Lazăr Popescu


LAZĂR POPESCU

Între Efes și Nazaret

Editura Universitaria, Craiova, 2010, 440 p.

Poetul, prozatorul și eseistul Lazăr Popescu (n. 1 ianuarie 1958, Drăgotești-Gorj) s-a afirmat în ultimii cincisprezece ani nu numai ca un autor de mari disponibilități artistice, dar și ca intelectual de aleasă condiție, prestația universitară sporindu-i, deopotrivă, statutul scriitoricesc și cel social.

Cultivând cu aplomb eseul critic și studiul literar, ca exerciții interpretative și evaluatorii în plan literar și cultural, dl Lazăr Popescu a investigat câteva subiecte de strictă actualitate literară (Trei exerciții critice, 2007; Cinci voci ale optzecismului, 2008; Șansa și restul, 2009), dar și de așa-zisă arheologie lecturală, menită a evidenția paralelisme, conexiuni, reevaluări, interferențe de concepții și mesaje artistice (Două lecturi arheologice, 2004; Interogații și revizuiri, 2005).

Cu prezenta lucrare, Între Efes și Nazaret, autorul propune o nouă abordare a fenomenelor cultural-literare, pe considerentul că „orice abordare serioasă, în contemporaneitate, a literaturii, nu mai poate fi separată de nivelul pe care l-au atins științele umane.” (Literatura și științele umane, p. 176).

Așadar, criticul de azi – crede autorul – nu mai poate aborda literatura „fără recursul la semiotică, structuralism, poststructuralism, filozofie postmodernă, sociologie, istoria ideilor, hermeneutică sau antropologie”, mai ales acum când științele spiritului, cum le zic germanii, și cele sociale „se află într-un impas mortal”… Ilustrând copios cu citate din Gilbert Durand, Richard Rorty, dar mai ales din Manfred Riedel, Wilhelm Dilthey, René Girard, eseistul constată nu numai impasul și marginalizarea la care au fost aduse științele spiritului din cauza istorismului riguros și a pozitivismului pragmatic, dar și acea stare de urgență potrivit căreia o restaurare a științelor hermeneutice este imperios necesară. De aceea, domnia-sa crede că, în atare situație, abordarea realităților cultural-literare din perspectiva unei antropologii a sacrului  este metoda cea mai potrivită, știindu-se că științele spiritului / științele hermeneutice (conform Lebensphilosophiei lui Dilthey) se bazează pe comprehensiune și nu pe „explicație” precum științele naturii. În încercarea de a depăși metafizica, gândirea filosofică postmodernă, de tip neognostic, merge în același sens, de la Nietzsche până la Heidegger, iar de aici la Gilbert Durand și René Girard. Asupra acestuia din urmă, Lazăr Popescu zăbovește „ceva mai mult”, observând că „nu s-a abordat, în România, cel puțin deocamdată, nicio operă literară din perspectivă girardiană ”, teoria girardiană potrivindu-se „ ca o mănușă multor texte poetice ale marelui autor român, Tudor Arghezi.”

„Miezul cercetării noastre  – afirmă autorul, încercând să-și precizeze metoda interpretativă – se constituie ca o aplicare a teoriei girardiene asupra multor texte literare și implicit culturale”, cu  precizarea că înțelegerea fenomenului cultură se face în sens larg, antropologic. Pornind de la legătura dintre literatură și mit, hermeneutica girardiană dezvăluie pentru prima dată în istoria culturii umane enigma miturilor, structura lor engramată pe fenomenul ascundere/ocultaredevoalare/dezvăluire. Este vorba de acea „violență originară”, care a existat întotdeauna în om și care stă la baza miturilor, a structurării lor pe mecanisme sacrificiale, pe ceea ce gânditorul francez numește „violența mimetică” , „țapul ispășitor” (victima ispășitoare și fondatoare) ș.a.

Sacrul și violența au coexistat dintotdeauna, însă dezvăluirea acestor mecanisme sacrificiale extrem de bine ascunse nu a fost posibilă, crede Girard, decât odată cu apariția textelor evanghelice. De aceea, Evangheliile constituie opusul miturilor, inclusiv al celui referitor la potențialul „bon sauvage” din epoca luminilor. De aici ideea de a urmări, în o seamă de opere, numeroase elemente de antropologie culturală cu o investigație de tip  semiotic, chiar în textele îmbibate de intertextualitate, cum ar fi poemul Țara pustie/ The WasteLand al lui T.S. Eliot. Referiri numeroase face autorul la opere din diferite epoci, identificându-se unele elemente ale sacrului și ale violenței din mecanismele sacrificiale (Chateaubriand, Lamartine, Arthur Rimbaud, Paul Claudel, Franz Kafka,Francois Mauriac, Georges Bernanos, Julien Green, ultimii trei fiind romancieri de mare prestigiu, puternic marcați de creștinism.

Convins că demersul său constituie o acțiune „de pionierat” în cercetarea românească și, deci, o „racordare la marile modele occidentale și euroatlantice”, autorul lansează  conceptul sintetic sui generis de antroposemiopoetică  „înțeleasă ca știință a literaturii și totodată ca instrument absolut necesar în orice cercetare culturală”:

„Iată încă o dată că faptul de a împleti, în cercetarea noastră, antropologia sacrului și gândirea postmodernă nu este câtuși de puțin extravaganță ci, mai degrabă, o necesitate impusă de scopurile acestei cercetări. Și aici ne-am putea opri puțin dorind să subliniem nu doar importanța acestui tip de cercetare, ci și ineditul său. Ne asumăm cu modestie rolul de pionieri la acest capitol, întrucât proiecte de acest tip și demersuri similare în cercetarea literară și culturală românească nu știm să existe cel puțin deocamdată. În acest sens am mai dori să subliniem și alt aspect, credem noi important, al acestei cercetări: racordarea ei la marile modele occidentale și euroatlantice. Poate că în acest fel, îndrăznim  să credem, umplem și un gol. Completăm o verigă lipsă în cercetarea românească. Și, de ce nu, în cultura română. S-ar părea că, pe moment, atât critica literară din România,cât și gândirea filosofică bat pasul pe loc. După critica de tip semiotic, axată îndeobște pe cunoscuta teorie a textului, poate că ar fi necesar să vorbim de o corelare a semioticii cu antropologia sacrului și cu gândirea postmodernă, în încercarea de realizare a unei antroposemiopoetici înțeleasă ca știință a literaturii și totodată ca instrument absolut necesar în orice cercetare culturală…”

Conștient că a-ți asuma un asemenea proiect ca metodă de comentare a fenomenelor cultural-literare,  „atunci când ai decis să umbli pe poteci neumblate, nebătătorite de nimeni”, riști a fi taxat drept „un soi de aventurier intelectual”, Lazăr Popescu face hotărât pasul în direcția  „metodei” preconizate. Cum autorul este prea categoric și tranșant în maniera de a-și explicita metoda, așteptându-se probabil și la „întâmpinări” din partea criticii culturale și literare, rămâne să-și precizeze și  „instrumentarul”, altfel generoasa intenție de originalitate ar putea rămâne la nivelul unor comentarii hermeneutice coagulate pe concepte girardiene structurante, ceea ce ar fi prea puțin pentru clamarea autonomiei metodologice…

Oricum, comentariile – douăzeci și patru la număr – se vor „schițe pentru o critică a culturii” și ele se referă atât la texte din literatura română (poezii de Eminescu și Arghezi, Virgil Nemoianu) cât mai ales la autori și opere din literatura europeană (Chateaubriand, Rimbaud, Kafka, Paul Claudel, Francis Mauriac, Georges Bernanos, Julien Green, Umberto Eco, Richard Rorty, Gianni Vattimo, Santiago Zabala, Maurice Blanchot…). Sunt, cum se vede, poeți, romancieri, eseiști, luându-se în discuție și literatura epistolară de idei pe tema relației dintre  „feminin”  și  „sacru”(Julia Kristeva, Catherine Clément).

 Între Efes și Nazaret este, de fapt, o culegere de comentarii la autori și texte, titlul fiind inspirat din lucrarea lui René Girard, marele antropolog de la Stanford, maestru declarat (,născut fiind – ce coincidență! – în aceeași zi cu el ”): Despre cele ascunse de la întemeierea lumii, unde un capitol este intitulat chiar așa: „Logosul lui Heraclid și Logosul lui Ioan” (IV). Am avea, deci, a face cu două paradigme: paradigma efesiană, idolatră, întruchipată de gândirea lui Heraclid, logosul heraclitic al luptei – polemos-ul războiul („toate se nasc din luptă”) și paradigma creștină, logosul iohanic/ioaneic, străin de violență și care revelează adevărul acesteia, logos al păcii.

Între aceste paradigme, una structurată pe violență, despre a cărei esență conflictuală mărturisesc miturile, cealaltă întemeiată pe toleranță și pacifism, despre care Chateaubriand scria Geniul creștinismului (1802), o carte cu adevărat restauratoare, după iluminismul care favorizase dezastrele iacobine și Teroarea, se desfășoară demersul interpretativ, bazat pe câteva „studii de caz”.

Rod al câtorva ani de comentarii, unele din acestea fiind publicate și în revista „Portal-Măiastra”, lucrarea dlui Lazăr Popescu, consistentă sub raport eseistic, dovedește, în mare parte, pe linie profesională, nu numai un bun francofilism, dar și un interpret atent la text și la critica acestuia, capabil el însuși să susțină un demers structurant și vizionar.

Ariditatea materiei și conceptualizarea uneori specios-tezistă, alteori pliată parțial și discutabil pe problematica textelor, dimpreună cu orgoliul „pionieratului” în domeniu sunt, oarecum, depășite de cursivitatea comentariului, încrucișat cu voci critice din același areal al științelor hermeneutice, și de o stăruință aproape voluptuoasă asupra subiectului.

Aș îndrăzni să cred că, renunțând la impresionismul consacrat al criticii generând judecăți de gust și de valoare, autorul s-a îndepărtat pe terenul criticii cultural-antropologice tocmai de ceea ce oficiul critic este chemat să se pronunțe. Dar, plăcându-i să se considere singular în abordarea  „metodei girardiene”, poate și asta e o mărturie că vocația lui Lazăr Popescu este dată de critica culturală de mai larg orizont, unde într-adevăr e suficient loc de afirmare.

Zenovie CÂRLUGEA

Scriitorul Lazăr Popescu  în ofensivă trilogială despre Gorjul de ieri și de azi:

METAROMANUL ŞI TERAPIA EŞECULUI

I

Experienţa de prozator şi critic literar a lui Lazăr Popescu devine, cu romanul „Eşecul cartofilor cruzi” (Editura Limes, Cluj-Napoca, vol.I, 2010; vol.II, 2012), deopotrivă ambiţioasă şi interesantă. Intenţionând, probabil, o trilogie, autorul îşi ia, ca registru tematic, viaţa satului natal (Dealul cu Ulmi din zona Mătăsari – Gorj), pe parcursul a trei generaţii (bunici, părinţi şi personajul-autor), mai exact de pe la începutul secolului al XX-lea până în contemporaneitatea postcomunistă. E vorba, altfel zis, de două epoci, una în care se plămădeşte şi consolidează România Mare de după actul istoric de la 1 Decembrie 1918, şi alta de după al Doilea Război Mondial, la rândul ei configurând: perioada comunistă (când fibra românească a fost alterată în profunzime) şi anii postrevoluţionari, cu „căpătuiţii tranziţiei” („iliescienii securisto-comunişti” cu „gaşcocraţia” şi culturocraţii” lor).

Personajul principal, Lucian Ionescu, viitorul dascăl universitar, este de fapt autorul însuşi (fiul învăţătorului Ion Ionescu şi nepotul lui Lucian Ionescu din Dealul cu Ulmi), „un fel de strănepot al marelui om politic Take Ionescu, conservatorul democrat care, deși militase pentru realizarea Marii Uniri, era convins că generaţia sa nu se va bucura de aceasta („zile bune nu vor veni şi o sărăcie mare se va abate asupra lumii”). Cel ce avusese ideea Micii Antante şi militase pentru adevărata modernizare şi democratizare a statului exprima, nu dorise cu tot dinadinsul să se lanseze într-un profetism românesc, conturat mai apoi de Mircea Eliade (filogermanul Petre Carp avusese dreptate, căci în Rusia se precipitau evenimente care vor dezbina lumea odată cu Revoluţia din Octombrie)

Strănepotul ilustrului politician, Lucian Ionescu, observă că, după generaţia strălucită a Brătienilor şi a lui Take Ionescu („un aristocrat al meritului”), „păcătoasa ţară”, de care vorbea bătrânul Carp, deși adoptase „votul universal”, se va confrunta cu tot felul de crize (regenţa, dictatura carlistă, legionarismul, războiul antisovietic şi mai apoi antihitlerist, comunizarea forţată a ţării după „scriptura stalinistă”…

Toate aceste aspecte social-istorice le află tânărul Lucian Ionescu de la bunicii săi, de la părinţi, dar şi de la unii consăteni sau rude, între care un rol important îl are, în roman, unchiul său Tilicuţă (Nicolae) Ionescu, fratele tatălui. Acesta cunoscuse lumea şi lucrase în domeniul mineritului, dar avea şi grija consemnărilor jurnaliere. Pe baza acestor caiete (jurnale), autorul reuşeşte să-i reconstituie aspecte importante din viaţă, totul fiind în legătură cu viaţa satului şi cu imaginea mai generală a societăţii româneşti, de la căsătoria și plecarea în armată la mobilizarea în campaniile din Răsărit, dar și la războiul întors împotriva Germaniei hitleriste, până prin anii 80 ai secolului trecut…

În discuţiile sale cu „originalul” unchi, Lucian Ionescu – profesorul cu înclinaţii literare confirmate – se angajează să scrie Romanul. „Trebuie găsită aici o justă măsură”, îl previne unchiul, recomandându-i ca, mai întâi, să-şi trăiască viaţa, dar „lăsând-o şi pe ea să te trăiască”. „Va trebui să scrii Romanul”, îi spune acela nepotului, care la rândul său consimte la datoria legatariatului în termeni de conştiinţă asumată: „Accept misiunea!” (I, 186).

Înţeles sub acest aspect esenţial, Romanul va fi deopotrivă „povestea Dealului cu Ulmi (…) scrisă de mine” (II, 166). Scrierea „se voia cumva şi un fel de monografie, şi un fel de cronică de familie, dar şi un fel de meditaţie asupra unui destin sau a unei lipse de destin, sau a unei crize de destin historial al românilor” (II, 86). Constatând că „Noul Roman Român nu s-a născut încă”, Lucian Ionescu crede, în egotismul său concentrat asupra deambulărilor autobiografice, că Eşecul cartofilor cruzi – metaforă şocantă de stranietate postmodernă – va însemna piatră de hotar în materie. El va surprinde satul natal atât în „epoca vuvarului” cât şi în aceea a „omenaşilor”, tipologii duse mai departe de „mârlanul de azi”, atât de confortat în „gaşcocraţie” şi integrând „Mârlănia” în Uniunea Europeană:

„Romanul Dealului cu Ulmi, mica lui lume narativă (…) trebuia să ţină toată povestea, toată aventura omului ale cărui urme par, sau lui, lui Lucian, îi par, îi apar, de câtva timp, ca fiind din ce în ce mai şterse…” (II, 138).

Foarte expresiv în structurarea lui episodică, romanul aduce în pagină „cultura vuvarului, în cuvintele Dealului cu Ulmi, şi cultura omănaşului, tot în cuvintele Dealului cu Ulmi, adică râsul şi seriosul, neseriosul şi gravul, josul şi susul, înaltul, da, dar atenţie, omănaşi, dacă ştiţi să vă priviţi în oglinda vuvarului – periculoase foarte sunt toate oglinzile, orice imitaţie este vinovată – (…) veţi descoperi vuvarul din noi (…), îl veţi vedea năzuind, îi veţi vedea impulsul spre vuvăria universală” (II, 46).

În astfel de fraze faulkneriene, îmbibate la maxim de o substanțialitate eminamente diegetică, se amestecă stiluri şi voci, naratorul, personajul şi autorul, adică acele instanţe narative care, când înaintează distincte, când se reflectă unele în altele ca nişte imagini adâncite în oglinzi paralele. Sub acest aspect, resimţindu-se de un oarecare didacticism şi spirit livresc, scrierea degajă un puternic fior de autenticitate, transpus într-o formulă „dorico-ionică” de expresivitate postmodernă. Lucian Ionescu este un filolog cu vocaţie scriitoricească (romanul însuşi este presărat cu încercări lirice, epice şi dramatice aparţinând acestuia).

Remarcându-se în cercurile didactice şi în presa culturală (obţine chiar unele premii din partea unei reviste din Braşov), tânărul ajunge să predea un curs de literatură română  la o universitate particulară, coleg fiind cu „Piftie, Mistrie, Dulie şi neica Bujie” (personaje recognoscibile în Târgu-Jiul zilelor noastre). Are, totodată, simpatii şi antipatii culturale foarte accentuate  („elitiştii autoproclamaţi, oficialii culturali, oficialii politici, naţional vadimobolşevicii şi protocroniştii scânteişti” – II, 52). Singurul prieten de dialog cultural interesant este Vlăduţ Ştefănescu „şi el, cumva, un reprezentant al Dealului cu Ulmi”, inginer mai întâi şi filolog mai apoi, cu experienţa Statelor Unite după Revoluţia din Decembrie 1989, unde făcuse un doctorat despre Faulkner, şi reîntors în ţară pe urma unui irepresibil „dor de limba română”.

II

Romanul are mai multe fire şi planuri narative: unul urmăreşte, desigur, cronica satului gorjean, fie povestită de alţii, fie evocată prin experienţă directă, de la ipostaza tradiţional-arhaică la etapa electrificării şi a introducerii căii ferate ce duce la Mătăsari, supranumit cu antonomaza „Texaxul Gorjului”. Iată un pasaj descriptiv destul de exact al acestor locuri mutilate de industrializare, transformate în bazin carbonifer:

„…Mătăsari, localitate care avea în curând să dobândească un aspect carbonaro-laburist… Mătăsari doar la 10 kilometri… Mătăsari, da. Iniţiatică localitate. Mătăsari. «Descensus ad inferos». Punct maxim şi punct terminus al societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi codoizate. Pagini exilate, pagini cenzurate… Dealuri distruse, dealuri tăiate, sfârtecate-n căutarea lignitului, – natură distrusă, blocuri jalnice, mici cutii de chibrituri, da, ei locuiau în acele cutii de chibrituri, cum mergi de la Târgu-Jiu şi treci prin Băleşti, Teleşti, Câlnic, apoi faci la stânca, la Strâmba-Vulcan, urci dealul cu maşina, şi, sus pe deal nu te aşteaptă pumnul şi palma, doar palma, ea, mâna, în salut tovărăşesc, mineresc, laburist, carbonar, da, acolo, aşa se zicea că e locul din care se trece şi prin care se merge în Refege, da, aşa, adică Refege, se traducea liber, refugiaţi în fundul Gorjului…” (II, 44).

Cele două volume ale romanului, Falsul paradis (I) şi Cravata roşie (II) reuşesc, de altfel, destul de bine să evoce acea „societate socialistă multilateral dezvoltate”, în care Lucian Ionescu se naşte şi pe care o va cunoaşte în toate aspectele ideologiei sale oprimante. Anii de şcoală în satul natal,cei de liceu la Târgu-Jiu (unde pentru prima dată va fi anchetat de Securitate în urma unui denunţ colegial), anii de „foamete” din vremea lui Ceaşcă, ce hotărâse să scape cât mai repede de datoria externă a ţării prin exporturi cu nemiluita, valurile de arestări în stil stalinist ce nu ocolesc nici lumea satului său, precum şi sarabanda de humanoizi ai noului regim, cu abuzurile şi ilegalităţile strigătoare la cer –  toate acestea constituie episoade care, într-o juxtapunere narativă echilibrată, reuşesc a coagula imaginea unei lumi autentice, cu modul ei specific de viaţă, cu tipologiile şi mentalităţile ei, cu savoarea unui limbaj specific și in imitabil. O lume pe fundalul căreia evoluează şi destinul „însinguratului” scriitor Lucian Ionescu, părtaş la drama familiei sale şi martor ocular la toate câte au rămas doar amintire şi cărora, acum, doar romanul le va acorda graţia memoriei şi spiritul dăinuirii.

Sunt multe aspecte ce concură la o imagine socială mai cuprinzătoare, în dinamica ei istorică. Iată, mai întâi, schițarea cadrului istoric, dinainte și de după Marea Unire din 1918, apoi perioada de 22 de ani a României Mari până la odiosul Diktat de la Viena, din 1940, când jocul marilor Puteri duce la sfârtecarea Țării. Intrarea României în război este iarăși un prilej de a surprinde realități crude din viața satului / societății românești și speranța aproape unanimă însă deșartă în americanii care nu mai vin! Aducerea comunismului pe tancurile Armatei Roșii pentru aproape o jumătate de secol este iarăși o miză pe care autorul o exploatează cu spirit de observație și vocație caracterologică. Cele două părți ale romanului, Falsul paradis și Cravata roșie tocmai acest aspect tematic îl reliefează,  cu observația amară potrivit căreia vechiul regim își prelungește mentalitatea și după Revoluția din Decembrie 1989, prin tot felul de strategii manipulatorii… E, altfel zis, lungul drum al tranziției noastre, de la sloganul iliescian „Nu ne vindem țara!” la înstrăinarea ei aproape gratuită de către ariviștii politicieni ai nesfârșitei noastre tranziții…Interesante sunt, apoi, de-a lungul evocării panoramice, consideraţiile culturale foarte acute, dezavuați fiind acei profitori „’telectuali” puși în slujba unui regim autoritar lipsit de popularitate, dar şi unele cu referiri la noua viaţă politică, când „Partidul Umanist Român condus de Dan Voiculescu” şi-a schimbat denumirea şi, evident, doctrina, devenind „Partidul Conservator”, un simulacru faţă de conservatorii de altădată de felul lui Petre Carp, Take Ionescu, Titu Maiorescu, Nicolae Filipescu… Derutat atât de „gaşcocraţia” culturală, de peste tot, cât şi de „neoidioţii universitari”, colegi între care nu se regăseşte, ca şi de demagogia ideologico-doctrinară a noilor formaţiuni politice, tânărul Lucian Ionescu, trecut şi printr-o experienţă erotică lipsită de consecințe, va rămâne un „însingurat”, aşa cum îi apare unchiului Titicuţă Ionescu, el însuşi convins că „tot singuri rămânem, orice am face (…), închişi în gândurile noastre, poate chiar şi în cuvintele noastre”. Acest Titicuță (Nicolae) Ionescu este, în realitate, un personaj de prim-plan, iar atașamentul nepotului nu poate exprima decât legătura mai profundă cu lumea satului și, la modul mai general, cu societatea românească pe parcursul aproape unei jumătăți de veac. Personajul, pe lângă faptul de a avea o alonjă națională, este și companion al „misiunii” asumate de autorul-narator de a scrie Romanul convenit (ilustrarea coperților la „Falsul paradis” și „Cravata roșie” este grăitoare în acest sens).

Simpatizant al lui René Girard, din care ar dori să traducă, Lucian Ionescu găseşte, chiar în lumea satului său, multe corespondenţe cu ecou cultural, politic şi filosofic, spiritul său speculativ este al unui scriitor singuratic, mărturisit de altfel, al unui ins „complicat”, cum îl gratulează prietena lui, care, dornică de călătorii şi aventuri, va prefera, însă, căsătoria cu un arab.

Reflectând asupra categoriilor de premorderni, moderni şi postmoderni, identificate şi în lumea unor comportamente şi mentalităţi din satul său, vocea auctorială a protagonistului ne întâmpină ex abrupto în cap. 58 din vol. al II-lea, Cravata roşie, cam aşa:

„Nu râde, stimate cetitorule, tu, semenul meu, frate, companion al meu şi al vidului în care trăim, aruncaţi în lumea satului planetar! Nu râde, rogu-te, căci dacă-i citim bine, mai întâi pe René Girard, apoi pe Georges Bataille, îmi vei da dreptate…”

Această tactică a fraternizării cu cititorul, mai veche de altfel („Tu le connais, lecteur, ce monstre délicat, — Hypocrite lecteur, — mon semblable, — mon frère!” — Charles Baudelaire) este, în definitiv, destul de eficace în strategia solidarizării spirituale, dar și în contextul instanţelor narative, tinzând la un metamodernism compozițional asumat îndeobște de textualiști.

Sub acest aspect, la sfârşitul volumului al doilea, autorul reproduce „Manifestul Metamodrnismului”, în care vede „o sinteză de postmodern şi transmodernism”… Este o opţiune teoretică proprie ce implică antropologia fundamentală, antropologia sacrului (a lui René Girard) şi filosofia postmodernă… Un fel de „critică a culturii”, zice autorul, stabilind o teorie compozită în nu mai puţin de 19 puncte, între care strecoară „iniţiaticul”, „ezoteria”, hiperrealismul… Prin metamodernism ne-am situa deja într-un alt „Eon”, în altă vârstă a culturii, cam ceea ce ar face Mircea Cărtărescu în „Orbitor”…

Sunt, desigur, consideraţiuni pur personale, izvorâte dintr-o imperioasă nevoie de diferenţiere a egoului artistic şi nimic mai mult…

În total, Eşecul cartofilor cruzi este o carte de mare ambiţie tematică şi de mai înaltă miză artistică.

Deşi fragmentată şi episodică, compozită şi proustiană sub aspectul rememorărilor obsedante, naraţiunea are o cursivitate inteligibil-ficţională, îmbinând secventarea memorialistică şi tehnica jurnalieră (a „caietelor” regăsite) cu evocarea directă, ce implică destinul protagonistului…

Deşi se vrea cam singular în peisajul literaturii de azi, romanul se înscrie, de fapt, în seria scrierilor antitotalitare, vădind un anumit spirit al construcţiei polivalente şi o vocaţie susţinută în marginea metaromanului, chemat să dea seama de judecarea unei epoci, aflată sub un perpetuu semn al tranziţiei istorice, dar şi de înţelegerea unui destin uman ori scriitoricesc.

 Prof. Dr. Zenovie CÂRLUGEA

*

Trilogia Eșecul cartofilor cruzi la final:

„Renumele trandafirului”

Vol.III

de Lazăr Popescu

 

 

Renumele trandafirului (Limes, 2013, 174 p.)  încheie trilogia romanescă „Eșecul cartofilor cruzi”, o panoramă narativă a societății românești de la începutul secolului al XX-lea până la 11 septembrie 2001 (ziua apocaliptică new-yorkeză în care organizația Al Qaeda a pus în practică lovitura aeriană asupra Turnurilor gemene, World Trade Center), deși există și unele momente și secvențe ce evocă realități sociale mai aproape în timp.

Personajul principal, profesorul Lucian Ionescu, strănepotul conservatorului democrat Take Ionescu, continuă a ține la zi „cronica” satului natal Dealul cu Ulmi, situat undeva în zona Mătăsarilor, topos mirabil în care revine oridecâte ori viața de la oraș îl deprimă și oamenii îl dezamăgesc. Mai ales în condițiile nesfârșitei noastre tranziții postdecembriste, când își fac apariția pe scena politică tot felul de carieriști, impostori și mafioți…

Dincolo de platformele ideologice manipulatorii, de demagogia populistă și civismul simulat al politicienilor, țara se adâncește tot mai mult în mocirla unor zgomotoase confruntări, înrobindu-se intereselor politico-economice străine. Sloganul „Nu ne vindem țara!” din anii 90 (prin care stânga politică contracara acțiunile reformiste ale deschiderilor prooccidentale) a fost înlocuit cu constatarea „nu o vindem, ci o dăm degeaba”, sarcastică atitudine față de nesăbuita înstrăinare a avuției naționale prin simulacrul marilor privatizări și varii jocuri de putere, în complicea lor succesiune, lor la guvernarea României. Intrarea în Uniunea Europeană nu a adus țării bunăstarea și siguranța scontate, dimpotrivă – din cauza cameleonismului și arbitrarului politic – nivelul de viață a scăzut, rândurile disponibilizaților și șomerilor s-au îngroșat, înrobirea financiară a statului s-a dublat, ba chiar mai vechile principii ce priveau independența și suveranitatea au fost ajustate cu imperativul comunitar al „limitării” anticonstituționale… Toate aceste aspecte devin prilej de discuții chiar pentru locuitorii Dealului cu Ulmi, cu atât mai mult ale personajului-narator (aflat acum într-o postură «dorică») Lucian ionescu. Romanul însuși începe și se sfârșește cu rotunda amărăciune: „În perioada de tranziție, în România e un talmeș-balmeș de nedescris” (I, p.5); „În perioada de tranziție, în România, e așa cum vă spun…” (subcap. final 62, p.173).

Deși Lucian Ionescu adeseori „strivește o înjurătură între dinți”, realitatea nu poate fi evitată, în consecință viața lui se complică. La început, activând în cadrul Convenției Democratice, aderă la imperativele așa-numitei Revoluții, implicându-se în destinele comunității locale din Dealul cu Ulmi: „Opoziția din Dealul cu Ulmi era mai de Doamne-ajută decât cea din Târgu-Jiu”! Dar jocurile politice „de la Centru”, care se fac pe Dâmbovița, controlează până în cea mai îndepărtată localitate „mersul” revoluției, așa că protagonistul nu va întârzia să înțeleagă repede că locul său nu poate fi acolo, mai ales după alegerile din Duminica Orbului (20 mai 1990), care vin să legitimeze un regim protecționist față de exponenții fostei dictaturi comuniste, dezamăgind pe cei ce crezuseră în idealurile Revoluției… Fesenismul, ca ideologie populistă și acțiune politică inerțială, a accentuat clivajul între clase și categorii sociale, colorând orizontul general de așteptare al românilor, cu amăgiri, paleative și simulări reformiste. Vorba unui poet local, care scria într-o gazetă din Târgu-Jiu o Doină destul de aplicată fenomenului ca atare: „Un te duci, pe un te miști,/ Dai numai de feseniști…”

Viața lui Lucian Ionescu continuă a se desfășura între „micul oraș de provincie” cufundat într-o „neorânduială cenușie” și Dealul cu Ulmi, unde „feseniștii”, foștii comuniști, se confruntă cu „opoziția”, unii din interes, alții dintr-un crez mai înalt în destinele nației române. Nicolae Piftie, zis și Lae, Mistrie zis și Mișu, Ilie Dulie zis și Sfântu și Dumitru Bujie, zis și Mitică Lampă, sunt personaje politice arhicunoscute în Târgu-Jiul posdecembrist ca și în zilele noastre, la fel cum Adrian și Gheorghe Țăruș, Magda Leuștean, Luminița Piliuță, Adina Buzărin și Monica Extensie – figuri din mediul didactic universitar, întâlnite și în celelalte volume, ba chiar în piesa de teatru ce se dedică episodului exmatriculării autorului din Universitatea Submontană, ridiculizându-se „reforma Targa-Țăruș”, care-i permite ultimului o fulminantă carieră politico-administrativă…

În acest sens ni se dezvăluie încă o dată semnificația mai generală a romanului privind „eșecul cartofilor cruzi”, cam ceea ce ar bate către teoria „formelor fără fond” a lui Titu Maiorescu.

Reproducând dintr-o lucrare de legumicultură, publicată în 1987 la „Facla” din Timișoara (autori: Zaharia Suciu, Teodor Pleșa, Mircea Goian), un text privitor la cultivarea acestei legume, putem înțelege de ce autorul a reținut, ca metaforă mai generală a trilogiei, prescripțiile cultivării  „cartofului timpuriu de vară”: pregătirea terenului din toamnă prin „desființarea” culturii anterioare, nivelarea terenului, administrarea gunoiului de grajd, prășitul, irigatul, combaterea bolilor și dăunătorilor, în sfârșit recoltarea  manual „în perioada mai-iunie”. „Eșecul cartofilor cruzi e teoria formelor fără fond”, îi precizează într-o conversație on line Lucian Ionescu amicului de peste ocean, prof. Vlăduț Ștefănescu, vizând „inconsistența noastră valahă”, „lipsa noastră de proiect”, scindarea în tabere a „vulpilor cu trandafiri la butonieră” (pp.127-128). Și asta în contextul unei Europe politice numite Uniune, cu comisari, ca și cealaltă „ciocănaro-securistă”… Iată un titlu sui generis, destul de interesant și capabil să surprindă o întreagă problematică românească, îndeosebi tranziția politico-socio-economică prelungită până la începutul mileniului III, când regimul vuvarului Iliescu (care „pupă poala rușilor”) va fi înlocuit cu cel al lui Băsescu (care „o pupă pe-a nemților și pe-a conțopiștilor din Bruxelles” – p.167). Cât îl privește pe Emil Constantinescu omenașul, acesta „ar fi fost ce-a fost, dar nu a avut oameni”, „oricum mai bun decât varianta Manolescu, un narcisiac cum sunt toți criticii”. În privința lui Emil, care a „cotrocenit” un mandat și putea să facă mai mult, s-o spunem pe șleau, după cum el însuși a afirmat într-un interviu: „M-au învins structurile”… Structurile fesenisto-securiste, moștenite desigur, care s-au perpetuat sub forma capitalismului de cumetrie și cameleonic, transformând țara într-o pradă continuă, prin stratagemele și ingineriile „băieților deștepți”, dar și prin complicitatea transnațională a unor marionete la nivel înalt…

Pe fondul acestea de „simulată tranziție”, Lucian Ionescu vede cum se afirmă tot mai grobian, uitând de morală și bun simț, căpătuiții zilei, ba mai mult, cum în cadrul Universității Submontane, la care este angajat, el devine indezirabil (ca și colegul său Vlăduț Ștefănescu), fiind nevoit să-și apere drepturile în instanță. Dacă amicul său pleacă într-un lung periplu occidental, Lucian Ionescu rămâne să-i citească poemele dintr-un caiet încredințat, Euro (penele), un fel de încercări ludico-satirice și parodice ce vizau realități românești. Iată începutul primei Euro (pene) din cele șapte transcrise, un fel de insinuantă invocație epopeică în nota amintită: „Ține-mă, Doamne, bine sănătos/ c-atâtea lucruri sunt de spus, atâtea/ în blânda țărișoară ce trage să moară./ Să n-o lăsăm să moară./ Să scriem.”  Un fel de bășcălie , amară desigur, „balcanico-latino-tracă”, transmițând un puternic sentiment de încredere în memoria scrisă. Credința în scrisa manent, un fel de memoria crudelis și mesaj restaurator pentru vremuri așezate, devine un laitmotiv al acestei trilogii narative, mai întâi al nepotului către unchiul său Titicuță Ionescu, „cel mai iubit dintre unchi” (p.140). Iată și în acest al treile volum angajamentul luat altădată în fața aceluia, ca un legat moral și spiritual, asumat cu o lucidă conștiință a încrederii în virtuțile justițiare ale cuvântului: „Voi scrie Romanul, da, sigur, îl voi scrie, își zicea Lucian Ionescu. Noul Roman Român. Îl voi scrie […]Ca o baterie solară textul se încarcă de electricitatea secundei. A scrie ca și cum ai vorbi. A vorbi ca și cum toate acestea ar mai însemna încă ceva…” (subcap. 22, p.94). Romanul cu pricina se scrie, așadar, de la sine, într-atât de urgentă e nevoia de confesiune terapeutică și de caldă este substanța epicii.

Dar romanul, în general, nu se închide în această semnificație străvezie. El oferă și o soluție: aceea a „eroismului” în cultură, mai bine zis, a rezistenței prin cultură: „Soluția e una singură. Eroismul! Doar eroismul poate anihila eșecul cartofilor cruzi. Poate da un semnal. Poate transmite o boare răcoroasă, un vânticel de speranță. Care va reveni… Eroii vor veni. Și militari, și politici, și culturali… Așa va fi! Așa va fi, Patapievici! Așa va fi!” (subcap. 55, p. 156). Și mai departe: „Doar apariția unor eroi ne-ar putea îndrepta. Eroii sunt singura scăpare. Nu ăștia…” (subcap. 60, p.167).

Și, desigur, Darie nu va uita… Nu va uita nimic din câte s-au întâmplat, îngenunchindu-l!

Ușor se poate vedea că în spatele prozatorului se manifestă  un suflet liric, ba mai mult, o atitudine fățișă și recriminatorie, nu de vendettă, dar de chemare la judecată a …torționarilor. Romanul acesta pare scris într-o permanentă vervă rememorativă, dar și cu o tendință oarecum vindicativă, oricum, funcțiunea terapeutică a narativității confesive este o realitate (să amintim că unele situații biografice au fost transpuse și în registrul scenic al unor piese de teatru!).

Acolo unde legea este nelegiuită, unde ea nu se aplică sau se lasă legată la ochi cu șapte ochelari de cai, revine cuvântului scris, ca atitudine și mesaj, sarcina tragerii la judecata de apoi… Iată în ce constă acest eșec al cartofilor cruzi, un respiro de memoria crudelis peste vremuri, care-l implică nu numai pe autor, într-o odisee particulară, dar în general societatea românească, de la instalarea comunismului până în zilele unei tranziții care nu se mai termină, o tranziție împovărătoare pentru majoritatea românilor și dulce „ca glonțul patriei” pentru hoțomanii complicităților politico-economice și financiare, naționale și transnaționale.

Deopotrivă cronică de familie, frescă socială, roman de moravuri, politic și eseistic, poate întrucâtva și roman de dragoste, oricum scriere izvorâtă dintr-o remarcabilă memorialistică, Eșecul cartofilor cruzi mărturisește larga disponibilitate creatoare ale unui scriitor plurivalent ce aduce în literatură o parte interesantă din zona de nord-vest a Olteniei, cu istoria și modul de viață, cu tradițiile și diferența specifică în cadrul spiritualității alutane.

 

Zenovie CÂRLUGEA

august 2013

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: