Mariana Brăescu


„Imperfecțiuni provizorii”

(Carpathia, 2011)

 

După impetuoasa relansare din 2005, când publică dintr-odată nu mai puțin șapte broșuri de beletristică, jurnalista și scriitoarea Mariana Brăescu (afirmată după Revoluție ca om de afaceri) revine în atenția literară cu două volume de proză: „Imperfecțiuni provizorii” și „Îmi amintesc și îmi imaginez”.

Imperfecțiuni provizorii (Editura Carpathia, 2011) este o culegere de povestiri satirice scrise, conform notei auctoriale, în perioada 1981-1983 și rămase, așadar, multă vreme nepublicate.Cum ar fi putut apărea așa ceva înainte de 1989? se întreabă autoarea, completând imediat cu o întrebare la fel de retorică: „Dar acum? Acum mă întreb: unde sunt cititorii pe care i-aș fi avut atunci?”

Cititorii există, iar dacă ei sunt împuținați și dispersați este pentru că politica editorială liberalizată a generat și anumite constrângeri, uneori insurmontabile privind raportul  autori –  consumatorii de literatură, între care chestiunile ridicate de difuzarea cărții sunt cele mai incriminante și de luat în calcul. Apoi, de la data scrierii acestor povestiri până azi s-au scurs peste trei decenii, optzeciștilor – din rândul cărora ar face parte și autoarea – urmându-le nouăzeciștii și douămiiștii plus, care au abordat un alt tip de proză, postmodernismul permițându-le să experimenteze tot felul de formule prozastice, intertextualiste și chiar metanarative…

Unde am putea plasa, istoricește, așadar, aceste „Imperfecțiuni provizorii” decât în timpul lor real, legătura cu acesta fiind nu numai una tematică și de conținut, dar și una de viziune și concepție artistică. În același timp, actualitatea lor este indiscutabil-verificabilă, proza de moravuri (categorie mai largă în care s-ar include) având, așadar, bătaie mai lungă. Așa se face că toate aceste „imperfecțiuni” sunt, prin viabilitatea lor caracterială, mereu de actualitate. Vorbind despre o epocă nu prea îndepărtată, substanța lor este oarecum simultană și congeneră cu anumite personaje și situații din vremea noastră.

Imperfecțiuni provizorii” realizează o imagine mai de ansamblu a societății românești dinainte de 1989. Situațiile, tipurile, caracterele evocate sunt specifice și autentice, nimic nu este imaginat și gratuit, totul are adresă exactă, pornește de la date reale.

Iată, bunăoară, în Ultimul Sever, figura unei somități în materie de hematologie, prof. univ. dr. docent Sever Anestin(„membru corespondent a trei academii europene și una africană”), care, în culmea gloriei, descoperă deliciile literaturii erotice și sfârșește la masa de scris, jertfindu-se pe altarul noii sale orientări cultural-hedoniste. Cam ceea ce se întâmplă cu celebrul latinist Nicolai Mocanu, devenit din scorțos și acru om de catedră un tip pedant, cu smile americănesc, transformând orele de latină în adevărate spectacole de desfătare și ars amandi, și iradiind instituției o fervoare generalizată de mobilizator spirit latinist, sub auspiciile horațianului „Carpe diem!”…

Modul în care sistemul totalitar promova anumite tipuri de conducători, exagerat de autoritari, abuzivi și mărginiți, îl vedem în povestirea „Văduva veselă”, deopotrivă cu slugărnicia paranoică a subalternilor, care-și aliniază colectivele de oameni ai muncii pentru a transforma un spectacol de operă într-o problemă de sindicat cu mobilizare generală (cu poanta din final, când directorul-general află de la portarul marelui combinat ce păstorea „că toți plecaseră, încă de ieri, încolonați la o văduvă, în oraș”)… Ispitit de o eventuală relație cu secretara este și Isac D. Șerban, șef de Oficiu, simțindu-se neîmplinit câtă vreme aceea (la rândul ei atentă la psihologia comportamentală a șefului) nu cedase autorității acestuia, dimpotrivă îl „domina” prin ritualul cafelei (Treisprezece zile din viața lui Isac).

Altul este cazul lui Macsim Macsim, din povestirea Revoluția, prima parte. Revoluția, partea a doua, personaj care își cosmetizează biografia în anii stalinismului (ca „fiu de văduvă”), pentru a și-o rescrie în etapa următoare, ca fiu de „inginer-șef” rasat, de viță nobilă, experimentând idei rousseau-iste… Cam din același aluat este și protagonistul din Tovarășul Acsinte Acsinte și tovarășa Domnița Basarab, inspectorul-șef arătându-se tulburat de faptul ca i se repartizase de superiori o femeie.

Povestirea care dă titlul cărții aduce în scenă absurditatea unei instituții de presă, din defuncta epocă de glorie. Este vorba de activitatea din redacția unei reviste de satiră și umor , unde se iau măsuri de-a dreptul kafkiene „pentru ocrotirea patrimoniului umoristic și satiric”, în realitate pentru „imunizarea” subalternilor, într-o vreme când umorul, să nu uităm, devenise o armă de temut! (Oare nu Mariana Brăescu este autoarea „Vulpii Academiciene”, intrată în palmaresul literaturii pentru copii!)…

Prozatoarei Mariana Brăescu îi reușește aici registrul absurd și hieratic în care își „spânzură” personajele, dovedind că a cunoscut foarte bine mecanismele redacționale și strategiile ideologice de îndoctrinare ale presei totalitare, care cultiva spornic interdicția și avertismentul mergând până la interzicerea…râsului!

Interesant este și cazul carieristului  Marin Dumitru care din vânzător ajuns se dorește „doctor în filozofie”, dar de la dosar lipsindu-i …diploma de bacalaureat! O satiră vizând fumisteriile de împăunare cu titluri academice ale unor ipochimeni și nătărăi, ce au dus, în epoca postmodernistă,  la compromiterea doctoratului ca instituție de autoritate și recunoaștere științifică.

O satiră neagră, plină de umor spumos la adresa deplasărilor scriitoricești din epocă prin localitățile patriei socialiste, avem în schița umoristică Ultimul an de pace, ficțiunea urcând aici în regimul hilar al grotescului. La fel este înscenată epic-fantezist problematizarea pe tema feminismului din epocă în schița  A contra P și viceversa

Nici lumea medicală nu este cruțată în Caz tematic, unde o tânără de 28 de ani, Smaranda Văleanu,speculând naivitatea medicului curant, sfârșește prin a cădea ea însăși în plasa propriei mistificări, a unei boli psiho-mentale induse. Sau imaginea simplisimului diplomat român din Filipine, necunoscător al nici unei limbi străine dar din vocabularul căruia făcea parte cu aplomb cuvântul „esențial” (Esențial și neesențial în viața și opera lui Amedeu Arnăutu)…

Sunt de întâlnit, în aceste povestiri, și personaje mai modeste, precum bietul Iordache împovărat cu toanele, ciudățeniile și tabieturile șefilor plimbăreți (Șofer la general), podgorenii Tudor Neamțu și feciorul său părăsiți de mai vechii prieteni de pahar, scriitori și artiști histrioni, în momentul când tânărul ia cu notă maximă examenul de admitere la horticultură, din cauză că se simțiseră… „trădați” (Artă pentru artă).

Dacă unele povestiri sunt grupate la secțiunea „Imperfecțiuni”, altele sunt grupate sub genericul  „Ipoteze”. Acestea sunt lucrări mai scurte, crochiuri umoristice pe teme de moravuri existențiale, precum: Doi prieteni, Un alibi, Rață pe varză, Un pătrat perfect, Cinci surori, O întâmplare, unde întâlnim bătăi între „ginere” și „socru”, cazuri de infidelitate și corupere de minori, ba chiar un caz de sinucidere pe linia ferată etc.

Pretutindeni este o lume plină de dorința de a trăi, un freamăt de mare vitalitate al simțului de putere și de mândrie egolatră, o umanitate îndoielnică sub toate aspectele. Satira atinge aici substanța societății din care au fost inspirate, concurând la realizarea artisticității umorul spumos, sarcasmul întrezărit printre întâmplări și portrete, ironia susținută, coagulantă într-o frazare narativă de mare efect stilistic. Împinse până la caricatural și grotesc, figurile umane de aici sunt, totuși, simpatice în pitorescul lor, ceea ce ne trimite la proza umilităților cehoviene. Recrutate din mai toate straturile și categoriile sociale, personajele acestor proze sugerează o lume pe care autoarea a cunoscut-o bine, în aspectele ei individualizat existențiale. O lume, desigur, imediat recognoscibilă și, prin aceasta, mereu actuală.

Mariana Brăescu are un mare talent în plan narativ, mai puțin în scenografia dialogică. Remarcabilă este viziunea de sus, omniscientă și maniera de a construi portrete din câteva linii doar. Pretutindeni ne însoțește, însă, o ironie de observație penetrantă și lucidă, care ventilează această proză de tip heterodiegetic. De fapt, atitudinea ironică e un mod de a construi epic prin distanțare și de a vedea de sus lucrurile, în sensul identificării problematicii respective și panoramării pe un fundal socio-politic mai larg.

Narativitatea auctorială, stăpână pe mijloacele sale, trimite și ea la o mai bună însușire a lecției caragialiene, mai puțin la arta dialogului de acolo, simulând gravitatea și seriozitatea în conturarea psihologiilor și situațiilor problematice.

Desigur, aceste „imperfecțiuni”, în primul rând caracteriale și mai apoi „situaționale”, sunt în măsură să recomande un  prozator de satiră și umor cu mari disponibilități artistice. O prozatoare cu simțul creației în sânge, fragilă și delicată, dar cu lucidități și ironii metalice în plan narativ și vizionar.

Zenovie CÂRLUGEA

18 aprilie 2011

 

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: