. În plus, Al. Iacovaky, cu mici intermitenţe funcţiona la Varşovia încă din 1920, fiind primul consilier al ministrul plenipotenţiar Alexandru G. Florescu, nume de rezonanţă în Ministerul Afacerilor Străine de la începutul secolului al XX-lea, Varşovia jucând în acei ani rolul de  placă turantă pentru diplomaţii români, urmare a tratatului de alianţă semnat la 3 martie 1921.

În general, pentru edițiile viitoare ale Dicționarului voi sugera autorului să introducă și alte nume din sfera diplomatică și a culturii polone, îndeosebi a scriitorul în vogă în literatura polonă, Juliusz Bandrowski Kaden, care i-a pus la dispoziţie paginile ziarului Głos Prawdy, pe care poetul şi publicistul le-a folosit din plin.[6] După cum din această lucrarea de excepție nu trebuie să lipsească numele unor traducători polonezi care l-au transpus în polonă: Czarea Dusza Stec (Meşterul Manole – montată la Teatrul Naţional din Lwów în 1934, în scenografia unui pictor de excepţie A. Pronaszko), Zbigniew Szuperski, Kazimiera Iłłakowiczówna şi alţii[7]. Sincere felicitări și Editurii ieșene TipoMoldova pentru forma grafică şi introducerea ei în presigioasa colecţie Opera Omnia.

Nicolae MAREȘ

[1] Vezi  lucrările în franceză, semnate de Michel Hannoun, Pierre-Andre Taguieff, Emmanuel Hirsch, Paul Ricosur, Claude Lefort, Tzvetan Todorov, Julia Kristeva etc. În România,  Zenovie Cârlugea se află printre pionierii în materie.

[2] Ion Oprișan, Lucian Blaga printre contemporani. Dialoguri adnotate, Ed. Saeculum – Vestala,  București, 1995.

[3]  Nicolae Mareș, Lucian Blaga despre lirica interbelică românească, România literară, nr. 28/2010, p.20

[4]  Idem, Nicolae Mareș, Lucian Blaga, diplomat la Varșovia, Opera Omnia, Ed. TipoMoldova, Iași 2011, pp.114-116.

 

[5] Ultimii ani din viața ai lui Lucian Blaga în amintirile lui Aurel Rău, România literară nr. 4-5/2017, interviu de Anca Sîrghie, pp.14-15.

[6]  Nicolae Mareş, op cit. pp. 112-124.

[7]  Nicolae Mareş, Lucian Blaga în limba polonă, Studiu şi antologie lirică bilingvă română-polonă, eLiteratura, 2014

 

***

GHEORGHE GRIGURCU:

LUMEA LUI BLAGA

Articol publicat în Viața Românească, Nr. 3/2018

O impunătoare lucrare ne oferă Zenovie Cârlugea, avînd ca obiect oamenii care, într-un fel sau altul, au făcut parte din viața lui Lucian Blaga. Avem a face cu un veritabil epos ce hașurează o parte din tabloul epocii în care a trăit autorul Spațiului mioritic, întrunind o mare diversitate de nume, de la unele binecunoscute la altele aflate în umbrele progresive ale istoriei în mers. Unele dintre ele pot reveni cu acest prilej în atenția noastră. Dar să menționăm mai întîi raporturile dintre cele două vîrfuri ale poeziei interbelice, Blaga și Arghezi. Există opinia, nelipsită de un anume temei, potrivit căreia între Blaga și Arghezi ar fi funcționat o rivalitate în legătură cu atribuirea „primului loc”. E drept că autorul Cuvintelor potrivite, care a absentat, se pare semnificativ („după o prealabilă confirmare de participare”, după cum specifică Zenovie Cârlugea), de la conferința ținută de Blaga la Ateneu, la 5 decembrie 1942, a emis, cu ocazia apariției traducerii blagiene a lui Faust, comentarii neamicale. Nu credem însă că lucrurile trebuie împinse la extrem. Impactul dintre cei doi n-a ajuns la o contestare globală, la ascuțișul pamfletar. Subsemnatul a avut prilejul de a-l întreba pe Arghezi ce părere are despre Blaga. „E prea îngîmfat”, a sunat răspunsul, ocolind așadar o negare a operei. De asemenea l-am întrebat pe Blaga ce părere are despre Arghezi. „E cel mai mare meșter al cuvîntului românesc”, a fost răspunsul acestuia, așadar fără echivoc măgulitor față de prezumatul său competitor. Găsim acum în cartea de care ne ocupăm o paralelă între Blaga și Arghezi, așternută chiar de condeiul celui dintîi, citată din studiul pe nedrept uitatei exegete Melania Livadă, Inițiere în poezia lui Lucian Blaga, din 1974: „Eu simt doar că cei doi autori, pe lîngă un fel de modernitate și de înrădăcinare a lor în ceea ce a fost, au un foarte deosebit sentiment al artei. În meșteșugurile lor, unul purcede de la întreg, celălalt de la detaliu. Unul de la substanță, celălalt de la accident. Unul are un stil de ansamblu și cultivă în primul rînd viziunea (cuvîntul decurge din ea); celălalt are un stil de detalii și cultivă în primul rînd amănuntul (cu plasticitatea și savoarea ce rezultă din cuvînt). Unul are un sentiment dominant al necesarului, celălalt al jocului. Unul tinde spre marea simplitate, celălalt spre întortocheat, spre belșugul amănuntelor, pînă la pierderea firului călăuzitor. Unul are arhitectonică (a se vedea îndeosebi operele mari, dramele, și filosofia), celălalt o egalitară subliniere a concretului plastic, fără de accente distribuite ierarhic într-o largă viziune de ansamblu”. Departe de groasele tușe pamfletare folosite în alte ocazii, Blaga recurge prin urmare, pentru a-și înfățișa disjuncția de poetica argheziană, la o calmă analiză de ordin stilistic. E un argument al reducerii prezumatului antiarghezianism al lui Blaga la proporțiile cuvenite.

Blaga a empatizat cu o seamă de autori care s-au apropiat de creația sa cu o prețuire mergînd pînă la admirație, reacție naturală în circumstanțele în care filosofia sa, spre deosebire de opera literară, s-a izbit nu o dată de violente împotriviri. Aceștia s-au străduit a crea marii personalități un climat benefic spre a-și continua temerarul drum început: Vasile Băncilă, Ion Breazu, Ovidiu Drimba, Al. Husar etc. Asistent al lui Blaga la catedra de filosofie a culturii de la Universitatea din Cluj, Ovidiu Drimba a publicat studiul Filosofia lui Blaga (1944, 1995), rămînînd toată îndelungata-i viață un devot al memoriei mentorului său. Lui Drimba îi datorăm cîteva prețioase considerații asupra omului Blaga, retușînd impresiile în circulație referitoare la excesiva-i „tăcere”, la figura de „impenetrabilă” rezervă pe care ar fi înfățișat-o inclusiv celor apropiați. În virtutea propriilor noastre amintiri, înclinăm a-i da dreptate fostului său asistent: „«Mut ca o lebădă»? Blaga nu era un taciturn, dar nici o fire (prea) expansivă. Distinsa sa demnitate intelectuală, ponderația și cumpătarea, echilibrul interior, conștiința propriei valori, un lucid și pătrunzător simț al observației, un pronunțat sentiment al personalității, onestitatea desăvîrșită, măsura și sobrietatea (care îți sugerau un permanent autocontrol), – toate aceste calități nu îi permiteau să fie propriu-zis un «expansiv». Dar nici nu se pot nicidecum (sic!) asocia cu taciturnitatea unui «mut ca o lebădă». Dimpotrivă: era – cu măsură – comunicativ, sociabil, prietenos cu studenții săi – și era curtenitor cu sexul frumos”. La rîndu-i, Dorli afirma cu privire la părintele său: „Era foarte sociabil cu prietenii pe care îi agrea. Îi plăcea să-i vadă, să stea de vorbă. Într-o societate în care se simțea bine nu era un taciturn. Era chiar un causeur admirabil”. Nu o dată subsemnatul a fost martor la această „sociabilitate” blagiană desfășurată în evocări, în observații asupra personajelor din trecut ca și asupra unor autori în vogă ai momentului, uneori pigmentate cu vorbe de spirit. Poetul-filosof se dovedea totodată un bun interlocutor, gata a asculta cu atenție spusele ce i se adresau. Putea fi ceea ce se numește un confesor. În consecință nu mă sfiam a-i împărtăși adesea frămîntările mele de tînăr asupra căruia măsurile represive ale regimului totalitar nu întîrziaseră a se abate.

Un interes aparte produce și viața sentimentală a lui Blaga. Marele om a avut cîteva relații de răsunet care au rezonat benefic în versurile sale și, putem prezuma, în întreaga-i dispoziție creatoare. Cea mai cunoscută dintre aceste muze a fost neîndoios Domnița Gherghinescu-Vania. Literată ea însăși, inteligență penetrantă, carismatică sub toate raporturile, soție a prim-procurorului din Brașov, Dumitru Gherghinescu-Vania, a adus în salonul său literar un număr impresionant de personalități precum Tudor Arghezi, George Enescu, Victor Papilian, Ion Chinezu, Virgil Gheorghiu, Corneliu Baba, Romulus Ladea, Ion Vlasiu, Petru Comarnescu, Vladimir Streinu, Ionel Teodoreanu, Șerban Cioculescu. Preferatul a fost însă Blaga. Acesta a cunoscut-o în 1937, cu prilejul discursului la Academia Română, cînd a devenit membru al înaltului for. Prietenia lor s-a închegat în 1941, după refugiul Universității clujene la Sibiu, desfășurîndu-se pînă în 1948, cînd ia sfîrșit la un mod oarecum abrupt. În pofida unor fabulații, apropierea dintre cei doi n-a încălcat niciodată limitele a ceea ce reprezintă iubirea platonică. Într-o scrisoare din 3 iunie 1944, referindu-se la proxima lor revedere, Blaga o avertizează șăgalnic pe amica sa: „Să știi că la întîlnire am să te pup (întîia oară în viață!), ceea ce mă tentează, după cum ușor îți închipui de cînd te zării întîia oară într-o casă, care numai din acest singur motiv, mi-a devenit simpatică!”. Blaga îi compune adoratei „Domnițe a Nebănuitelor Trepte” și un grațios catren: „Port în brațe și pe buze/ toate cele nouă muze,/ cu Domnița zece/ care mi le-ntrece”. Ultima epistolă pe care i-o trimite, datată 8 martie 1948, cuprinde o confesiune dramatică în condițiile epurărilor comuniste din Universitate și Academie, avînd însă ca posibil subtext apariția în existența lui Blaga a unei alte ființe inspiratoare: „Extraordinare greutăți familiale se îngrămădesc pe capul meu. Nu mai știu de unde să mă adun și în plus: toată această nesiguranță, de la o zi la alta. De multe ori, aș vrea să nu mai fiu. Îți invidiez temperamentul cu care Tu știi să faci față ăstui timp. Mie îmi scapă printre degete toată filosofia. Și trebuie, totuși, să mă țin pe picioare, fără de ea. Și să nu arăt nimănui nimic din tot ceea ce se petrece cu mine”. La antipodul Domniței se plasează acum Eugenia Mureșanu, care, plecînd din Clujul aflat sub ocupație horthystă, îl întîlnește pe Blaga la Universitatea din Sibiu. Aceasta devine un personaj al romanului blagian Luntrea lui Caron, sub numele de Doamna Olteanu: „Cu ocazia escapadei, în care se aventurase clandestin pînă la Sibiu, mă trezii într-o zi cu vizita ei, în locuința ce-o aveam nu departe de Dumbrava. Doamna Olteanu știa să se facă interesantă prin discuțiile cărora ea se pricepea să le păstreze un aer de improvizație. Era de curînd licențiată în teologie. Studiile și le-a făcut la Cluj, cu puțină întîrziere, dar cu reală pasiune”. Poeta atrasă de teologie are o fire aventuroasă, cu „nostalgii oceanice”, așa cum notează Blaga, fiind o „stranie corcitură dintr-o mamă autohtonă și un tată neozeelendez”. Eugenia Mureșanu îi face poetului o declarație lascivă: „Cînd voi rămîne singură în odaie, mă voi dezbrăca și-mi voi dansa în fața oglinzii bucuria de a vă fi cunoscut. Iar mîine vă aduc alte versuri…”. Într-o convorbire cu avocatul Bazil Gruia, un alt apropiat al lui Blaga, i-ar fi mărturisit: „Sunt prietena de mai mulți ani a dlui Blaga, cel mai mare filosof și poet, așa cum Veronica Micle a fost prietena lui Eminescu. Tu ce zici, e mare păcat?”. În realitate, ea intenționase nici mai mult nici mai puțin decît să-l blocheze pe autorul Laudei somnului în activitatea-i scriptică, spre a-l continua ea însăși. Dacă putem socoti că decenta Domnița Gherghinescu-Vania i-a putut deveni acestuia o muză, Eugenia Mureșanu n-ar putea fi considerată decît o „antimuză”, așa cum o numește fără ocol Dorli: „De ce îi spun «antimuză»? Pentru ceea ce îi spune poetului, cuvinte prin care îi anihilează orice intenție creatoare. De fapt nu o preocupa decît propria afirmare, poetul (sau bărbatul) devenind obiect de inspirație (am spus intenționat obiect). Citez din roman: «Da, mai ai cîțiva ani de tinerețe, ce vine uneori și toamna prin pomi! Trebuie să te bucuri de acești ani! Oare nu te-ai dăruit prea mult acestui negrăit chin, acestui istovitor elan care este creația? Tu nu mai trebuie să faci nimic. Bîntuie răul și vremuiește tare pe pămînt. Să te bucuri de ceea ce viața îți îmbie în împrejurările triste și aproape nimicitoare de astăzi! Cronica isprăvilor tale e încheiată. Nu vrei să mai lași și altora de lucru? Nici mie? Lasă-mă să scriu eu de-acum și să mă trudesc întru frumusețe și cîntec. Scriu eu pentru tine și în locul tău.»” N-am avut posibilitatea de-a o cunoaște pe Domnița Gherghinescu-Vania, în schimb am văzut-o în repetate rînduri pe Eugenia Mureșanu, în 1958, cînd devenise soția filosofului D. D. Roșca. Întrucît exista deja legenda legăturii sale cu Blaga, o urmăream cu un maxim interes. Plimbîndu-se pe străzile Clujului la brațul noului său bărbat, deși era încă îndepărtată de senectute nu mai păstra, din păcate, nici o grație feminină, nici o trăsătură a spiritualizării. O figură comună cu un aer sastisit-sfidător, ce nu mă putea decît decepționa…

Cît privește situarea lui A. E. Baconsky în cortegiul oamenilor din viața lui Blaga, trebuie să menționăm că ea cuprinde două fețe. Pe de-o parte o recunoaștere formală a unuia de către celălalt, pe de alta o rezervă mutuală de fond, care nu apare în textul consacrat lui Baconsky din dicționarul aici comentat. „Pe cai mari” pe cînd conducea revista Steaua, în anii ‘50, autorul Fluxului memoriei, încă nedespărțit de faza sa oficializată, se vedea în postura de… substitut al relegatului său concitadin. Ne-a împărtășit în repetate rînduri opinia cum că în acel timp novator în care ne găseam nu mai poate fi vorba de îngeri în poezie, că tema metafizică a acesteia a apus pentru totdeauna. Ca dovadă peremptorie, a scris un eseu în care preconiza „declinul metaforei”, cu o indenegabilă tendință antiblagiană. Iată opinia în consens a lui Petru Poantă: „Mă întreb, totuși, dacă denunțarea, nu lipsită de ambiguități, a metaforei nu era cumva un atac indirect la teoria lui Lucian Blaga despre metaforă. În intervalul clujean, cel puțin, Baconsky avea obsesia lui Blaga, contemporanul său (…) indezirabil” (Clujul meu. Ediție integrală, 2016). Fost redactor al Stelei, Petru Poantă a văzut lucrurile din interior, fapt ce-l face suplimentar credibil. Cu toate că privită cu suspiciune de către unii confrați, relatarea lui I. D. Sîrbu, conform căreia autorul Cadavrelor în vid, întîlnindu-l în oraș pe autorul Nebănuitelor trepte, i-ar fi acordat, la un moment dat, în loc de salut, un gest obscen, nu ni se pare neverosimil. La rîndul său, Blaga îmi sugera deseori distanța ireductibilă care-l separa de „noua generație” aservită regimului, un soi de enclavă artificială, inoportună în „epoca ce încă nu s-a încheiat”, cea interbelică. Iar despre bardul stelist în vogă, preciza: „Ce vrei, s-a obișnuit cu un anume standard de viață și nu e de mirare că face ce face”. Era vorba de unul dintre autorii agreați de regim, care în acel timp de sărăcie generalizată beneficiau de cîștiguri bănești substanțiale. Eleganța provocatoare a lui Baconsky, paradoxal dandy socialist, emul al lui Petru Dumitriu și în această privință, constituia o probă vizibilă. În continuare reproducem cîteva rînduri ale noastre, dintr-un interviu pe care ni l-a luat Zenovie Cârlugea: „Sunt autorul celei dintîi (foarte posibil unicei) recenzii de care a avut parte, în 1957, volumul de tălmăciri al lui Lucian Blaga, Din lirica universală, solicitată pentru Steaua, cu o ușoară ironie, de către Aurel Gurghianu, redactor al mensualului clujean: «Dacă tot ești prietenul lui Blaga, n-ai vrea să scrii ceva despre cartea lui?». Spre surprinderea mea, un condei redacțional s-a amestecat în textul pe care l-am predat, cu o nuanță mustrătoare, care, peste multă vreme, mi-a fost reproșată într-o diatribă lățită pe două pagini ale Literatorului, sub semnătura lui Mihai Drăgan. M-am pomenit cu acea imixtiune în pagina tipărită, fără să fi fost anunțat în prealabil, așa cum cred că ar fi fost firesc… Oricum, Blaga mi-a mulțumit pentru acel modest comentariu ce va fi contribuit și el la veninoasele admonestări ideologice de care am avut parte la finele anilor ‘50, care au determinat eliminarea mea pentru mai mulți ani din cîmpul publicistic, acuzat fiind de idealism, misticism, influență blagiană. Autorii lor, nume de prim-plan în epocă: Ov. S. Crohmălniceanu, Silvian Iosifescu, Georgeta Horodincă”. Nu ne-am mirat că în Steaua, prin anii ‘56-‘57 (nu avem la îndemînă numărul în cauză), a apărut o notă nesemnată, dar avînd evident girul redacțional, unde era vorba de un maestru bătrîn, depășit de vremuri, care, în justificata-i izolare, se arăta excesiv de generos față de cîțiva tineri literați care-i mai călcau pragul, unul fiind cu certitudine subsemnatul. Îi atragem atenția lui Zenovie Cârlugea asupra acestui subiect a cărui omisiune cînd vine vorba de Baconsky nu ne împiedică a prețui laborioasa, incontestabil meritoria d-sale întreprindere, menită a îmbogăți bibliografia temei blagiene și a-i da un nou imbold.

P. S. Citind cartea concitadinului meu din Amarul Tîrg, Zenovie Cârlugea, mi-am amintit și de o ultimă convorbire telefonică pe care am avut-o cu Mihai Beniuc, la mai mulți ani după moartea lui Blaga. La auzul acestui nume, autorul Cîntecelor de pierzanie a sărit ca ars. Tot el se simțea nedreptățit de ceea ce, după cum se cunoaște unanim, au fost șicanele făcute marelui predecesor ce i-au înrăutățit acestuia situația și altminteri dificilă: „Știi ce i-aș putea spune acum lui Blaga, pentru că nu mai e viu? Stîrvule, nu ți-e rușine să mă acuzi pe mine cînd eu te-am protejat, cînd eu ți-am făcut tot binele pe care-l puteam face?” Colericele fraze ale lui Beniuc se înmulțeau, toate începînd cu acest apelativ sinistru, „stîrvule”! Ce-ar mai fi de zis?

Zenovie Cârlugea, Lucian Blaga – dicționar esențial – Oameni din viața lui,

Editura TipoMoldova, 2017, 527 p.

Gheorghe Grigurcu:

Un episod din viața lui Blaga

Dup\ o carier\ diplomatic\ ce a însumat 13 ani, purtîndu-l prin
mai multe capitale europene (Var[ovia, Praga, Berna, Viena,
iar\[i Berna, Lisabona), Lucian Blaga e cuprins de dorin]a de-a
se întoarce definitiv în patrie, încredin]at c\ „ce e prea mult nu e s\n\tos“.
Dorin]\ pe care n-au avut-o al]i compatrio]i ilu[tri ai s\i stabili]i în Occident,
precum Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, e drept [i din motivul c\ între
timp România ajunsese victima unui regim totalitar. Dar e de presupus c\
autorul Spa]iului mioritic purta în fiin]\ o specific\ atrac]ie c\tre mediul
natal, sim]ind nevoia de a-[i armoniza existen]a cu ceea ce exprimase cu o
impresionant\ fermitate în oper\. A tr\i în propria-i viziune. Aspira]ie mai
apropiat\ de ce a reprezentat pentru Arghezi M\r]i[orul: „Cea mai
fierbinte dorin]\ a mea era s\ am o gr\din\ la ]ar\, prin împrejurimile Clujului,
cu o c\su]\ [i gospod\rie ]\r\neasc\ unde s\ m\ pot retrage în timpul verii
[i al lungilor vacan]e universitare“. Sunt cuvintele poetului transcrise într-un
caiet de c\tre Elena Daniello, cu o factur\ stilistic\ ce ne îndrept\]e[te a crede
c\ au fost dictate de acesta. Spre a-[i împlini dorin]a, Blaga se adreseaz\
surorii sale, Leti]ia Pavel, cu rug\mintea de a-i c\uta casa visat\. Aceasta i-o
cump\r\ în toamna 1938, fiind vorba de o construc]ie modest\, situat\ pe
dealul Dumitra din apropierea ora[ului Bistri]a. Între timp, în cariera lui
Blaga intervin cîteva schimb\ri majore. La ini]iativa regelui Carol al II-lea,
un devotat protector al s\u, deschide un curs cu dedica]ie, de „filosofia culturii“,
la Universitatea din Cluj [i totodat\ dobînde[te calitatea de senator în
Parlamentul României. De asemenea devine academician. În vara 1938, poetul
împreun\ cu so]ia sa se ocup\ de amenajarea noii loca]ii, „quinta“ sa, dup\
cum o numea în glum\ aceasta. În treac\t fie spus, termenul desemnînd în
limba portughez\ o re[edin]\ preten]ioas\, aristocratic\, a fost luat în
serios de Ion B\lu, în Via]a lui Lucian Blaga, eroare amendat\ de Dorli Blaga,
în textul Jurnalelor scrise de Cornelia, pe care le-a adnotat. Iat\ descrierea
propriet\]ii f\cut\ de însu[i Blaga, în textul oferit de Elena Daniello: „Gr\dina
se întindea pe clinul u[or înv\lurat al dealului, pe vîrful c\ruia str\juia o p\dure
de stejar [i fag [i r\m\[i]ele unui turn de cet\]uie medieval\, de unde, dup\
legendele locului, nobili tîlhari r\peau prin secolul XV frumoase s\soaice
pe care le închideau în Burg pentru pl\cerile lor. Aveam de toate în gr\dina
mea. Mai ales o splendid\ privire asupra V\ii Bârg\ului, asupra mun]ilor spre
r\s\rit, unde se ascundea în albastrul neguros a[ezarea Colibi]a. Cînd mi-am
luat în primire rostul de agricultor, am spus sorei mele c\ nu putea s\ g\seasc\
un loc mai potrivit visurilor mele de «tinere]e» tomnatic\“. Totul p\rea
acolo sortit pentru a r\spunde cu fidelitate idealului blagian. În curtea casei
acoperit\ cu [indril\ [i înconjurat\ de un pridvor, se afla un copac de excep]ie,
un veritabil monument al naturii, Sequoia Gigantia, înalt de aproape 20 de
metri, apt de o longevitate incredibil\: cinci milenii. Arhaicul însu[i în accep]ie
vegetal\. Arbore distrus îns\ în perioada refugiului de dup\ 1940. Constatînd
faptul, Blaga trage concluzia nu lipsit\ de noim\ c\ „împrejurarea
nu era de bun augur pentru întoarcere“… Dar trecutul îndep\rtat
era prezent [i pe alt\ cale în preajma casei bistri]ene: „De la Institutul
de arheologie, m\rturise[te poetul confidentei sale, din care cit\m
în continuare, aflu c\ sub p\dure, nu departe de fosta mea gr\din\,
s-au descoperit vreo 40 de urne cu cenu[\ [i oscioare. Dup\ tehnic\,
ornamentic\, stil, unele sunt de pe la 1500 înaintea erei noastre“.
Veritabile „neb\nuite trepte“, care îngînau un „schimb de taine
cu str\mo[ii“. Doar dou\ veri i-au fost date poetului s\ se bucure
de gospod\ria de pe Bistri]a Deal. Veri de ferice abandon eliberator
în ocupa]iile rustice, astfel înregistrat de beneficiarul s\u într-o
epistol\ adresat\ prietenului Vasile B\ncil\: „Via]\ nou\, grija de
toate viet\]ile, noviciatul întru agricultur\… m-au acaparat cam pe
jum\tate din ceea ce sunt… Cu gospod\ria am proiecte frumoase,
chiar dac\ n-ar fi de nici un folos. O fac de dragul gospod\riei în
sine“. Refugiul petrecut de Blaga [i familia sa la Sibiu, între 1940
[i 1946, înc\ rodnic pentru activitatea sa, prefa]eaz\ anii sumbri
ce i-au urmat, incluzînd [i vînzarea propriet\]ii ideale, în 1947.
Trecut\ prin mîinile cîtorva persoane, „minun\]ia“ în cauz\ a avut
în final cea mai trist\ soart\. A fost ras\ de pe fa]a p\mîntului în
2017, de c\tre ultimii proprietari care [i-au în\l]at al\turi
propriile locuin]e. Zadarnice s-au dovedit protestele unor oameni de
cultur\ ai locului, deoarece autorit\]ile, lipsite de un elementar bun-sim],
n-au luat nici o m\sur\. Iat\ cuvintele întrutotul justificate ale poetului Victor
{tir, unul dintre protestatari: „Nu era treaba proprietarului conservarea casei,
ci a bistri]enilor, de la autorit\]i la simpli cet\]eni. Dup\ proiectele grandioase
de centre culturale, rostite de unii, cu simpozioane filosofice de anvergur\
mondial\, s-a renun]at la toate. (…) funinginea de pe obrazul nostru nu va
fi sp\lat\ de toat\ apa lacului Colibi]a“. Ce a r\mas din ultimul episod paradiziac
al biografiei blagiene? Nu în ultimul rînd o seam\ de versuri inspirate din
acest fragment de uz personal al spa]iului mioritic, în care autorul Laudei
somnului s-a reg\sit locuind în gospod\ria din Bistri]a. Circumstan]\ atestat\
de Blaga însu[i într-o cald\ confesiune f\cut\ Elenei Daniello: „Cele dou\ veri
petrecute în gr\din\ au r\mas (…) printre amintirile de zenit ale vie]ii mele.
Elemente de atmosfer\ [i de peisaj de acolo au intrat în multe din poeziile
mele scrise mai tîrziu“. 

(România literară,  nr. 28 /  22 iunie  2018)

Reclame

Florea Firan

26 aprilie 2017 Lasă un comentariu

Florea Firan:

„TUDOR ARGHEZI – TREPTELE DEVENIRII”

(Editura – Fundaţia „Scrisul Românesc”, Craiova, 2008)

Între oamenii din elita culturală a Craiovei de azi, numele istoricului şi criticului literar dl Florea Firan se recomandă de la sine. Autor al unor importante lucrări panoramice privind începuturile presei literare craiovene (v. ediţiile din 1971, 1975 şi 2007), cu o privire specială asupra revistei de tradiţie „Ramuri” (Corespondenţa „Ramuri”. Documente literare, 1972; Destinul unei reviste. „Ramuri”, vol.I:1905-1947, vol. II: 1964-2005), dl Florea Firan a coordonat şi o Istorie a Teatrului Naţional din Craiova (1978).

Valorificând, după cum se vede, în primul rând, tradiţiile culturale ale Craiovei şi Olteniei, domnia sa a publicat, în ultimii ani, în colaborare cu criticul literar craiovean C.M.Popa, câteva antologii comentate de interes didactic (Literatura diasporei, 1996; Spirite enciclopedice în cultura naţională, 2005; Modernism. Tradiţionalism, 1998), dar şi o admirabilă ediţie din scrierile lui Micu Klein, cu studiu introductiv – Carte de înţelepciune latină / Illustrium poetārum flores, de I.I.Micu Klein (Editura Ştiinţifică, 1992, – Premiul B.P.Hasdeu al Academiei Române). În spiritul acestei impresionante munci de documentare, dl Fl. Firan a acordat o atenţie deosebită contribuţiei culturale a Olteniei la marea literatură, realizând acea amplă lucrare panoramică despre scriitorii Olteniei. În acest sens, în 1975 publică volumul De la Macedonski la Arghezi (cu o prefaţă de Ovidiu Papadima). Era aceasta prima realizare a unui dicţionar de scriitori olteni, pe care ulterior a trebuit să-l amplifice, rezultând două volume de Profiluri şi structuri literare, adevărate „contribuţii la o istorie a literaturii române”, după cum precizează subtitlul – Vol. I , A-L, 1986; Vol II, M-Z, 2003. Încercând să ţină pasul cu dinamica fenomenului cultural-literar şi artistic petrecut în cele cinci judeţe ale Olteniei (Dolj, Gorj, Mehedinţi, Vâlcea, Olt), autorul a augmentat volumul al doilea cu o Addenda, promiţând ca, la o eventuală reeditare, să dezvolte pe spaţii proporţional valorice profilurile consemnate deja, dar şi altele care s-au afirmat între timp. Se cuvine să amintim că universitarul craiovean a redresat în ultimii ani editura de tradiţie a Olteniei („Scrisul Românesc”), căreia i-a dedicat şi o monografie aniversară (Scrisul Românesc – 80), înfiinţând Fundaţia – Editură „Scrisul Românesc” cu o bogată activitate editorială şi viabilă în condiţiile existenţial-concurenţiale ale economiei de piaţă. *

O pasiune mai veche a distinsului istoric literar a constituit-o destinul literar al lui Tudor Arghezi, despre care în 1981 a publicat un interesant documentar Pe urmele lui Tudor Arghezi, la Editura „Sport-Turism”. Îi acordă apoi un spaţiu amplu în mai-sus pomenia panoramă a literaturii oltene, pentru ca în 2008 să revină cu lucrarea Tudor Arghezi – treptele devenirii, care „îşi propune să reconstituie etapele devenirii, a vieţii şi operei, în mod cronologic, marcând momentele de răscruce ale existenţei şi activităţii marelui scriitor”. Apelând la propriile mărturii ale poetului, la articolele şi scrisorile acestuia, istoricul și criticul literar îşi permite „o discretă pătrundere în atelierul intim de creaţie arghezian, spre a fi mai aproape de modul în care poetul şi omul Arghezi a gândit, a simţit şi a lucrat.” Conştient că are de-a face cu „o personalitate de primă mărime a literaturii noastre”, dl Florea Firan înţelege să-şi scrie cartea „pe temeiul unui bogat material documentar de referinţă, bibliografic, de studii şi materiale”, recuperând documentele semnificative ale vieţii şi activităţii „unuia dintre cei mai mari şi mai autentici scriitori români din secolul al XX-lea”.

Cine a citit scrierea precedentă despre Arghezi va constata că foarte multe din paginile cărţii în discuţie nu sunt noi, ceea ce desigur trebuia specificat în „Argumentul” din care am citat (nu întâlnim menţionate nici cărţile lui Baruţu Arghezi, deşi multe date se regăsesc acolo!). Nu înţelegem de unde atâta „reţinere”, întrucât „Pe urmele lui Arghezi” a fost o carte apreciată la vremea aceea, cu unele date întrutotul noi şi relevante (a se vedea corespondenţa cu col. Nicolae Theodorescu, fratele după tată al poetului, capitol reluat şi în lucrarea de faţă identic: „Obârşia familiei noastre a fost Gorjul”). Dacă documentarul privitor la descendenţa pe linie paternă a poetului este corect, acela privind linia maternă aproape că lipseşte. Iar dacă autorul ar fi consultat lucrarea lui Şerban Cioculescu (Argheziana, Ed. Eminescu, 1985, cap. „Filiaţia lui Tudor Arghezi după corespondenţă”, pp. 442-448) sau epistolarul îngrijit de Barbu Cioculescu (Tudor Arghezi. Autoportret prin corespondenţă, Ed. Eminescu, 1982, cap.II: „Către cei de un sânge şi de-o nădejde”, pp.47-58), nemenţionate aşadar în „Reperele critice” de la pp. 243-246, dl Florea Firan ar fi putut scrie pagini interesante privind „Numele poetului şi identitatea mamei”, de care noi înşine ne-am ocupat în lucrarea Tudor Arghezi şi spiritul Olteniei (Editura „Scrisul Românesc”, Craiova, 2008, capitol la pag. 325-334).

În general, Tudor Arghezi – treptele devenirii este o carte fluentă şi plăcută, evocând secvenţial câteva etape esenţiale din biografia scriitorului, chiar dacă sunt delimitate astfel şi uneori aglutinate: Copilăria şi adolescenţa, Regăsirea de sine (1905-1910, sejurul în Elveţia şi Franţa), Pamfletar de excepţie,Cuvinte potrivite, «Bilete de papagal», Mărţişorul, Apogeul creaţiei (începând cu Flori de mucegai şi continuând cu Versuri de searăPe o palmă de ţărână, Tablete din Ţara de Kuty, Icoane de lemn, Poarta neagră, Cimitirul Buna-Vestire, Ce-ai cu mine, vântule?, Hore…), Consacrarea academică (1945 – Premiul Naţional, 1955 – primirea în Academie, 1960 – sărbătorit ca poet naţional), Recunoaşterea universală (culminând cu propunerea la Premiul Nobel din partea Rosei del Conte, care însă „a venit prea târziu şi nu a mai putut fi finalizată”!), Cântecul toamnei târzii şi În conştiinţa posterităţii.

Să precizăm că împrejurările în care s-a pus problema acordării Premiului Nobel sunt mai complexe şi ele pot fi urmărite în lucrările editate în anii din urmă de Baruţu Arghezi (Povestiri din Mărţişor, 1995; Înaintea uitării, ed. II, 2000 ş.a.), fiul poetului, stabilit la Lausane  în Elveţia, participând în câteva rânduri, din 1980 încoace, la Târgu-Jiu, la manifestările culturale organizate în cadrul Festivalului Naţional „Tudor Arghezi” și înființând în ultimii ani de viață un muzeu cu o bogată arhivă documentară la Arad, unde este și înmormântat.

Lucrarea se încheie cu o „Bibliografi e” a scrierilor lui T.Arghezi, transcriindu-se apariţiile antume şi postume (poezie, proză, teatru), judicios întocmită şi aproape adusă la zi, precum şi cu nişte „Repere critice”. Lipseşte, însă, bibliografia propriu-zisă a lucrării şi aici este punctul critic al cărţii. În ciuda fluenţei asigurate de organizarea episodică a materiei (care dă impresia unui itinerant foileton) lipsesc din pagină (lucrarea nu utilizează deloc sobsolul!) trimiterile exacte la foarte multe date evocate, cu toate că este limpede documentarea îndelungată ori strângerea de material bio-bibliografic. Iarăşi o „discreţie” care nu îşi are rostul în lucrări de asemenea anvergură şi proiecţie istoriografică.

Dincolo, însă, de aceste observaţii (care nu sunt uşor de trecut pentru argheziologii împătimiţi, riguroşi şi probi!), lucrarea Tudor Arghezi – treptele devenirii este o reuşită editorială adresată marelui public, tineretului studios îndeosebi, care aduce în actualitate destinul artistic şi biografic al scriitorului pe care critica literară l-a aşezat, prin revoluţionarea liricii româneşti, în imediata vecinătate a geniului eminescian, unde se mai regăsesc, desigur, Lucian Blaga şi Nichita Stănescu…

Florea Firan: „TUDOR ARGHEZI – TREPTELE DEVENIRII” (Editura – Fundaţia „Scrisul Românesc”, Craiova, 2008)

Cezar BRAIA-BARAŢCHI

Revista „Portal-MĂIASTRA”, Tg.-Jiu, Nr. 1 (18)/2009, p. 42.

 

Mihaela Albu

26 aprilie 2017 Lasă un comentariu

Zenovie Cârlugea

MIHAELA ALBU:

„În labirintul cărților”, II

Poeta  și universitarul  Mihaela Albu  (director fondator al revistei internaționale „Carmina Balcanica”, redactor-șef al revistei newyorkeze „Lumină lină”/ Gracious Light și visiting profesor la Universitatea Columbia, colaboratoare statornică a ziarelor „Lumea liberă” și „Romania Journal” – NY) s-a dedicat în anii din urmă cercetării culturii și literaturii române din exil. Fie că semnează lucrări în colaborare (Mircea Popescu, un scriitor, un ziarist, o conștiință, 2014; Les Revues litteraires de lʼexil roumaine. «Luceafărul», Paris, 1948-1949, ICR, 2013; Presa literară din exil. Recuperare și valorificare critică, II, 2011; I, 2009), fie că editează cercetări aparținându-i  «in integrum» (Memoria exilului românesc: Ziarul „Lumea liberă” din New York, 2008; Citind la New York scriitori români, 2002; Cultură și identitate, 2008 ș.a.), istoricul și criticul literar Mihaela Albu s-a dedicat deopotrivă studierii unor aspecte ale culturii și literaturii române. Este cazul studiilor, eseurilor…

Vezi articolul original 1.817 cuvinte mai mult

Mihaela Albu

26 aprilie 2017 Un comentariu

MIHAELA ALBU:

„În labirintul cărților”, II

Poeta  și universitarul  Mihaela Albu  (director fondator al revistei internaționale „Carmina Balcanica”, redactor-șef al revistei newyorkeze „Lumină lină”/ Gracious Light și visiting profesor la Universitatea Columbia, colaboratoare statornică a ziarelor „Lumea liberă” și „Romania Journal” – NY) s-a dedicat în anii din urmă cercetării culturii și literaturii române din exil. Fie că semnează lucrări în colaborare (Mircea Popescu, un scriitor, un ziarist, o conștiință, 2014; Les Revues litteraires de lʼexil roumaine. «Luceafărul», Paris, 1948-1949, ICR, 2013; Presa literară din exil. Recuperare și valorificare critică, II, 2011; I, 2009), fie că editează cercetări aparținându-i  «in integrum» (Memoria exilului românesc: Ziarul „Lumea liberă” din New York, 2008; Citind la New York scriitori români, 2002; Cultură și identitate, 2008 ș.a.), istoricul și criticul literar Mihaela Albu s-a dedicat deopotrivă studierii unor aspecte ale culturii și literaturii române. Este cazul studiilor, eseurilor și cronicilor literare adunate sub titlul În labirintul cărților (I, 2010; II, 2015), din care avem acum în față partea a doua (Ed. Eikon, București, 2015, 172 p.).

Sub un motto din Nadejda Mandelstam („Trebuie vindecată amnezia”), urmat de câteva versuri din Aurel Ciurunga pe aceeași idee vaticinară („Într-o zi se va vorbi de noi/ La fel de simplu ca despre stejari/  Oamenii vor fi spălați de noroi/ Iar copiii de-acum – oameni mari.”), cercetătoarea adună două studii privind „literatura închisorilor”. Mai întâi, avem mărturiile zguduitoare ale scriitoarei Oana Orlea (pe numele real  Maria-Ioana Cantacuzino) , fiica aviatorului Bâzu Cantacuzino și nepoată prin alianță cu George Enescu, despre „absurdul și tragismul închisorilor comuniste”.  Arestată încă de pe băncile liceului sub acuzarea de „complot și acțiune subversivă împotriva statului”, Oana Orlea va trăi experiențele traumatizante ale încarcerării din anii 50 (Perimetrul zero, 1991; Anastasia iubirilor, 2005;  Cantacuzino, ia-ți boarfele și mișcă, ed. II, 2008). Astfel de volume – scrie dna Mihaela Albu – devin peste timp documente care vin să înfrângă uitarea, acea «uitare colectivă» despre care Oana Orlea mărturisește  că o «îngrozește». Așadar, o luptă împotriva «amneziei», printr-o „transpunere ficțională” și „confesiune directă”, document revelator al sentimentului de «frică» și alienare sub tortură.

Tot un «scriitor-martor» este poetul și publicistul Zahu Pană (n. 20 august 1921).Provenind dintr-o familie de macedoneni imigranți în România pe la începutul secolului al XX-lea, Zahu Pană va trece, vreme de 13 ani, prin închisorile de la Jilava, Ocnele Mari, Aiud și Canal. A emigrat în 1976 în Statele Unite, unde își începe o memorabilă activitate literar-publicistică. Este autorul unui singur volum de poezii originale, Cu acul pe săpun (1989), evocând „suferințele îndelungate și lipsa de speranță în libertate”. Poemele sale, modulate pe o suferință carcerală, constituie „documente” de viață trăită într-un univers inuman în care „trâmbița dreptății” și „dorul libertății” devin entități vaticinare nimicite zi de zi în sufletele umiliților și torturaților: „Nici în Est, nici în Vest, nici în Nord, nici în Sud/ trâmbița dreptății nu o mai aud,/ nici pe câmp n-o mai găsesc, nici în casă/ nici în inima acelora cu care stau la masă…// Și în Est și în Vest și în Nord și în Sud/ cu plămânii storși de sânge crud,/ ahtiați de dorul libertății/ frații mei se sting în poarta vieții.” Este vorba de cumplitul carusel al chinurilor din închisorile comuniste ce străbate culegerea „Poezii din închisoare” realizată de Zahu Pană (Ed. Cuvântul Românesc, Hamilton Ontario, Canada, în 1982). Toate acestea, ne încredințează realizatorul, erau poezii „create”, nu „scrise”, căci „pentru un petic de hârtie de mărimea unei foițe de țigară, erai maltratat și ținut zile întregi dezbrăcat în celula neagră.” Această „poezie concentraționistă”, mărturisește Zahu Pană într-un interviu difuzat de „Europa liberă”, este „un fenomen românesc , unic în lume”…

Capitolul al doilea, Exilul și memoria, stă și el sub impresia unui motto, de astă dată trimițând la I.D. Sîrbu: „Eu consider exilul ca forma cea mai cumplită de suferință umană posibilă.” Sub genericul „Literatura confesivă ca memorie a exilului românesc” întâlnim o serie de eseuri despre cei ce aparțineau „României de peste hotare”, după cum s-a exprimat Constantin Eretescu („exilatul de un tip deosebit” – Mircea Anghelescu). Depozitară a memoriei subiective și, deopotrivă, „document al unei epoci”, memorialistica exilului românesc (ca și alte specii ale literaturii de frontieră, precum jurnalul, corespondența, confesiunile) deține statutul unei surse de informație autentică, netrucată, în contextul deplinei libertăți de creație („de mare încredere documentară”). În acestea găsim atât destine umane cât și tablouri de epocă, desigur în consemnări inevitabil subiective, dar care nu impietează asupra sensului mai general al scrierilor. „Vindecarea rănilor nu exclude memoria”, spunea Monica Lovinescu, în eforturile de a menține trează conștiința românilor de la microfonul «Europei libere». În acest sens, eseurile din acest grupaj consemnează nume de rezonanță ale exilului românesc, de la Virgil Ierunca, Constantin Eretescu, Aron Cotruș, Horia Vintilă, Alexandru Busuioceanu, Ștefan Baciu, Pamfil Șeicaru,  la Horia Stamatu, Bujor Nedelcovici, Paul Goma, Nicolae Stănescu-Stânișoară, Anton Golopenția și atâția alții.

Alt capitol, suplimentar, Corespondența: memorie și document, reia importanța memorialisticii, jurnalelor și schimburilor epistolare, ca documente de viață personală și tablouri de epocă în sens mai larg, social-politic. De astă dată, comentariul privește „Rapsodia epistolară” a lui Anton Golopenția, a cărui viață și carieră științifică au fost curmate cu brutalitate de timpuriu de închisoarea comunistă. Este vorba de cele patru volume de corespondență editate, începând din 2004, la Editura Enciclopedică, de Sanda Golopenția, cercetător de renume și profesor la Brown University în Stale Unite.

Ultimul capitol, al IV-lea, reunește, sub genericul Literatură și geografie, studii dedicate unor scriitori români aflați chiar dincolo de fruntariile patriei, în Statele Unite (precum poetul româno-american Liviu Georgescu) sau Pavel Gătăianțu din Voievodina. În privința altor spații geografice, Mircea Muthu este o excelență «călăuză» prin universul literaturii și spațiului cultural balcanic, el însuși definind conceptele de «balcanism» literar și «balcanitate» (Ochiul lui Osiris, 2010), dar și un bun cunoscător al unor importante Repere culturale transilvane (2014), o panoramă istorico-literară a ceea ce autorul înțelege prin «transilvanism cultural» (e vorba de un proiect exegetic  trilogial, din care a apărut doar primul volum).  Între „reperele” statuate de criticul și istoricul literar Mircea Muthu se află certe valori literare, de la autori clasici și moderni (Slavici, Goga,  Rebreanu, Pavel Dan, Ion Agârbiceanu, Blaga, Doinaș, Victor Iancu, Al Dima, Eugeniu Speranția, Liviu Rusu, Vasile Pârvan, D.D. Roșca, Radu Stanca), la contemporani  (Wolf von Aichelburg, Vasile Avram, Liviu Petrescu, Ioana Em. Petrescu, Adrian Marino (acest «mare singuratic» beneficiind de un profil aparte din partea recenzentei), Bartolomeu Anania, Mircea Tomuș, Marta Petreu, Aurel Pantea, Horia Ursu  – toate aceste nume fiind „menite să aproximeze, poate cu un plus de acuratețe, segmente din spațiul cultural transilvan de ieri și de azi”.

Un spațiu  de „geografie literară” (concept aplicat de Cornel Ungureanu în amplele sale panorame istorico-literare) mai puțin explorat este cel al aromânilor (iviți într-un «leagăn al etniilor»), tip considerat de Karl-Marcus Gaus drept „noul om european”, care și-a câștigat identitatea „la contactul cu alte culturi”, pe coordonatele Est-Vest și Nord-Sud. Prilej pentru autoare de a recenza  lucrarea dedicată aromânilor de Nicolas Trifon (doctor în lingvistică la Școala de Înalte Studii în Științe Sociale din Paris), de la primele atestări în istoria Balcanilor, la condiția lor etnică nu ușoară în epocile bizantină, otomană, greacă, până în vremea de după „implozia regimurilor comuniste”, când încep a se culege roadele „inițiativelor diasporei” (Les Aroumains, un peuple qui sʼ en va, 2005).

În continuarea considerațiilor sale despre „literatură și geografie”, autoarea abordează câțiva „scriitori olteni” identificând la aceștia anumite „repere individualizatoare”, nu în sens „restrictiv, provincial” (căci provincialismul „are uneori conotații peiorative”), ci pentru reliefarea unei psihologii artistice particulare, unice (despre o „sociologie” și „metafizică a Olteniei” scrisese destul de patetic Petre Pandrea). Trecând în revistă „nume de primă mărime din domeniul cultural și artistic” d-na Mihaela Albu identifică principalele trăsături comune ale tipului artistic alutan: spiritul negativ, demitizator și înnoitor totodată. În acest sens se oprește, mai întâi, la Tudor Arghezi . Nonconformistul Al. Macedonski, prin înnoirea formei poetice, se „revoltase” propunând altceva, dar „în limitele muzicale ale limbii create de Eminescu”, Arghezi, însă, „merge mai departe și revoluționează limbajul poetic”.

O altă voce lirică originală care pleca tot din spațiul geografic oltean se numește Marin Sorescu. Considerate „revolte” artistice, parodiile sale de început (1964)  amintesc de contestatarul / negaționistul Eugen Ionescu, însă pe plan artistic. Pe această latură nu atât „parodică”, cât „fantastă” (intuită de la început de G. Călinescu) va înainta serialul La lilieci, cu „semne certe de epică”, dar „în mod evident poezie”. Avem aici de a face nu cu o „căutare a Dumnezeirii”, ca la Arghezi, ci cu «exorcizarea» lirică a „universului pierdut”, în registre rememorative de lirică epicizată, întregul ciclu fiind scris, conform mărturisirii din 1995 a autorului „de dragul limbii române și a graiului oltenesc”. În continuare este comentat volumul de poezii apărut postum, Puntea (1997), cu copertă concepută de autor și ilustrații aparținând poetului. Sugerând acea «punte» dintre viață și moarte, volumul este „de o sfâșietoare tristețe”, un fel de ultim dialog cu cititorii săi.

Aceleași considerații recapitulativ-corecte despre Poetul dramaturg, expresia dramaturgică sorescială stând și ea sub același imperativ estetic-vizionar al apiritului înnoitor anunțat în preliminariile secțiunii despre scriitorii olteni. Este, în general, vorba de o perspectivă generală asupra condiției umane (una fiind a omului esențial, cealaltă a omului istoric), în modelațiile exhortative ale ironiei tragice.

În ceea ce privește „universul epic sorescian”, punctul de sprijin îl constituie romanul apărut postum, Japița (1999), cu un titlu ce trimite mai mult la conotații politice și mai puțin la „cel așteptat” (anecdotic și de moravuri femeiești): „…perioada asta, înțelegi, e o japiță… O mare curvă…”. Amestec de genuri („genuri intercalate”, literare și nonliterare, cum denumise formula artistică cercetătorul  M.  Bahtin), Japița vizează epoca defunctă a comunismului, tragedia „lichidării dușmanului de clasă”, prostia și ura ridicate în rang, dar mai ales „modalitatea de abordare și de percepție a României (și a românilor) în anii de după război”. Este pentru prima dată, observă d-na Mihaela Albu, când tema „obsedantului deceniu” este tratată altfel de cum fuseseră obișnuiți cititorii. Maniera, ce l-ar livra ușor „postmoderniștilor” (viziuni interpretative suficient-abuzive ce s-au comis deja, nomina odiosa!), induce ușor în eroare pentru cine nu cunoaște „stilul lui Marin Sorescu”, rămas egal cu sine încă din 1964 până la ultima scriere… E vorba și aici, desigur, de acea „sănătoasă ironie mușcătoare” sesizată încă din 1937 de Ion Simionescu în „Țara noastră”,  tema principală raportându-se la „istoria care a copleșit (a câta oară?) satul și orașul unde a trăit scriitorul”, o istorie desigur „pe dos”, de vreme ce „se făcea elogiul nonvalorii, al urii, al distrugerii și cruzimii”. „Anormalul devine normal, dar omul cu mintea sănătoasă nu putea accepta aceasta”, uneori revoltându-se, iar cel mai adesea întâmpinând totul printr-un umor sănătos, salvator. Bineînțeles, atunci când nu au devenit pragmatici, ori au rămas „contemplativi”, resemnați… Dar, oricum ai da-o, tot victimă a istoriei agresive rămâneai (cazul transfugului Jenică, scăpat dintr-un lagăr ca să nimerească acasă într-o închisoare comunistă!). Parodie amară a anilor comunismului, a „luptei pentru pace”, a vremurilor absurde trăite de om, Japița ar fi o continuare a ciclului La Lilieci, într-o altă modalitate artistică.

Fire degajată în conturarea judecăților de valoare și stăpână pe o informație cât mai bogată în domeniu, universitara Mihaela Albu este, dincolo de cercetările întreprinse asupra literaturii și publicisticii din exilul românesc („România de dincolo de fruntarii”), un istoric și critic literar de catedră, echilibrat și pasionat de subiectele abordate. Cursivitatea eseistică, referențialitatea  bibliografică mai totdeauna bine aleasă și temeinică, ritmul susținut al ilustrativelor sale interpretări, viziunea de ansamblu în care integrează fenomenele cultural-literare abordate, sensibilitatea receptării și, nu în ultimul rând, expresia stilistică frumoasă și limpere conturează o voce distinctă în literatura de specialitate, la care poți face apel cu încredere în orice raportare bibliografică.

Zenovie CÂRLUGEA

 

Mihaela Albu

25 aprilie 2017 Lasă un comentariu

MIHAELA ALBU:

„În labirintul cărților”, II

Poeta  și universitarul  Mihaela Albu  (director fondator al revistei internaționale „Carmina Balcanica”, redactor-șef al revistei newyorkeze „Lumină lină”/ Gracious Light și visiting profesor la Universitatea Columbia, colaboratoare statornică a ziarelor „Lumea liberă” și „Romania Journal” – NY) s-a dedicat în anii din urmă cercetării culturii și literaturii române din exil. Fie că semnează lucrări în colaborare (Mircea Popescu, un scriitor, un ziarist, o conștiință, 2014; Les Revues litteraires de lʼexil roumaine. «Luceafărul», Paris, 1948-1949, ICR, 2013; Presa literară din exil. Recuperare și valorificare critică, II, 2011; I, 2009), fie că editează cercetări aparținându-i  «in integrum» (Memoria exilului românesc: Ziarul „Lumea liberă” din New York, 2008; Citind la New York scriitori români, 2002; Cultură și identitate, 2008 ș.a.), istoricul și criticul literar Mihaela Albu s-a dedicat deopotrivă studierii unor aspecte ale culturii și literaturii române. Este cazul studiilor, eseurilor și cronicilor literare adunate sub titlul În labirintul cărților (I, 2010; II, 2015), din care avem acum în față partea a doua (Ed. Eikon, București, 2015, 172 p.).

Sub un motto din Nadejda Mandelstam („Trebuie vindecată amnezia”), urmat de câteva versuri din Aurel Ciurunga pe aceeași idee vaticinară („Într-o zi se va vorbi de noi/ La fel de simplu ca despre stejari/  Oamenii vor fi spălați de noroi/ Iar copiii de-acum – oameni mari.”), cercetătoarea adună două studii privind „literatura închisorilor”. Mai întâi, avem mărturiile zguduitoare ale scriitoarei Oana Orlea (pe numele real  Maria-Ioana Cantacuzino) , fiica aviatorului Bâzu Cantacuzino și nepoată prin alianță cu George Enescu, despre „absurdul și tragismul închisorilor comuniste”.  Arestată încă de pe băncile liceului sub acuzarea de „complot și acțiune subversivă împotriva statului”, Oana Orlea va trăi experiențele traumatizante ale încarcerării din anii 50 (Perimetrul zero, 1991; Anastasia iubirilor, 2005;  Cantacuzino, ia-ți boarfele și mișcă, ed. II, 2008). Astfel de volume – scrie dna Mihaela Albu – devin peste timp documente care vin să înfrângă uitarea, acea «uitare colectivă» despre care Oana Orlea mărturisește  că o «îngrozește». Așadar, o luptă împotriva «amneziei», printr-o „transpunere ficțională” și „confesiune directă”, document revelator al sentimentului de «frică» și alienare sub tortură.

Tot un «scriitor-martor» este poetul și publicistul Zahu Pană (n. 20 august 1921).Provenind dintr-o familie de macedoneni imigranți în România pe la începutul secolului al XX-lea, Zahu Pană va trece, vreme de 13 ani, prin închisorile de la Jilava, Ocnele Mari, Aiud și Canal. A emigrat în 1976 în Statele Unite, unde își începe o memorabilă activitate literar-publicistică. Este autorul unui singur volum de poezii originale, Cu acul pe săpun (1989), evocând „suferințele îndelungate și lipsa de speranță în libertate”. Poemele sale, modulate pe o suferință carcerală, constituie „documente” de viață trăită într-un univers inuman în care „trâmbița dreptății” și „dorul libertății” devin entități vaticinare nimicite zi de zi în sufletele umiliților și torturaților: „Nici în Est, nici în Vest, nici în Nord, nici în Sud/ trâmbița dreptății nu o mai aud,/ nici pe câmp n-o mai găsesc, nici în casă/ nici în inima acelora cu care stau la masă…// Și în Est și în Vest și în Nord și în Sud/ cu plămânii storși de sânge crud,/ ahtiați de dorul libertății/ frații mei se sting în poarta vieții.” Este vorba de cumplitul carusel al chinurilor din închisorile comuniste ce străbate culegerea „Poezii din închisoare” realizată de Zahu Pană (Ed. Cuvântul Românesc, Hamilton Ontario, Canada, în 1982). Toate acestea, ne încredințează realizatorul, erau poezii „create”, nu „scrise”, căci „pentru un petic de hârtie de mărimea unei foițe de țigară, erai maltratat și ținut zile întregi dezbrăcat în celula neagră.” Această „poezie concentraționistă”, mărturisește Zahu Pană într-un interviu difuzat de „Europa liberă”, este „un fenomen românesc , unic în lume”…

Capitolul al doilea, Exilul și memoria, stă și el sub impresia unui motto, de astă dată trimițând la I.D. Sîrbu: „Eu consider exilul ca forma cea mai cumplită de suferință umană posibilă.” Sub genericul „Literatura confesivă ca memorie a exilului românesc” întâlnim o serie de eseuri despre cei ce aparțineau „României de peste hotare”, după cum s-a exprimat Constantin Eretescu („exilatul de un tip deosebit” – Mircea Anghelescu). Depozitară a memoriei subiective și, deopotrivă, „document al unei epoci”, memorialistica exilului românesc (ca și alte specii ale literaturii de frontieră, precum jurnalul, corespondența, confesiunile) deține statutul unei surse de informație autentică, netrucată, în contextul deplinei libertăți de creație („de mare încredere documentară”). În acestea găsim atât destine umane cât și tablouri de epocă, desigur în consemnări inevitabil subiective, dar care nu impietează asupra sensului mai general al scrierilor. „Vindecarea rănilor nu exclude memoria”, spunea Monica Lovinescu, în eforturile de a menține trează conștiința românilor de la microfonul «Europei libere». În acest sens, eseurile din acest grupaj consemnează nume de rezonanță ale exilului românesc, de la Virgil Ierunca, Constantin Eretescu, Aron Cotruș, Horia Vintilă, Alexandru Busuioceanu, Ștefan Baciu, Pamfil Șeicaru,  la Horia Stamatu, Bujor Nedelcovici, Paul Goma, Nicolae Stănescu-Stânișoară, Anton Golopenția și atâția alții.

Alt capitol, suplimentar, Corespondența: memorie și document, reia importanța memorialisticii, jurnalelor și schimburilor epistolare, ca documente de viață personală și tablouri de epocă în sens mai larg, social-politic. De astă dată, comentariul privește „Rapsodia epistolară” a lui Anton Golopenția, a cărui viață și carieră științifică au fost curmate cu brutalitate de timpuriu de închisoarea comunistă. Este vorba de cele patru volume de corespondență editate, începând din 2004, la Editura Enciclopedică, de Sanda Golopenția, cercetător de renume și profesor la Brown University în Stale Unite.

Ultimul capitol, al IV-lea, reunește, sub genericul Literatură și geografie, studii dedicate unor scriitori români aflați chiar dincolo de fruntariile patriei, în Statele Unite (precum poetul româno-american Liviu Georgescu) sau Pavel Gătăianțu din Voievodina. În privința altor spații geografice, Mircea Muthu este o excelență «călăuză» prin universul literaturii și spațiului cultural balcanic, el însuși definind conceptele de «balcanism» literar și «balcanitate» (Ochiul lui Osiris, 2010), dar și un bun cunoscător al unor importante Repere culturale transilvane (2014), o panoramă istorico-literară a ceea ce autorul înțelege prin «transilvanism cultural» (e vorba de un proiect exegetic  trilogial, din care a apărut doar primul volum).  Între „reperele” statuate de criticul și istoricul literar Mircea Muthu se află certe valori literare, de la autori clasici și moderni (Slavici, Goga,  Rebreanu, Pavel Dan, Ion Agârbiceanu, Blaga, Doinaș, Victor Iancu, Al Dima, Eugeniu Speranția, Liviu Rusu, Vasile Pârvan, D.D. Roșca, Radu Stanca), la contemporani  (Wolf von Aichelburg, Vasile Avram, Liviu Petrescu, Ioana Em. Petrescu, Adrian Marino (acest «mare singuratic» beneficiind de un profil aparte din partea recenzentei), Bartolomeu Anania, Mircea Tomuș, Marta Petreu, Aurel Pantea, Horia Ursu  – toate aceste nume fiind „menite să aproximeze, poate cu un plus de acuratețe, segmente din spațiul cultural transilvan de ieri și de azi”.

Un spațiu  de „geografie literară” (concept aplicat de Cornel Ungureanu în amplele sale panorame istorico-literare) mai puțin explorat este cel al aromânilor (iviți într-un «leagăn al etniilor»), tip considerat de Karl-Marcus Gaus drept „noul om european”, care și-a câștigat identitatea „la contactul cu alte culturi”, pe coordonatele Est-Vest și Nord-Sud. Prilej pentru autoare de a recenza  lucrarea dedicată aromânilor de Nicolas Trifon (doctor în lingvistică la Școala de Înalte Studii în Științe Sociale din Paris), de la primele atestări în istoria Balcanilor, la condiția lor etnică nu ușoară în epocile bizantină, otomană, greacă, până în vremea de după „implozia regimurilor comuniste”, când încep a se culege roadele „inițiativelor diasporei” (Les Aroumains, un peuple qui sʼ en va, 2005).

În continuarea considerațiilor sale despre „literatură și geografie”, autoarea abordează câțiva „scriitori olteni” identificând la aceștia anumite „repere individualizatoare”, nu în sens „restrictiv, provincial” (căci provincialismul „are uneori conotații peiorative”), ci pentru reliefarea unei psihologii artistice particulare, unice (despre o „sociologie” și „metafizică a Olteniei” scrisese destul de patetic Petre Pandrea). Trecând în revistă „nume de primă mărime din domeniul cultural și artistic” d-na Mihaela Albu identifică principalele trăsături comune ale tipului artistic alutan: spiritul negativ, demitizator și înnoitor totodată. În acest sens se oprește, mai întâi, la Tudor Arghezi . Nonconformistul Al. Macedonski, prin înnoirea formei poetice, se „revoltase” propunând altceva, dar „în limitele muzicale ale limbii create de Eminescu”, Arghezi, însă, „merge mai departe și revoluționează limbajul poetic”.

O altă voce lirică originală care pleca tot din spațiul geografic oltean se numește Marin Sorescu. Considerate „revolte” artistice, parodiile sale de început (1964)  amintesc de contestatarul / negaționistul Eugen Ionescu, însă pe plan artistic. Pe această latură nu atât „parodică”, cât „fantastă” (intuită de la început de G. Călinescu) va înainta serialul La lilieci, cu „semne certe de epică”, dar „în mod evident poezie”. Avem aici de a face nu cu o „căutare a Dumnezeirii”, ca la Arghezi, ci cu «exorcizarea» lirică a „universului pierdut”, în registre rememorative de lirică epicizată, întregul ciclu fiind scris, conform mărturisirii din 1995 a autorului „de dragul limbii române și a graiului oltenesc”. În continuare este comentat volumul de poezii apărut postum, Puntea (1997), cu copertă concepută de autor și ilustrații aparținând poetului. Sugerând acea «punte» dintre viață și moarte, volumul este „de o sfâșietoare tristețe”, un fel de ultim dialog cu cititorii săi.

Aceleași considerații recapitulativ-corecte despre Poetul dramaturg, expresia dramaturgică sorescială stând și ea sub același imperativ estetic-vizionar al apiritului înnoitor anunțat în preliminariile secțiunii despre scriitorii olteni. Este, în general, vorba de o perspectivă generală asupra condiției umane (una fiind a omului esențial, cealaltă a omului istoric), în modelațiile exhortative ale ironiei tragice.

În ceea ce privește „universul epic sorescian”, punctul de sprijin îl constituie romanul apărut postum, Japița (1999), cu un titlu ce trimite mai mult la conotații politice și mai puțin la „cel așteptat” (anecdotic și de moravuri femeiești): „…perioada asta, înțelegi, e o japiță… O mare curvă…”. Amestec de genuri („genuri intercalate”, literare și nonliterare, cum denumise formula artistică cercetătorul  M.  Bahtin), Japița vizează epoca defunctă a comunismului, tragedia „lichidării dușmanului de clasă”, prostia și ura ridicate în rang, dar mai ales „modalitatea de abordare și de percepție a României (și a românilor) în anii de după război”. Este pentru prima dată, observă d-na Mihaela Albu, când tema „obsedantului deceniu” este tratată altfel de cum fuseseră obișnuiți cititorii. Maniera, ce l-ar livra ușor „postmoderniștilor” (viziuni interpretative suficient-abuzive ce s-au comis deja, nomina odiosa!), induce ușor în eroare pentru cine nu cunoaște „stilul lui Marin Sorescu”, rămas egal cu sine încă din 1964 până la ultima scriere… E vorba și aici, desigur, de acea „sănătoasă ironie mușcătoare” sesizată încă din 1937 de Ion Simionescu în „Țara noastră”,  tema principală raportându-se la „istoria care a copleșit (a câta oară?) satul și orașul unde a trăit scriitorul”, o istorie desigur „pe dos”, de vreme ce „se făcea elogiul nonvalorii, al urii, al distrugerii și cruzimii”. „Anormalul devine normal, dar omul cu mintea sănătoasă nu putea accepta aceasta”, uneori revoltându-se, iar cel mai adesea întâmpinând totul printr-un umor sănătos, salvator. Bineînțeles, atunci când nu au devenit pragmatici, ori au rămas „contemplativi”, resemnați… Dar, oricum ai da-o, tot victimă a istoriei agresive rămâneai (cazul transfugului Jenică, scăpat dintr-un lagăr ca să nimerească acasă într-o închisoare comunistă!). Parodie amară a anilor comunismului, a „luptei pentru pace”, a vremurilor absurde trăite de om, Japița ar fi o continuare a ciclului La Lilieci, într-o altă modalitate artistică.

Fire degajată în conturarea judecăților de valoare și stăpână pe o informație cât mai bogată în domeniu, universitara Mihaela Albu este, dincolo de cercetările întreprinse asupra literaturii și publicisticii din exilul românesc („România de dincolo de fruntarii”), un istoric și critic literar de catedră, echilibrat și pasionat de subiectele abordate. Cursivitatea eseistică, referențialitatea  bibliografică mai totdeauna bine aleasă și temeinică, ritmul susținut al ilustrativelor sale interpretări, viziunea de ansamblu în care integrează fenomenele cultural-literare abordate, sensibilitatea receptării și, nu în ultimul rând, expresia stilistică frumoasă și limpere conturează o voce distinctă în literatura de specialitate, la care poți face apel cu încredere în orice raportare bibliografică.

Zenovie CÂRLUGEA

 

Mihaela Albu

24 aprilie 2017 Lasă un comentariu

MIHAELA ALBU:

„În labirintul cărților”, II

Poeta  și universitarul  Mihaela Albu  (director fondator al revistei internaționale „Carmina Balcanica”, redactor-șef al revistei newyorkeze „Lumină lină”/ Gracious Light și visiting profesor la Universitatea Columbia, colaboratoare statornică a ziarelor „Lumea liberă” și „Romania Journal” – NY) s-a dedicat în anii din urmă cercetării culturii și literaturii române din exil. Fie că semnează lucrări în colaborare (Mircea Popescu, un scriitor, un ziarist, o conștiință, 2014; Les Revues litteraires de lʼexil roumaine. «Luceafărul», Paris, 1948-1949, ICR, 2013; Presa literară din exil. Recuperare și valorificare critică, II, 2011; I, 2009), fie că editează cercetări aparținându-i  «in integrum» (Memoria exilului românesc: Ziarul „Lumea liberă” din New York, 2008; Citind la New York scriitori români, 2002; Cultură și identitate, 2008 ș.a.), istoricul și criticul literar Mihaela Albu s-a dedicat deopotrivă studierii unor aspecte ale culturii și literaturii române. Este cazul studiilor, eseurilor și cronicilor literare adunate sub titlul În labirintul cărților (I, 2010; II, 2015), din care avem acum în față partea a doua (Ed. Eikon, București, 2015, 172 p.).

Sub un motto din Nadejda Mandelstam („Trebuie vindecată amnezia”), urmat de câteva versuri din Aurel Ciurunga pe aceeași idee vaticinară („Într-o zi se va vorbi de noi/ La fel de simplu ca despre stejari/  Oamenii vor fi spălați de noroi/ Iar copiii de-acum – oameni mari.”), cercetătoarea adună două studii privind „literatura închisorilor”. Mai întâi, avem mărturiile zguduitoare ale scriitoarei Oana Orlea (pe numele real  Maria-Ioana Cantacuzino) , fiica aviatorului Bâzu Cantacuzino și nepoată prin alianță cu George Enescu, despre „absurdul și tragismul închisorilor comuniste”.  Arestată încă de pe băncile liceului sub acuzarea de „complot și acțiune subversivă împotriva statului”, Oana Orlea va trăi experiențele traumatizante ale încarcerării din anii 50 (Perimetrul zero, 1991; Anastasia iubirilor, 2005;  Cantacuzino, ia-ți boarfele și mișcă, ed. II, 2008). Astfel de volume – scrie dna Mihaela Albu – devin peste timp documente care vin să înfrângă uitarea, acea «uitare colectivă» despre care Oana Orlea mărturisește  că o «îngrozește». Așadar, o luptă împotriva «amneziei», printr-o „transpunere ficțională” și „confesiune directă”, document revelator al sentimentului de «frică» și alienare sub tortură.

Tot un «scriitor-martor» este poetul și publicistul Zahu Pană (n. 20 august 1921).Provenind dintr-o familie de macedoneni imigranți în România pe la începutul secolului al XX-lea, Zahu Pană va trece, vreme de 13 ani, prin închisorile de la Jilava, Ocnele Mari, Aiud și Canal. A emigrat în 1976 în Statele Unite, unde își începe o memorabilă activitate literar-publicistică. Este autorul unui singur volum de poezii originale, Cu acul pe săpun (1989), evocând „suferințele îndelungate și lipsa de speranță în libertate”. Poemele sale, modulate pe o suferință carcerală, constituie „documente” de viață trăită într-un univers inuman în care „trâmbița dreptății” și „dorul libertății” devin entități vaticinare nimicite zi de zi în sufletele umiliților și torturaților: „Nici în Est, nici în Vest, nici în Nord, nici în Sud/ trâmbița dreptății nu o mai aud,/ nici pe câmp n-o mai găsesc, nici în casă/ nici în inima acelora cu care stau la masă…// Și în Est și în Vest și în Nord și în Sud/ cu plămânii storși de sânge crud,/ ahtiați de dorul libertății/ frații mei se sting în poarta vieții.” Este vorba de cumplitul carusel al chinurilor din închisorile comuniste ce străbate culegerea „Poezii din închisoare” realizată de Zahu Pană (Ed. Cuvântul Românesc, Hamilton Ontario, Canada, în 1982). Toate acestea, ne încredințează realizatorul, erau poezii „create”, nu „scrise”, căci „pentru un petic de hârtie de mărimea unei foițe de țigară, erai maltratat și ținut zile întregi dezbrăcat în celula neagră.” Această „poezie concentraționistă”, mărturisește Zahu Pană într-un interviu difuzat de „Europa liberă”, este „un fenomen românesc , unic în lume”…

Capitolul al doilea, Exilul și memoria, stă și el sub impresia unui motto, de astă dată trimițând la I.D. Sîrbu: „Eu consider exilul ca forma cea mai cumplită de suferință umană posibilă.” Sub genericul „Literatura confesivă ca memorie a exilului românesc” întâlnim o serie de eseuri despre cei ce aparțineau „României de peste hotare”, după cum s-a exprimat Constantin Eretescu („exilatul de un tip deosebit” – Mircea Anghelescu). Depozitară a memoriei subiective și, deopotrivă, „document al unei epoci”, memorialistica exilului românesc (ca și alte specii ale literaturii de frontieră, precum jurnalul, corespondența, confesiunile) deține statutul unei surse de informație autentică, netrucată, în contextul deplinei libertăți de creație („de mare încredere documentară”). În acestea găsim atât destine umane cât și tablouri de epocă, desigur în consemnări inevitabil subiective, dar care nu impietează asupra sensului mai general al scrierilor. „Vindecarea rănilor nu exclude memoria”, spunea Monica Lovinescu, în eforturile de a menține trează conștiința românilor de la microfonul «Europei libere». În acest sens, eseurile din acest grupaj consemnează nume de rezonanță ale exilului românesc, de la Virgil Ierunca, Constantin Eretescu, Aron Cotruș, Horia Vintilă, Alexandru Busuioceanu, Ștefan Baciu, Pamfil Șeicaru,  la Horia Stamatu, Bujor Nedelcovici, Paul Goma, Nicolae Stănescu-Stânișoară, Anton Golopenția și atâția alții.

Alt capitol, suplimentar, Corespondența: memorie și document, reia importanța memorialisticii, jurnalelor și schimburilor epistolare, ca documente de viață personală și tablouri de epocă în sens mai larg, social-politic. De astă dată, comentariul privește „Rapsodia epistolară” a lui Anton Golopenția, a cărui viață și carieră științifică au fost curmate cu brutalitate de timpuriu de închisoarea comunistă. Este vorba de cele patru volume de corespondență editate, începând din 2004, la Editura Enciclopedică, de Sanda Golopenția, cercetător de renume și profesor la Brown University în Stale Unite.

Ultimul capitol, al IV-lea, reunește, sub genericul Literatură și geografie, studii dedicate unor scriitori români aflați chiar dincolo de fruntariile patriei, în Statele Unite (precum poetul româno-american Liviu Georgescu) sau Pavel Gătăianțu din Voievodina. În privința altor spații geografice, Mircea Muthu este o excelență «călăuză» prin universul literaturii și spațiului cultural balcanic, el însuși definind conceptele de «balcanism» literar și «balcanitate» (Ochiul lui Osiris, 2010), dar și un bun cunoscător al unor importante Repere culturale transilvane (2014), o panoramă istorico-literară a ceea ce autorul înțelege prin «transilvanism cultural» (e vorba de un proiect exegetic  trilogial, din care a apărut doar primul volum).  Între „reperele” statuate de criticul și istoricul literar Mircea Muthu se află certe valori literare, de la autori clasici și moderni (Slavici, Goga,  Rebreanu, Pavel Dan, Ion Agârbiceanu, Blaga, Doinaș, Victor Iancu, Al Dima, Eugeniu Speranția, Liviu Rusu, Vasile Pârvan, D.D. Roșca, Radu Stanca), la contemporani  (Wolf von Aichelburg, Vasile Avram, Liviu Petrescu, Ioana Em. Petrescu, Adrian Marino (acest «mare singuratic» beneficiind de un profil aparte din partea recenzentei), Bartolomeu Anania, Mircea Tomuș, Marta Petreu, Aurel Pantea, Horia Ursu  – toate aceste nume fiind „menite să aproximeze, poate cu un plus de acuratețe, segmente din spațiul cultural transilvan de ieri și de azi”.

Un spațiu  de „geografie literară” (concept aplicat de Cornel Ungureanu în amplele sale panorame istorico-literare) mai puțin explorat este cel al aromânilor (iviți într-un «leagăn al etniilor»), tip considerat de Karl-Marcus Gaus drept „noul om european”, care și-a câștigat identitatea „la contactul cu alte culturi”, pe coordonatele Est-Vest și Nord-Sud. Prilej pentru autoare de a recenza  lucrarea dedicată aromânilor de Nicolas Trifon (doctor în lingvistică la Școala de Înalte Studii în Științe Sociale din Paris), de la primele atestări în istoria Balcanilor, la condiția lor etnică nu ușoară în epocile bizantină, otomană, greacă, până în vremea de după „implozia regimurilor comuniste”, când încep a se culege roadele „inițiativelor diasporei” (Les Aroumains, un peuple qui sʼ en va, 2005).

În continuarea considerațiilor sale despre „literatură și geografie”, autoarea abordează câțiva „scriitori olteni” identificând la aceștia anumite „repere individualizatoare”, nu în sens „restrictiv, provincial” (căci provincialismul „are uneori conotații peiorative”), ci pentru reliefarea unei psihologii artistice particulare, unice (despre o „sociologie” și „metafizică a Olteniei” scrisese destul de patetic Petre Pandrea). Trecând în revistă „nume de primă mărime din domeniul cultural și artistic” d-na Mihaela Albu identifică principalele trăsături comune ale tipului artistic alutan: spiritul negativ, demitizator și înnoitor totodată. În acest sens se oprește, mai întâi, la Tudor Arghezi . Nonconformistul Al. Macedonski, prin înnoirea formei poetice, se „revoltase” propunând altceva, dar „în limitele muzicale ale limbii create de Eminescu”, Arghezi, însă, „merge mai departe și revoluționează limbajul poetic”.

O altă voce lirică originală care pleca tot din spațiul geografic oltean se numește Marin Sorescu. Considerate „revolte” artistice, parodiile sale de început (1964)  amintesc de contestatarul / negaționistul Eugen Ionescu, însă pe plan artistic. Pe această latură nu atât „parodică”, cât „fantastă” (intuită de la început de G. Călinescu) va înainta serialul La lilieci, cu „semne certe de epică”, dar „în mod evident poezie”. Avem aici de a face nu cu o „căutare a Dumnezeirii”, ca la Arghezi, ci cu «exorcizarea» lirică a „universului pierdut”, în registre rememorative de lirică epicizată, întregul ciclu fiind scris, conform mărturisirii din 1995 a autorului „de dragul limbii române și a graiului oltenesc”. În continuare este comentat volumul de poezii apărut postum, Puntea (1997), cu copertă concepută de autor și ilustrații aparținând poetului. Sugerând acea «punte» dintre viață și moarte, volumul este „de o sfâșietoare tristețe”, un fel de ultim dialog cu cititorii săi.

Aceleași considerații recapitulativ-corecte despre Poetul dramaturg, expresia dramaturgică sorescială stând și ea sub același imperativ estetic-vizionar al apiritului înnoitor anunțat în preliminariile secțiunii despre scriitorii olteni. Este, în general, vorba de o perspectivă generală asupra condiției umane (una fiind a omului esențial, cealaltă a omului istoric), în modelațiile exhortative ale ironiei tragice.

În ceea ce privește „universul epic sorescian”, punctul de sprijin îl constituie romanul apărut postum, Japița (1999), cu un titlu ce trimite mai mult la conotații politice și mai puțin la „cel așteptat” (anecdotic și de moravuri femeiești): „…perioada asta, înțelegi, e o japiță… O mare curvă…”. Amestec de genuri („genuri intercalate”, literare și nonliterare, cum denumise formula artistică cercetătorul  M.  Bahtin), Japița vizează epoca defunctă a comunismului, tragedia „lichidării dușmanului de clasă”, prostia și ura ridicate în rang, dar mai ales „modalitatea de abordare și de percepție a României (și a românilor) în anii de după război”. Este pentru prima dată, observă d-na Mihaela Albu, când tema „obsedantului deceniu” este tratată altfel de cum fuseseră obișnuiți cititorii. Maniera, ce l-ar livra ușor „postmoderniștilor” (viziuni interpretative suficient-abuzive ce s-au comis deja, nomina odiosa!), induce ușor în eroare pentru cine nu cunoaște „stilul lui Marin Sorescu”, rămas egal cu sine încă din 1964 până la ultima scriere… E vorba și aici, desigur, de acea „sănătoasă ironie mușcătoare” sesizată încă din 1937 de Ion Simionescu în „Țara noastră”,  tema principală raportându-se la „istoria care a copleșit (a câta oară?) satul și orașul unde a trăit scriitorul”, o istorie desigur „pe dos”, de vreme ce „se făcea elogiul nonvalorii, al urii, al distrugerii și cruzimii”. „Anormalul devine normal, dar omul cu mintea sănătoasă nu putea accepta aceasta”, uneori revoltându-se, iar cel mai adesea întâmpinând totul printr-un umor sănătos, salvator. Bineînțeles, atunci când nu au devenit pragmatici, ori au rămas „contemplativi”, resemnați… Dar, oricum ai da-o, tot victimă a istoriei agresive rămâneai (cazul transfugului Jenică, scăpat dintr-un lagăr ca să nimerească acasă într-o închisoare comunistă!). Parodie amară a anilor comunismului, a „luptei pentru pace”, a vremurilor absurde trăite de om, Japița ar fi o continuare a ciclului La Lilieci, într-o altă modalitate artistică.

Fire degajată în conturarea judecăților de valoare și stăpână pe o informație cât mai bogată în domeniu, universitara Mihaela Albu este, dincolo de cercetările întreprinse asupra literaturii și publicisticii din exilul românesc („România de dincolo de fruntarii”), un istoric și critic literar de catedră, echilibrat și pasionat de subiectele abordate. Cursivitatea eseistică, referențialitatea  bibliografică mai totdeauna bine aleasă și temeinică, ritmul susținut al ilustrativelor sale interpretări, viziunea de ansamblu în care integrează fenomenele cultural-literare abordate, sensibilitatea receptării și, nu în ultimul rând, expresia stilistică frumoasă și limpere conturează o voce distinctă în literatura de specialitate, la care poți face apel cu încredere în orice raportare bibliografică.

Zenovie CÂRLUGEA

 

%d blogeri au apreciat asta: