I. Oprișan


I.Oprișan:

„Lucian Blaga sub zodia mitului”

(Editura SAECULUM I.O., București, 2015)

O nouă abordare a raporturilor lui Lucian Blaga cu cultura populară ne propune recent cercetătorul și binecunoscutul editor I. Oprișan prin lucrarea Lucian Blaga sub zodia mitului (Ed. SAECULUM I.O., București, 2015, 432 p.). Tema, desigur, este destul de „generoasă” și chiar „bătătorită”, aș zice, însuși autorul iscălind mai de mult un substanțial studiu, Lucian Blaga și transubstanțierea estetică a culturii populare, apărut în vol. „Izvoare folclorice și creație originală”, apărut „sub îngrijirea științifică a lui Ovidiu Papadima” (Ed. Academiei, Buc., 1970, pp. 171-249).

Având în vedere, inițial, operele antume și puține texte din fondul BAR și MLR, autorul mărturisește că, de data aceasta, a avut la dispoziție întreaga operă, editată între timp cu „recuperări” esențiale (proza, teatrul, filosofia, chiar poezia), dar și o bibliografie critică mult augmentată, cu exegeze de profil, precum abordarea lui Al. Teodorescu: Lucian Blaga şi cultura populară românească (1983). Așadar, la „prima formă”, succesiv revăzută, au fost adăugate „noi capitole”, rezultând, iată, o cercetare de ansamblu a operei blagiene, artistice și filosofice, „menită a o pune – sperăm – într-o nouă lumină”.

Să precizăm că dl Ion Oprișan a cercetat, de-a lungul vremii, și alte aspecte ale vieții și operei lui Lucian Blaga, realizând panorama memorialistică de referință „Lucian Blaga printre contemporani. Dialoguri adnotate” (ediția I, 1986; ed. a II-a „necenzurată”, 1995). Prestigioasă este, de asemenea, activitatea de editor experimentat, aducând în actualitate cărți fundamentale din cultura românească (precum „Istoria culturii și civilizației”, vol. I-XIII, a regretatului Ovidiu Drimba, fostul student și asistent al lui Lucian Blaga, sau „Mitologia greco-romană”, I-II, de G. Popa-Lisseanu).

A-l vedea pe Lucian Blaga „sub zodia mitului” este o întreprindere critică situată de la bun început pe „drumul mare” al comentariilor de larg orizont, de aceea autorul are în vedere – dincolo de o referențialitate universală a problematicii – cultura populară și specificul tradiționalismului românesc, cu întreaga lui încărcătură etno-folclorică și spiritualitate cu irizări mitice și ancestrale.

Încărcătura de sensuri și de fior metafizic a mitului, în a cărui „mantie” poetului nostru îi plăcea să se învăluie, pare a coborî, observă autorul, „dintr-o a treisprezecea zodie”, un fel de „minciună a lui Dumnezeu” în jurul căreia se mișcă întreg universul. Este vorba, altfel zis, de acea „gândire mitică” fără de care „nu ia ființă, din păcate sau din fericire, nicio poezie”, cum însuși mărturisea poetul, sub identitatea lui Axente Creangă, în romanul postum „Luntrea lui Caron”. Pe acest considerent, dl I. Oprișan încearcă o abordare integrală a operei, nu numai pe seama operelor de maturitate (Elogiul satului românesc, Hronicul și cântecul vârstelor, Trilogia culturii etc.), cum s-a făcut până acum.

Având de partea sa avantajul operei „integrale”, cercetătorul  ajunge la unele concluzii ce merită luate în seamă, întrucât, scrie I.O., ele „modifică întrucâtva portretul știut al autorului Tulburarea apelor”. Se observă, mai întâi, că în copilărie, contactul poetului cu folclorul, în general cu cultura populară, nu se produce, satul natal fiind asociat permanent, dincolo de o înțelegere mai concret-autentică, cu satul-idee („prag de lume” al venirii sale „în lumină”), „având prea puține contingențe cu realitatea”… Lipsesc – altfel zis – „manifestările folclorice propriu-zise”, chiar dacă în Hronic sunt evocate câteva aspecte terifiant-magice: „sorbul” din marginea satului, eresul „căpcăunului” și al „câinelui turbat” sau, mai insistent, chipul Mamei, un fel de Eine Urmutter „proiectată în arhaic”, dar care „nu avea cunoștințe folclorice deosebit de bogate”, lăsându-se ispitită de „ghiocul” țigăncilor, spre supărarea preotului Isidor.

Lancrămul, cu înfățișarea lui de tip „săsesc”, aflat „la o azvârlitură de suliță” de orașul-cetate al Sebeșului săsesc, specificul vieții trăite aici, apoi la Brașov, Sibiu, Oradea și Viena, toate aceste locații ale formării sale/ întemeierii de sine nu puteau să-i ofere tânărului Lucian „decât parțial perspectiva mitică ce i-ar fi oferit-o satul” (desigur unul tradițional cu bogată tradiție etno-folclorică). Revenind în contact cu aceasta în vacanțele sale petrecute fie la Bistra în Munții Sebeșului (1903), fie la Cugir (1908) și Vinerea de lângă Orăștie (1911-12) ori la Sibiel (1915-16), Pucăreți (1917-18) și, în sfârșit, cele patru luni din 1944, la Căpâlna, Blaga nu va menționa niciodată „realitățile folclorice întâlnite acolo”, deși de atâtea ori în Hronic încearcă să explice „ce a însemnat pentru el contactul cu lumea mitico-folclorică a satului”.

Legătura cu adevăratul fond al culturii populare, susține dl I.O., s-a realizat, la poetul nostru, prin lectură, prin studiu temeinic, dar nu de la început, ci ulterior, succesiv, predispoziția existând cum un cernoziom lucrat ce-și așteaptă sămânța. Căci autorul Poemelor luminii, care venise la Viena în contact cu expresionismul, simțea că această estetică a „noului stil” îl poate exprima perfect: „Expresionismul găsea în Blaga un câmp gata, ce-și aștepta numai sămânța”. Noua viziune asupra lumii, cu freamătul neliniștilor existențiale și setea de cunoaștere, de absolut, corespundea stării sale sufletești de atunci, întreaga creație de până la 1924 aflându-se „în întregime sub semnul expresionismului, străbătut de Blaga în toate sensurile”. Adeziunea sa la expresionism îi descoperea, de fapt, drumul către „modernitatea creației populare”: „Atingea, prin urmare, grație expresionismului, domeniul folclorului”. De aici „explorarea arhaității noastre etnice”. Punctul de hotar al noii sale direcții ideologic-estetice l-ar constitui „articolul-manifest” Revolta fondului nostru nelatin („Gândirea”, 15 septembrie 1921), în care, pe lângă „latinitatea” echilibrat-dominantă a sufletului românesc, poetul întrezărește și un fond tulbure de manifestări instantanee al „nelatinității” întregitoare („un bogat fond latent slavo-trac, exuberant și vital, întunecat și elementar, care fulgeră molcom în adâncurile oarecum metafizice ale sufletului românesc”). Este vorba de zona „eresurilor” și a „ritualurilor perpetuate din vremuri imemoriabile”, de regăsit mai întâi în teatrul său, nu în poezie. Dar teatrul lui Blaga nu e deloc, credem noi, „mai puțin deschis lirismului”, dimpotrivă prin această modalitate, – căreia lirismul îi este congener, congruent și exhortativ – atât de productivă sub aspectul vibrației metafizice, poetul tinde la percepția abisală a miturilor, fie ele naționale (Zamolxe, Meșterul Manole, Învierea, Avram Iancu, Anton Pann etc.), fie universale, biblice (Cruciada copiilor, Arca lui Noe ș.a.), din care nu lipsește viziunea acelui creștinism popular și cosmic despre care au vorbit alți exegeți (de la Mircea Eliade la Vasile Avram, bunăoară). Dl I. Oprișan consideră că, exceptând poeme ca „Pan”, „Moartea lui Pan”, poezia lui Blaga se află până târziu undeva „în antiteză față de teatru, tot mai adânc în magma de mistere a trecutului traco-dac; și aceasta deoarece scriitorul cultivă în lirică cu predilecție elemente ale mitologiei greco-latine și biblice”.

Dezvoltând teoria tradiționalismului în acest sens (ca resurecție de teme și motive sub zodia unui „expresionism” de viziune și stil), moderniștii s-au considerat „trădați”, iar tradiționaliștii „atacați, neașteptat, dintr-o perspectivă pe care n-o bănuiseră” (de unde și dificultatea încadrării sale, în „istoriile literare”). Ceea ce făcea Blaga nu era decât o întoarcere a artei spre originile mitice ale existenței, dincolo de etno-folclorismul decorativ și paseist născător de „cimitire” ale literaturii române (E. Lovinescu). Ideea filosofică a „existenței noastre în orizontul misterului și al revelării, și existența noastră în cadre stilistice, ne îndrumă – scrie Blaga – cu alte cuvinte, spre miturile etnice” (Artă și valoare). Pe acest palier de reflecție și într-un atare context de „năzuințe” formativ-structurante, autorul „Păsării sfinte” se întâlnește, sub specie absoluti, cu morfologia hieratic-simbolică a universului sculptural brâncușian, a cărui modernitate venea „de departe”, din arhaic și mituri primordiale ale umanității, într-o acută și stilizată esențializare a formelor lithice. „Pentru această artă sunt și eu”, mărturisea Blaga în interviul acordat lui I. Valerian (1926).

Filosoful intuia acele „coordonate abisale” și „matricea stilistică” ce colaborează la definirea unui popor „tot așa de mult ca sângele și graiul”. De unde imersiunea și vocația abisală a creației sale , cufundarea acesteia în mituri etno-folclorice abandonând „decorativul”, sentimentalismul, dar și fixarea într-un ortodoxism doctrinar, ceea a dus la despărțirea de „Gândirea”. N.Iorga a înțeles repede orientarea tânărului, retractându-și aprecierea inițială printr-o atitudine ostilă, la un moment dat temperată chiar de Rege  în ziua susținerii discursului de recepție la Academiei (1936).

Elaborând apoi teoria duală a culturilor «minoră-majoră» (Geneza metaforei și sensul culturii), expresionismul era plasat, din punct de vedere al dominantei fundamentale, pe linia culturilor minore (având comune cu folclorul câteva dominante emergente:  stilizarea, esențializarea, dorința de anonimat etc.). Strădania artistului și filosofului viza „revitalizarea” tradiției folclorice, transformarea ei într-un „factor creator” de mare cultură.

Într-un capitol destul de argumentat, urmând îndeaproape concepția gânditorului din „Trilogia culturii”, intitulat Cultura populară în perspectivă filosofică, dl I. Oprișan dezvoltă ideea că autorul ce-și structura trilogial gândirea asupra cunoașterii, culturii, valorilor, cosmologiei a elaborat o teorie originală asupra culturii noastre populare, „după ce faza expresionistă a fost depășită”. Și odată cu aceasta el se referea și la studiile din „Fețele unui veac” și „Ferestre colorate”, pe care le vedea ca „o fază de pregătire”. Pornind de la  studiile despre morfologia culturii întreprinse în epocă de Frobenius și Spengler, Blaga dezvoltă teoria „categoriilor abisale” care ar exprima „matricea stilistică” a unui popor sau grup de popoare. Mitologia, în ordine cronologică, le-ar întruchipa întru totul, de unde și ideea de raportare a culturii noastre populare la celelalte culturi europene, relevând «spațiul-matrice mioritic» ca factor structurant al unui mod de viață și al unei spiritualități, cu acel aprioric „sentiment al destinului” („stilul interior al vieții sale sufletești”).

În cea de-a doua componentă a voletului trilogial, Spațiul mioritic, crede autorul, Blaga ne-a dat „poate tot ce s-a scris mai bun și mai inteligent despre cultura populară română, despre originalitatea ei”. Filosoful credea într-o clasicitate a artei populare românești, exprimată de câteva dominante (măsură, discreție, sobrietatea ornamenticii, consecvență stilistică, coloritul stins al scoarțelor populare, armonioasa echilibrare a tendințelor opuse, aspirația „transorizontică” exprimând forma „dorului”, ritmul „ondulat” deal-vale numit mioritic al existențialității într-un spațiu specific și toate ipostazele în care se manifestă „permanența preistoriei”). Rezultă, altfel zis, din toate acestea, că „satul românesc este reprezentantul preistoriei în lumea noastră istorică”. Cercetarea folclorului, a datinelor, vrăjilor, eresurilor, în general a complexului de manifestări arhaic-ritualistice, a avut drept rezultat consolidarea unei noi viziuni (Cap. O viziune a lumii în «duhul eresului», pp. 268-304). Sub acest aspect sunt comentate celebrele „minciuni ale lui Dumnezeu” (denumite astfel de gânditorul Axente Creangă/ alias autorul, în „Luntrea lui Caron”) despre Fârtate și Nefârtate, Isus-Pământul, Inorogul, Iluminismul moral, Patrie și înviere, Început și temei, Cuvintele originare, Metamorfoza, Marele Orb, Materia magică…

Dincolo de toate criticile filosofiei lui L. Blaga din timpul vieții sale, sociologul Henri H. Stahl l-a ironizat, acuzându-l de «fantazare», de perceperea «livrescă» și «poetizarea» realităților specifice culturii satului românesc, în general de „necunoaștere» a culturii etno-folclorice confundând-o cu creația sa «personală». Un lucru rămâne fundamental, dincolo de «specializarea» restrictivă a sociologului contestatar: Blaga a cunoscut în profunzime viața satului și cultura lui, ceea ce i-a permis crearea unei întregi concepții filosofice despre cultura populară, cu observații de profunzime structurate conceptual în armonioase viziuni și de mai larg orizont privind sufletul românesc, scrutat «aprioric» cu antene metafizice. Personal cred că imboldul unei atari viziuni (negarea în prima etapă, a copilăriei, adolescenței și tinereții, a unei legături mai profunde cu cultura populară și manifestările ei specifice) i l-a stârnit criticului I. Oprișan o atare critică venită din partea lui H.H. Stahl, de unde întreaga mobilizare în elaborarea eșafodajului exegetic, cu menținerea parțială a „ipotezei de lucru”. De fapt, considerăm prea apăsată teza aceasta a „negării” unui contact mai strâns al tânărului Blaga cu cultura populară! Nu credem că el descoperă această realitate «mai târziu», după consumarea etapei expresioniste, care există ca atare, ci că poetul din „Poemele luminii” și gânditorul din „Pietre pentru templul meu”, ipostaze congenere/ consangvine, au asimilat devreme ceea ce mai târziu a devenit manifest, expozitiv, practicabil. Altfel zis, Blaga avea în sânge metafizica satului, neîmpiedicându-se în pitorescul și realitățile etno-folclorice tocmai pentru că el vedea mai departe de contactul imediat. În treacăt fie zis, dacă dl I. Oprișan ar fi consultat monografia Lancrămului, realizată nu de mult de regretatul Vasile Avram (3 volume), sub denumirea de Villa longa («satul lung», cum i se punea încă din vechime localității), ar fi constatat bogăția de tradiții și manifestări etno-folclorice locale, de care junele Lucian nu putea fi rupt. Că acestea nu apar a-i fi incitat creația în anii tineri, nelipsind însă din gândul filosofic și percepția poetică, e o evidență ce grăiește de la sine de orizontul cultural de așteptare al tânărului, aflat în etapa  proiectării și urmării unui «ideal de viață», exprimat în corespondența cu Cornelia sub sintagma „anii reformațiunii mele” (cf. Zenovie Cârlugea, Dinamica antinomiilor imaginare, cap. „Clădirea de sine și  freamătul intrinsec al operei ”, ed. I, Ed. MediaConcept, Sibiu, 2004, pp. 65-105 ; ed. II, 2012, Ed. TipoMoldova, pp. 93-162).

Să recunoaștem că, în ciuda cronologiei oarecum «teziste», percepția satului mitic atât în teatru cât și în lirică este una profundă, organică, nelivrescă, satul lui Blaga ridicându-se la ipostaza eponimă de sat-idee. Încercând a-l identifica, cercetătorul constată că acesta aparține spațiului ardelean (cum altfel?!) „către munte și către cetate”, cu întreaga lui încărcătură magico-mitică. Nu rătăcind prin expresionism îl regăsim, de vreme ce el este congener cu biografia poetului și consubstanțial cu gândirea lui, chiar dacă marile lucrări vin mai târziu (în mod firesc, ca opere de maturitate).

Interesante sunt observațiile privind „terifiantul cu pulsații magice” (frecvent în teatru), „apocalipticul” (în poezia cu „antene” expresioniste), „fabulosul superstițios”(a se vedea scenele de un consistent «realism magic» din Luntrea lui Caron).

Desigur, o asemenea abordare tematică nu putea ocoli „specificitatea” poeziei pe această latură (dar elemente pertinente sunt de aflat și în teatrul blagian), de aceea capitolul  „Structuri populare” este nu numai binevenit dar și ilustrativ sub raportul elementelor de folcloricitate artistică prezente, îndeosebi după 1929  (observație exactă) în poezie (acum „poezia sa este pur și simplu invadată de folclor”). Nu credem deloc că ar fi vorba de o „clasicizare a expresionismului” (I.Mariș), cum i s-a zis noii etape, de vreme ce „etapa expresionistă” rămâne în urmă, chiar teoretic, poetul asimilând cultura populară pe latura mitico-magică (Trilogia culturii propune o «teorie» a culturii «minore», de coagulare imemorială, ce nu este deloc engramată de expresionism).

Sunt identificate în creația poetică, prin urmare, variate procedee folclorice de realizare artistică, inclusiv structuri prozodice și metafore populare. Pe lângă acestea: motive de inspirație folclorică, așa-numitele „simili folclorici”, „magia poeziei/ poezia magiei” etc. Dl I. Oprișan menționează apoi, inevitabil, pe urmele altor cercetători (ex. G. Gană, Eugen Simion, D. Micu etc.), așa-numitul Bestiariu fabulos, în cadrul căruia este menționată silueta simbolică și eponimă a Inorogului –„unealtă a miraculosului”, cu observația „propensiunii mitice a animalierului” în creația lui Lucian Blaga. La fel capitolul „Lebede pe moarte” din care cităm memorabila formulare, stârnită de o ședință pe viu de culegere a folclorului cu fonograful, însoțindu-l cu cumnatul său Tiberiu Brediceanu: „Cântecele poporului sunt lebede pe moarte, le ucide bucătarul ordinar al romanțelor orășenești. Brediceanu duce lebedele la muzeu.” Să observăm că Blaga strecura aici o ironie îndreptățită la adresa celor ce lucrau sociologic sau folcloristic cu acest «material», suficienți de felul lui H.H. Stahl neputând concepe, la nivel artistic sau teoretic, o «transubstanțiere» metafizică a culturii populare…

Mult mai important, în contextul tematic abordat, ni se pare capitolul Proverbul și aforismul, specii aparținând culturii populare și celei așa-zis «majore», față de care Blaga a manifestat toată atenția. Cititor împătimit declarat al lui Anton Pann (căruia i-a dedicat și o piesă de teatru), Blaga găsea în „Povestea vorbii” una din cele mai „originale” și „simpatice” cărți ale literaturii române.

Felul în care A. Pann a „trăit” proverbul este unic, crede poetul, ce s-a făcut după el echivalează cu „un adaos mecanic de colecțiuni mai bogate poate, dar mai puțin consistente.”

Cât privește aforismul, gânditorul ne-a lăsat câteva volume de o sclipitoare și profundă reflecție, pe varii teme, un fel de „replici estetice superioare” la proverbele pe care nu uită a le iscodi/ denumi/ interpreta/ reformula… De la „Pietre pentrul templul meu” (1919) la „Discobolul” (1945), iar de aici la culegerile publicate postum, în 1977 (Aforisme și însemnări, Din duhul eresului) – astăzi editate toate la un loc, Aforisme, Humanitas, 2008 -,  e o cale mereu umblată a cugetării calde și reflecției detașate, aceasta îndreptându-se către opera filosofică, dar beneficiind de surprinzătoare metafore ale vocației lirice.

În totul, Lucian Blaga sub zodia mitului este o abordare corectă, care încearcă și reușește să surprindă „în ce măsură și cum tradițiile arhaice  și producțiile artistice populare au constituit pentru poetul, dramaturgul, prozatorul și filosoful L. Blaga un stimulent, un factor «catalitic», în realizarea gândurilor sale.”

Beneficiind de o întreagă exegeză tematică, ca bibliografie, lucrarea dlui I. Oprișan reușește să creeze o viziune argumentativ-structurantă proprie, dezvoltând un eșafodaj analitic pe coordonate conceptuale menite a radiografia opera blagiană și a identifica o corectă imagine spectrală. Ea tinde a deveni o lucrare de referință în domeniu.

Zenovie CÂRLUGEA

 

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: