Dumitru Augustin Doman


Dumitru Augustin DOMAN:

„GENERAȚIA 80 VĂZUTĂ DIN INTERIOR”

 

Pe la jumătatea deceniului al optulea al secolului trecut, în mediile cultural-literare românești începuseră a se afirma câțiva tineri pe care critica avea datoria să-i anunțe ca pe mai „noii veniți”, unii bucurându-se chiar de la început de o susținere de invidiat (vezi cazul Cărtărescu), alții mergând cu strategia de afirmare a grupului, cei mai mulți având de ales calea propriei afirmări, îndelungată și plină de riscuri, dar nu mai puțin consecvent-axiologică și demnă de toată prețuirea.

După impunerea generației șaizeciste și rapida afirmare a ceea ce s-a numit „generația 70”, într-o dezvoltare a lirismului pe temeiul unei continuități de substanță, iată pe mai tinerii sosiți mult mai radicali și cu accent ironic-protestatar, având de străbătut un timp arid în contextul unui totalitarism fondat pe o ideologie de import, excesivă și în plan cultural nu numai în plan economico-social și politic-administrativ.

Întrebat, într-un interviu luat de mai tânărul confrate Viorel Padina, publicat în martie 1978 în „Amfiteatru”, ce părere are de eventuala sosire a unei noi generații, Maestrul Necuvintelor a răspuns scurt și la obiect: „A și sosit!”  Știa el Nichita prea bine că mersul poeziei nu putea fi îngrădit, mai ales că în ultimii săi ani de viață roiau în jurul lui – brand de specială referențialitate – ,tineri crescuți într-o altă mistică a poeziei, pe care însuși îi încuraja cu largă încredere și generozitate…

În presa centrală (România literară, Luceafărul, SLAST, Amfiteatru, Viața studențească), dar și în cea din provincie prezența „tânărului scriitor” era o realitate incontestabilă, astfel că peisajul unei „noi geografii literare” începea a se contura, generând totodată anchete, dezbateri, luări de cuvânt, în general acel climat de emulație creatoare în care generații diferite interferau și se exprimau în deplină cunoștință de cauză, nu întotdeauna după poziții partizane și interese de grup. Criteriul generaționist începuse a funcționa, așa că, odată cu afirmarea primilor optzeciști, începuse a se defini un anumit profil al acestora, o anumită atitudine estetică, un nou mod de asumare a actului de creație, nu rupt, desigur, de conjunctura social-economică a  vremii.

Un rol important l-au jucat așa-numitele centre studențești în care apăruseră reviste de cultură, adevărate pepiniere ale generației optzeciste. La București, în cadrul Filologiei, luaseră naștere nu mai puțin de trei cenacluri de profil, sub bagheta unor mentori universitarei, ei înșiși scriitori afirmați îndeosebi în domeniul criticii literare (Cenaclul de Luni – Nicolae Manolescu, Junimea – Ovidiu Crohmălniceanu, Universitas – Mircea Martin), la Cluj unde exista  mai de mult Echinoxul sau la Iași prin cei de la gruparea Dialog, ca și în alte centre de cultură precum Timișoara, Craiova, Sibiul, Târgu-Mureșul, Brașovul, Bacăul, Oradea, Piteștiul, Constanța (unde apăreau mensuale interesate de soarta tinerei generații) – mai peste tot vocea optzeciștilor se face auzită tot mai pregnant. Îi ajută mult și alte forme de afirmare, precum colocviile studențești și naționale, taberele de creație, festivalurile, concursurile de debut de la diferite edituri, publicațiile colective, rubrici specializate pe debuturi  (de amintit Laurențiu Ulici) în aproape toate publicațiile și, nu în ultimul rând, emisiunile culturale de la „Europa liberă”, unde se rosteau adevăruri crude privind „generația în blugi” față în față cu galopantul totalitarism, de unde și o politică prudentă a factorilor de decizie din țară, în special a Uniunii Scriitorilor prin revistele editate. Se aleseseră și anumite ape, schizoidia ideologico-culturală punând în antinomie perfectă, bunăoară, România literară cu Luceafărul, nu pentru că nu ar fi existat valori de o parte sau alta, ci fiindcă factorul politic își întinsese tentaculele peste domeniul culturii, creând concomitent aserviri și  conformiști de tot felul, sicofanți și veleitari, dar și disjuncții ori mecanisme de rezistență care răreau sita cenzurii și lăsau să scape texte care altfel nu ar fi avut decât soarta sertarelor și amânărilor sine die.

*

Toate aceste aspecte ale unei epoci pe care, din fericire, am trăit-o și noi, pe cont propriu, într-o solitară mistică a creației, le întâlnim în recenta carte de interviuri semnată de scriitorul Dumitru Augustin Doman: Generația ’80 văzută din interior. Dorindu-se un fel de „istorie a grupării în interviuri”, lucrarea dlui Doman cuprinde doar optsprezece optzeciști (tot atâția cât cuprinde Istoria critică a lui Manolescu),orânduiți alfabetic, nume din cele mai importante , la care se vor mai adăuga încă vreo trei-patru tomuri pentru a ne oferi o imagine cât mai exactă a acestei generații care are norocul să închidă secolul XX, timp al nașterii și afirmării modernismului în varii ipostaze estetico-ideologice. Dezavuând tipul de contribuții ex catedra, autorul ne propune acest fragment de istorie literară „din interiorul mișcării”, aducând în pagină mărturisirile și convingerile protagoniștilor, demers pe care și-l asumă, fiind gata să suporte și inerentele „frustrări ale unora”. Importantă este ideea în sine, dar și hotărârea de a lăsa o mărturie cât mai cuprinzătoare asupra acestei generații care a „revoluționat ” limbajul liric, beneficiind social-istoric de experiența agonică a unui sistem politic, dar și de insidiosul climat al democrației: „Este demersul pe care mi-l asum și pentru care deja suport reproșurile și frustrările unora. Acest prim volum, ca și cele viitoare, consider că merită să apară și să dea seamă despre o generație care a revoluționat literatura, dar și societatea de la amurgul comunismului.”

Care ar fi, așadar, primii intervievați? La o repede privire, vom înțelege că autorul în cauză nu merge pe criteriul unor ierarhii anunțate (déjà vu), dimpotrivă, dincolo de prejudecățile centriste sau de orice sentiment de solidaritate regională, poeții intervievați aparțin marilor provincii istorice, precum: Adrian Alui Gheorghe, Liviu Antonesei, Dan Arsenie, Gabriel Chifu, Nichita Danilov, Gellu Dorian, Marian Drăghici, Ioan Groșan, Gheorghe Mocuța, Ioan Moldovan, Nicolae Oprea, Viorel Padina, Marta Petreu, Constantin Stan, George Stanca, Liviu Ioan Stoiciu, George Vulturescu, Ion Zubașcu.  Așadar, o privire de ansamblu dar și una particulară în datele ei concrete, așa cum rezultă din mărturii, depoziții, convingeri și atitudini, fiecare interviu statuând un profil de sine stătător, o conștiință scriitoricească, un destin de sexagenar, raportat desigur la peisajul mai larg și integrator al literaturii. Sunt destine scriitoricești care, în linii mari, se apropie, prin dorința de afirmare și perseverența în ideal, prin anumite date pitorești de biografie, prin acea gratuitate a gestului lor într-o societate opresată ideologic și tot mai lipsită de onestitatea decidenților. De unde și o anumită îndârjire/rezistență  în numele poeziei, ironică și demistificantă, ludică și intertextualistă, nonconformistă și discursiv-prozaică, cu apetit de beat generation, non-emotivă și lucidă, retro-fantezistă și îmbibată de cotidianul tehnicizant, poezie în care se resimte țăcănitul mașinii de scris (înregistrată la poliție!) și freamătul blogosferei, ce va cuceri definitiv ultimele promoții…

Generație născută într-un regim de tristă faimă și inspirând aerul unor largi ocoluri în postcomunism, optzeciștii s-au afirmat pe deplin mai ales în ultimele două decenii, când șaizeciștii s-au „istoricizat”, predându-le controlul decizional în multe privințe, fără rupturi spectaculoase. Asimilând experiența cultural-estetică a acestora, optzeciștii au păstrat, totuși, relații cordiale cu predecesorii lor, datorită cărora aproape toți s-au văzut, într-un fel, promovați și recunoscuți. Până să-și aibă propriii lor teoreticieni și critici, optzeciștii au fost „definiți” de consacrații lor contemporani, gen Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu, Laurențiu Ulici, Ion Pop, Mircea Martin, Cornel Ungureanu, Constantin Ciopraga  ș.a

*

Scriitorii intervievați mărturisesc că anii de început ai afirmării lor nu au fost deloc ușori și nici presărați cu laurii recunoașterii meritate, dimpotrivă au întâmpinat atât rezistența unui regim care-i suspecta de indezirabila dizidență, cât mai ales prejudecățile inerțiale ale unor dregători culturali, scriitori aparținând altor generații (iată, spre exemplu, cazul lui Marin Sorescu, redactor-șef la „Ramurile” craiovene, care a trăit uluit momentul răzvrătirii optzeciștilor colegi de redacție).

Având cu toții conștiința că aparțin unei generații tinere de condeieri, într-un moment nu prea generos cu debuturile editoriale individuale, mai toți intervievații îți reconsideră azi parcursul biografiei literare, fără declarații zgomotoase ori manifeste inaugurale (uneori aflăm că se porniseră și împotriva lor dosare de urmărire din partea Securității ceaușiste, cu intenția urmăririi îndelungate   – v. cazul lui Nichifor Danilov sau Viorel Padina… – , mai mult cu scop „preventiv” decât sancționatoriu.

Fiecare optzecist este rodul propriei sale deveniri literare, al perseverenței și încrederii în ideal. Nu există, spun ei la unison (nu lipsesc nici reacțiile revendicative!), un anumit „centru” al generației optzeciste, o anumită dată exactă, o bornă kilometrică inițială în funcție de care să fi evoluat aceasta, ci un policentrism de nouă geografie literară (concept de regăsit la sociologii francezi și germani), păstrat până azi în datele-i specifice. Realitățile culturale ale epocii erau mult mai complexe, iar relațiile scriitoricești erau și ele implicate într-un mecanism propagandistic, celebra „Cântare a României” ținând ani buni cultura de masă cu fariseismul ei patriotard, dar prin sitele căruia mai scăpau din când în când și câte un optzecist mai talentat, așa cum sportivii aveau competițiile de masă naționale sub genericul „Daciada”. Realitățile cultural-literare erau variate și complicate, așa că este greșit a se crede că „Cenaclul de luni” a constituit punctul pe i, Junimea ieșeană sau Echinoxul clujean. Nu exclusiv și-ar putea adjudeca unii spațiul marilor emulații de la revistele studențești din marile centru universitare: București, Cluj-Napoca, Iași, Timișoara… Nu acest orgoliu juvenil a stat la formarea optzeciștilor aflați mereu în ofensivă…

„Generația 80 e doar un mit de uz didactic”, declara Ion Zubașcu, care se credea nu numai desincronizat de poezia momentului, adică „proto-optzecist” prin câteva atitudini de insurgență poetică și mai puțin prin Apeluri de genul celui semnat în epocă de poetul corăbian Adrian Padina.

Deschiderea publicațiilor de profil către literatura tinerilor era, în deceniul al optulea, reală și plină de servituți. Ca autor de recenzii și eseuri, de comentarii mai ample asupra unor scriitori canonici, de note culturale și profile de optzeciști (de la Dan Damaschin la Ioan Nicolescu, de la Daniel Turcea la Virgil Mazilescu, de la Dan Rotaru la Teofil Răchițeanu, de la Doina Uricaru la Mircea Florin Șandru ș.a.), publicate în perioada 1985-1989 în revista tinerilor scriitori „Luceafărul” – în contextul mai largului concept de nouă geografie literară (după modelul sociologilor francezi – cum arătasem într-un număr tematic), – avusesem onoarea de a face parte din echipa de tineri critici luceferiști  și de a cunoaște mulți din scriitorii tineri promovați. Nefiind de acord cu unele „excese” ce frizau gusturi îndoielnice și făceau deliciul de la unele „Poște ale redacției”, m-am exprimat într-un articol cam vehement și ironic – texte nevalidate de Timp nici până azi, fiind însemnări haiose, de un ludic …de-a dreptul manelist! Articolul, mai amplu, începea de pe pagina întâi și purta titlul Modă și modele (sept. 1986), fiind repede taxat la postul de radio „Europa liberă” în cadrul „Actualitații românești” de amfitrionii binecunoscuți. Copilărind cândva cu mama mea Eugenia Cârlugea în satele de pe Valea Amaradiei (la conacul familiei de la Crușețu și Urda de Jos), dna Monica Lovinescu nu avea să știe (sau uitase!) de unde că părinții dumneaei, Eugen și Ecaterina Bălășoiu-Lovinescu, fuseseră nașii de botez ai mamei. După Revoluție ne-am lămurit epistolar, dar îmi sună și acum în urechi replica telefonului primit: „Îmi pare rău că v-am lovit!” Am evocat întâmplarea mai pe larg într-un material publicat în „Portal Măiastra”, revistă de cultură pe care o editez aici la Tg.-Jiu încă din ianuarie 2005. Mi-am adus acum aminte de acest episod, pentru a releva contextul mai larg în care această „generație în blugi, cum se exprima dna Monica Lovinescu, s-a născut nu cu forcepsul, desigur, dar nici chiar atât de ușor cum ar părea azi, la vremea reexaminărilor epocii, spațiu hașurat de imperative ideologice întâmpinate cu rezerve și accente contestatare, ce veneau solidar cel mai adesea pe cale auriculară de la „Europa liberă”.

Fără scriitorii șaizeciști, în mentoratul, exigența și generozitatea cărora au debutat și s-au format, optzeciștii nu ar fi reușit performanțele de mai târziu, iar azi nu ar mai fi putut deține pozițiile-cheie în cultură și învățământ, dacă nu și în domeniul creației. După 1989, membrii generației și-au redefinit opțiunilor și s-au repliat pe poziții de primat cultural. Mai puțini aderenți la strategii de grup, optzeciștii și-au urmărit aproape individual interesele și au continuat să-și îmbogățească profilul, fiecare pe cont propriu, dar nu în răspăr cu semenii… Fiind, în general, un fenomen de masă, generația inevitabil trebuie să creeze o elită… Este vorba, mai întâi, de o solidară conștiință scriitoricească – „conștiința apartenenței la acea generație” (Marian Drăghici) – , dar și de „o chestiune de sensibilitate comună” cu aerul libertății în față, de prietenìi care au rezistat uneori timpului, de o nouă paradigmă, („schimbare de paradigmă” – Liviu Antonesei), fie ea și ostentativă, ba chiar de o comunicare expresă dacă avem în vedere că, ajunși la maturitate, reprezentanți ai acestei generații „conduc azi USR, instituții de cultură, edituri, reviste, doctorate etc.” (D.A.Doman).

„Optzeciștii nu trebuie percepuți, decât pentru început, ca o grupare. Ei sunt, în cea mai mare parte, individualități bine conturate. Reprezintă drumuri ce se pierd, fiecare în felul lui, în destine literare (…) Ei au încheiat o epocă istorică și au deschis o alta.”, apreciază Gellu Dorian.

Importantă nu e numai realizarea lor, ci și dreapta cumpănă pe care vor trebui s-o mențină în cultură, de aceea poetul Ion Moldovean, redactor-șef al Familiei de azi, declară că aceasta „nu e și nu vrea să devină o revistă a generației”, ci una a tuturor valorilor.

Cartea de față se înscrie, de fapt, într-o mai concertată radiografiere / panoramare a generației optzeciste, începută în urmă cu câțiva ani, dacă avem în vedere câteva eforturi de definire a caracteristicilor și specificității ei, semnate de Ion Bagdan Lefter, Mircea Cărtărescu, Alexandru Mușina, Mihaela Ursu, Andrei Bodiu, Mircea A. Diaconu, Adrian Oțoiu, Romulus Bucur, Ruxandra Ivăncescu, Daniel Corbu, George Vulturescu, Dumitru Chioaru, Nicolae Leahu, Gheorghe Crăciun, până la mai recenta și îndrăzneața lucrare Portret de grup cu generația ’80 al lui Mihail Vukolovski (Tracus Arte, 2010).

Foarte interesant, proiectul dlui Dumitru Augustin Doman este unul care vine nici devreme nici prea târziu, adică la timp, generația optzeciștilor fiind la ora de față în plină afirmare, după regretabilele pierderi care, desigur, accelerează procesul de istoricizare: Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun (autorul sintagmei generaționiste), Mariana Marin, Ion Stratan, Ion Monoran, Ioan Lăcustă, Ion Chichere, Alexandru Condeescu, Al. Th. Ionescu, Ioan Flora, Radu G. Țeposu (autorul primei istorii literare despre propria generație, scrisă înainte dar publicată după 1989: Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu nouă) și atâția alții…

Pe de o parte, afirmarea optzeciștilor într-o nouă geografie literară presupune un dialog cordial al valorilor, indiferent de unde ar veni acestea, de la scriitorii din mai vechile generații la cei din promoțiile mai noi. Echilibrul, moderația, competiția interactivă sunt, se pare, lecții deja însușite. Evitarea subiectivismului excesiv și egolatru, mai ales la pârghiile cultural-literare de ansamblu, este iarăși un  imperativ de certificare pe termen lung a judecăților de apreciere. Procesul de istoricizare, deja început, va continua mai accentuat, pe măsură ce noi și noi promoții vor sosi în arenă. Pentru cel puțin 10-15 ani jocurile sunt făcute, cum s-ar spune; optzeciștii vor căuta să rămână cât mai mult pe scena literară, nelăsându-se detronați cu atât mai mult cu cât însăși impunerea și afirmarea lor a fost o răbdurie așteptare a oportunităților inevitabile.

El însuși prozator, eseist și publicist de acută observație (v. diaristica de pe blog/doman), cu aplecare spre portretul moral, schița caracterologică și tableta cotidiană de atitudine (Concetățenii lui Urmuz, Ed. Muzeul Literaturii Române, 2006; Moartea noastră cea de toate zilele, Ed. Timpul, Iași, 2006),  Dumitru Augustin Doman s-a hotărât a fi unul din „mărturisitorii” generației sale, mai bine zis, unul din „gestionarii” concrescuți ai acesteia.

Cele două lucrări din urmă, Cititor de roman (Ed. Pământul, Pitești, 2010) și Generația ’80 (vol. I) dovedesc un condei implicat nu numai în judecăți de gust prozastic, dar și o „viziune” din interior a acestei arhitecturi generaționiste, de specială responsabilitate și mirabilă panoramare.

Zenovie CÂRLUGEA

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: