Constantin E. Ungureanu


O remarcabilă monografie:

Felibrul” Alecsandri în corespondență…


E îndeobște cunoscut faptul că epistolarul, ca ”text” nonficțional al așa-zisei literaturi de frontieră,  constituie una din sursele importante în documentarea cât mai exactă a vieții și operei autorului respectiv. În cazul lui Vasile Alecsandri, vocația epistolară este una reală și probatorie în înțelegerea mai aprofundată nu numai a acestui profil uman și scriitoricesc, ci și a unor contemporani, într-o epocă de mari prefaceri socio-politice și de modernizare a statului român. Este vorba de personaje de prim-plan ale vieții culturale și politice, dar și de unii apropiați ai poetului, față de care ”felibrul” bard de la Mircești nutrește fie o cordială prețuire, fie o mai apropiată înțelegere și afecțiune, care-i permit să se confeseze cu rezervă ori să se destăinuie în tonuri intime, totdeauna însă menținând un echilibru emoțional și o mai așezată asumare a relațiilor interumane.

Lucrarea dlui Constantin E. Ungureanu – figură luminoasă a învățământului din Țiclenii Gorjului -, Corespondența lui Vasile Alecsandri (Ed. Măiastra, Tg.-Jiu, 2009, 182 p.) se constituie ca un omagiu adus acestui ”rege al poeziei” românești, în preajma împlinirii a 190 de ani de la naștere (21 iulie 1821) și, în 2010, a ”120 de ani de la ultima sa călătorie, spre ceilalți, ad patres”…

Cercetarea corespondenței pune foarte bine în evidență nu numai ”gândurile ce-l frământă”, dar oferă totodată prețioase informații despre epoca în care a trăit și a scris, despre activitatea literară, culturală, socială și politică impresionantă desfășurată pe parcursul a cinci decenii din sec. al XIX-lea, 1840-1890” (Argument, p. 9).

Într-adevăr, V. Alecsandri reprezintă o mare conștiință socială, culturală și politică a vremii sale, personalitatea sa manifestându-se plenar pe parcursul întregului secol. Ca Victor Hugo în literatura franceză (la funeraliile căruia, în 1885, va depune o coroană cu pioase versuri), Alecsandri poate fi considerat „un echo sonore du son temps”, căci, contemporan cu marile evenimente ale secolului, lira sa a vibrat puternic, lăsându-ne mărturia unui activism cultural și patriotic, a acelui bun naționalism într-un moment de cristalizare deplină a națiunii române în cadrul Principatelor Române recunoscute (dezrobirea țiganilor, revoluția pașoptistă și reformele cuziste, războiul pentru independența de stat, primele răscoale țărănești din deceniul al nouălea al secolului etc.). Toate aceste evenimente cruciale la care, efectiv, a participat direct sau indirect, fac din el un ”deschizător de drumuri în literatura română, un adevărat creator al României moderne”…

Inițial lucrare de licență la Universitatea din București (sub conducerea regretatului docent și istoric literar Al. Piru), Corespondența lui Vasile Alecsandri a cunoscut un mai îndelungat proces de structurare și augmentare, reușind a aduce în prim-plan nu numai pe scriitor, dar și pe Omul Alecsandri, cu habitudinile și pasiunile sale, cu dorul migrator de călătorii exotice și periodice reveniri la vatră, cu gândul curat și mobilizator față de destinele patriei sale, neuitându-și niciodată prietenii și datoriile sociale față de care s-a manifestat cu o exemplară demnitate.

Bazat pe sursele epistolare de bază (de la prima ediție a ”Scrisorilor” din 1904, realizată de Ilarie Chendi și Eugenia Carcalechi, până la alte ”Lettres inedits” publicate în 1911 de scriitorul francez Edouard Grenier, secretarul lui Grigore Ghica în Moldova, iar de aici la epistolarul publicat în 1929 de fiica poetului, Maria G. Bogdan), lucrarea de față a beneficiat, pe lângă cele trei volume menționate, de acel ”corpus alecsandrinum” al epistolelor întocmit de neobosita cercetătoare Marta Anineanu, „un monument cultural suprem” (1960, 1964), prevăzut cu indice de lucrări și persoane.

Astfel, catalogul corespondenței lui Vasile Alecsandri inventariază peste 2150 de scrisori, printre corespondenții cei mai importanți aflându-se fratele poetului Iancu/Ion Alecsandri, soția sa Polina Alecsandri, vărul Iancu Brănișteanu, prietenii cei mai apropiați Ion Ghica și Costache Negri, apoi: Titu Maiorescu, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Al. Ioan Cuza, Pantazi Ghica, Ion Bălăceanu, George Bengescu, Al. Papadopol-Calimah, George Steriadi, Bonifaciu Florescu, D.C. Ollănescu-Ascanio – fiul lui N. Bălcescu, Grigore Ventura, Aristizza Romanescu, Gr. Manolescu, Al. Odobescu, Iacob Negruzzi, Ion Bianu, August Treboniu Laurian ș.a. Importantă e și corespondența cu francezii filoromâni E. Grevier și Abdolonyme Honore I. Ubicini ori cu felibrii provensali, în frunte cu laureatul Nobel, poetul Fr. Mistral, care i-au decernat în 1878 la Montpellier premiul latinității pentru poemul ”Cântecul gintei latine”, iar în 1882 l-au sărbătorit ca pe un mare poet al nației sale și de mai largă recunoaștere… Despre ”peregrinările mele felibre” (la Monpellier, Forcalquier și Gap, aproape de Avignon), autorul scrie pagini foarte documentate, care amintesc de elogiul pe care Tudor Arghezi îl făcea geniului poetic provensal, știindu-se că Frederic Mistral (1830-1914) este al doilea poet francez căruia i s-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură, în 1904.

Cu aceeași atenție este prezentată legătura poetului cu confrații pașoptisti, îndeosebi cu C. Negri, N. Bălcescu, Kogălniceanu, A.I. Cuza, sau cu Ion Ghica, „cronicarul epocii” prin celebrele „Scrisori către Vasile Alecsandri” din 1884. De reținut pasiunea poetului pentru Elena Negri, sora bunului amic Costache Negri (”România revoluționară” din portretul lui C. Rosenthal, în amintirea căreia va scrie ”Lăcrimioarele” și ”Jurnal de călătorie în Italia”). Cele două luni petrecute, alături de iubita bolnavă, la Veneția, sfârșind cu decesul acesteia, pe vapor, la intrarea în Cornul de Aur, la 4 mai 1847, au lăsat urme adânci în sufletul poetului, care va deveni ceea ce îi ceruse aceea: ”poet național și popular”. În amintirea ei va scrie elegia ”Steluța”.

Un episod foarte important este cel al relației cu ”Junimea”, unde Maestrul, încărcat de demnitate politică și merite cultural-literare, se bucura de mare cinste. Descinderile acestuia în casa lui Vasile Pogor, deși rare, se bucurau de mare cinste, de venerația mai tinerilor literați ieșeni, care făceau din această prestigioasă participare adevărată sărbătoare literară. Dacă regretabilă va fi ”ieșirea” umorală a lui Macedonski împotriva bardului încoronat cu laurii Academiei în 1881, pilduitoare și exemplară rămâne relația cu Eminescu, cel care îl considerase încă din 1870 ”rege al poeziei, veșnic tânăr și ferice” (Epigonii), și îndeosebi gestul poetului din 14 octombrie 1883, când, citind la Ateneul Român ”Fântâna Blanduziei”, contribuie la strângerea fondurilor pentru ”nefericitul Eminescu” (2000 franci), care peste câteva zile va fi trimis la sanatoriul Ober Döbling de la Viena. Considerându-l pe autorul ”Luceafărului” drept „unul din marii poeți ai României”, Alecsandri îi recunoscuse acestuia geniul fără pic de invidie și cu previziune de augurală înțelepciune: „Natura a fost nedreaptă în privința lui. E bine ca noi să redregem a ei cruntă nedreptate, dând lui Cezar ce este al Cezarului…”

Deși Alecsandri va fi așezat de Maiorescu în fruntea ”direcției noi” pentru întreaga sa activitate culturală, Eminescu va fi acela care va schimba fața poeziei noastre. Alăturarea celor doi este, observă autorul pe urmele lui Maiorescu și Ibrăileanu, ”nedreaptă”, întrucât ei reprezintă „generații diferite”, fiind deci vorba de doi scriitori „necontemporani”, cum scria și Șerban Cioculescu, orice comparație fiind, așadar, partizană, îngustă și plină de ingratitudine.

Pilduitoare este „stima reciprocă” a acestora și indignarea amândurora față de gestul umoral macedonskian (a se vedea și însemnarea postumă a lui Eminescu), ajuns la extrem prin publicarea în 1883 a incriminantei epigrame antieminesciene ce-i va atrage o adevărată ostracizare din partea confraților și determinându-l să plece în străinătate.

Deși a fost un pasionat călător european, de la Stambul până în sudul Franței, legătura cu Parisul fiind mai de durată, Alecsandri s-a regăsit pe sine în atmosfera patriarhală a Mirceștilor, încă din 1860, unde își invită oaspeți de seamă și scrie în liniște o parte însemnată a operei (teatrul de maturitate, legendele, pastelurile ș.a.), nevoia de retragere și repulsia față de politicianismul vremii regăsindu-se în epistolele trimise de aici. ”Elogiul Mirceștilor” este de regăsit nu numai în epistole, ci și în operele literare (spre exemplu ”Serile la Mircești”), abia târziu poetul acceptând postul de ministru plenipotențiar la Paris (1884-1889), dar cu nostalgia permanentă a „căsuței scăldate în soare”, a locurilor și oamenilor, pentru lunca, pădurea, Siretul curgător prin spatele grădinii, amintiri pierdute în ”orizonturile albastre” ale patriei. Rămasă în ”raiul Mirceștilor”, Paulina Alecsandri se va îngriji de familie și de treburile moșiei, obținerea de recolte „splendide” alimentând, periodic, migrațiile poetului. Datând din 1928, Mausoleul Poetului cinstește pentru eternitate legătura profundă cu pământul patriei, Mirceștii cu genius suo locci constituind un topos cultural îndeobște recunoscut, precum Humuleștii lui Creangă, Ipoteștii lui Eminescu, Rășinarii lui Goga, Lancrămul lui Blaga, Florica lui Ion Pillat ș.a.m.d.

Peregrin nu numai pe drumurile străinătății (din Crimeea la Stanbul, din Grecia în Africa, din Italia în Franța și Anglia), ci și pe acelea ale patriei (din munții Moldovei până la Balta Albă și Borsec), Alecsandri era conștient de instinctele sale de „nomad”, caracteristice de altfel unei psihologii solare, meridionalitate propice aventurii și creației.

Nu sunt lăsate deoparte „problemele de limbă”, cu mult mai complexe în detalierea limbii poetice, și nici „informațiile literare despre creația sa”, autorul monografiei oprindu-se chiar la unele mărturii privind „procesul de creație”. Poetul ilustrează o structură clasicistă de vreme ce amintește, într-o scrisoare din 1877 adresată lui Iacob Negruzzi, dictonul călăuzitor al lui Boileau din L‘art poetique: „Polissez votre vers et le repolissez”… Din procesul de creație făcând parte și acea stare de reverie (dolce farniente), numită ironic de poet ”lene”, poetul optând pentru calea de echilibru, horațiana aurea mediocritas, mărturisită încă din 1860 Elenei Negri.

Spirit clasicist, modelat de imperativele culturale și politice ale unui secol romantic și naționalist în sens vechi, V. Alecsandri rămâne în literatura noastră chintesența unei epoci care a pregătit terenul pentru izbânda geniului eminescian, la „răsăritul” căruia se înclină cu afabilă admirație, „bardul de la Mircești” sigur fiind de contribuția sa „întemeietoare” și bucuros că poezia românească și-a găsit calea către spiritul vremii și universalitate prin „nefericitul Eminescu”…

Sub acest aspect, lucrarea dlui profesor Constantin E. Ungureanu este una binevenită, prin justa apreciere a Omului și epocii sale, istoricul literar agrementându-și textul cu o bogată iconografie dătătoare de atmosferă și autenticitate, de echilibru informativ și diferențiere în judecățile de valoare.

Zenovie CÂRLUGEA

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: