Rafail monahul (1779)


Încă o carte tipărită la Episcopia Râmnicului – Noul Severin

de monahul RAFAIL (1779)

De la regretatul meu tată, preotul paroh Nicolae M. Cârlugea (1912-1994), am în bibliotecă o carte veche, de interes bisericesc, tipărită în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea de meșterii tipografi de la Episcopia Râmnicului – Noul Severin, în timpul Episcopului Chesarie. Ani de-a rândul m-am străduit să-i stabilesc istoria, pe care abia acum am reușit s-o deslușesc pe deplin.

Este vorba de PSALTIREA PROROCULUI ȘI ÎMPĂRATULUI DAVID, text păstrat în întregime (154 file) și așezat la începutul lucrării care numără 219 file. Lipsesc, însă, primele file din partea de început (desigur, nu multe), intitulată „Cum se citește Psaltirea”.

Cartea, imprimată cu caractere chirilice, are format A 5 și grosimea de cca 5 cm, fiind legată în piele (se văd pe alocuri tăblițele-coperte de stejar). Cele două încuietori în care se prindea sunt deteriorate, pielea coperților învelite  păstrându-se în general bine.

Din cele 219 file, 154 cuprind Psalmii lui Davidîn întregime, 13 file și o pagină cuprind „Cântarea lui Moise”. Urmează o pagină de „rânduială” pentru marile praznice de peste an, apoi 13 file și o pagină dedicate Pripealelor pe parcursul anului bisericesc (septembrie-august), apoi 5 file cu calendarul bisericesc de la 1401 până la 1682 (lipsesc unele pagini din această secțiune), cuprinzând datele respective, după care „Pascalia care se vede după cuprinderea slovelor”, cu rânduiala respectivă de peste an, menționându-se de fiecare dată anii „bisecți” (19 file și o pagină). Textul continuă cu o pagină-tabel privind datele calculate cu „Nașterea Domnului”, cu „Cinstitul paraclis al doilea al Prea Sfintei de Dumnezeu Născătoare” (10 file și o pagină), cu o „Istorie” privind „Nume jidovești care le pomenește David la Psalmii lui tâlcuite cu istoria lor” (4 file).

Pe ultima pagină este imprimată următoarea „lămurire” rimată în 14 versuri:

„Această carte ce să numeaște Psaltire

Iaste bine tocmită întru tipărire

Carea de la Duhul Sfântu David o au grăitu

Și face pre sufletu bine umilitu

Cetiți-o dară cu bună înțeleagere

Ca să aflați la Ceriuri leasne meargere

Că are cuvinte pline de umilință.

Numai de o veți ceti cu bună credință

La calea pocăinței pre toți povățuiaște

Carii cu înțeleagere negrăbindu-te ceteaște

Rugămu-vă dară de oabște Cetitori

Să fiți greșealeloru noastre lesne eartători

Și ne pomeniți pre noi carii ne-amu ostenitu

Că multă nevoință amu pusu la Diortositu.

Urmează cinci rânduri ce cuprind însemnarea finală: „Tuturor plecați / și poftitori de tot binele/ ANTONIE ierodiaconul din Episcopia Râmnicului/ cu Monahul RAFAIL din Mănăstirea Hurezi/ Diortositoriu

*

Cartea aceasta de tip „miscelaneu” este tipărită, așadar, de Anatolie („ierodiacon din Episcopia Râmnicului […] ostenitor la scris cu mâna, tocmitor și așezător slujbelor”) și Rafail Monahul din Mănăstirea Hurezi. Este, după toate datele identificate de noi, imprimată în tipografia episcopală de la Râmnic, în care lucrau acești meșteri tipografi, traducători, copiști și diortositori.

Ierodiaconul Anatolie era un apropiat al episcopului Grigore Socoteanu (Râmniceanu), veghindu-i ultimele clipe de viață. Acesta îl adusese, prin 1763/64, să lucreze în tipografia episcopală și pe vestitul cărturar al Hurezului, „mai micul între monași” Rafail (călugărit în 1754). Întâlnirea ierodiaconului Anatolie cu Rafail monahul a fost de bun augur pentru activitatea tipografiei râmnicene, binecunoscută prin tipăriturile sale (unele fiind chiar „comenzi”) în toate provinciile românești, ba chiar și în alte țări de tradiție ortodoxă (precum Rusia, Serbia, Athos…). A se vedea:Ion Bianu, Nerva Hodoș, Bibliografia românească veche, tom I, 1508-1830, București, 1903, m. 334, p. 161.; Ion Ionașcu, Istoricul Mănăstirii Hurezi după documente inedite din arhiva Eforiei spitalelor civile, „Arhivele Olteniei”, an XIV, 1935, nr. 79-82, mai-decembrie, p. 309; Dicționarul Teologilor Români, „Anatolie. Monah cărturar din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea”.

La 2 octombrie 1782, Rafail este ales egumen al Hurezului (după cum însuși consemnează într-un document: „mi-au venit carte de igumeniia Hurezului”). Acolo, în ctitoria lui Constantin Brâncoveanu de la sfârșitul sec. al XVIII-lea, își reia mai vechea sa îndeletnicire, organizând mai bine tipografia și reușind să tipărească la 1783 Aravicon mitologhicon, adică Halima („a lui Rafail igumenul Hurezului, tâlcuită și scoasă cu a sa cheltuială”), iar în 1787 un Miscelaneu de literatură monahală. Spre sfârșitul vieții, după 10 ani și patru luni de egumenie, Rafail îmbracă marea schimă, primind numele de „Roman ieroschimonahul” (primind „schima mare” / marele chip îngeresc, ieroschimonahul era investit cu harul slujirii preoțești).

Cartea despre care vorbim, datând din 1779,  în toamna lui 1782 monahul tipograf va fi numit egumen al Mănăstirii Hurezi, trebuind să se întoarcă la păstorirea lavrei care avea una din cele mai mari biblioteci din țară, alcătuită din colecția Ctitorului, voievodul martir de la 1714, din zestrea călugărilor cărturari și din propriile tipărituri, care nu erau puține, dacă avem în vedere că la Hurezi tipografia funcționa de cel puțin 80 de ani.

La Episcopia Râmnicului, monahul Rafail îndeplinea funcția de paracliser la catedrală, dar lucra efectiv alături de Antonie ierodiaconul și alți meșteri în vestita tipografie, unde a tipărit mai multe lucrări.

În 1768, după patru ani de stagiu la Episcopia Râmnicului, merge la Mănăstirea Dragomirna din Moldova, devenind ucenicul marelui reformator al ortodoxismului răsăritean Paisie Velicicovschi, venit de la Sfetagora. Între tipăriturile sale se află și o Viață a preacuratului Paisie cel Mare, precum și alte copii, între care de amintit este Scara Sfântului Ioan Scărariul (1773). La 1769, monahul Rafail tipărește Cuvinte, rugăciuni și învățături pentru călugări, apoi o Psaltire , pe care scrie: „Tipăritu-s-au această sfântă carte dumnezeiască Psaltire, ce se numește Cartea Psalmilor, prin osteneala diortorisirii mai micului între monași Rafail, monahul de la Sfânta Mănăstire Hurezi.” Se cuvine amintită larga sa inimă de creștin de vreme ce multe alte tipărituri ieșite din teascurile episcopiei vâlcene poartă mențiunea „cu cheltuiala monahului Rafail din sfânta Mănăstire Hurezii” (a se vedea și tipăriturile contemporanului său de aici, ierodiaconul Grigore).

Pe lângă cele 15 tipărituri ale sale, câte au putut fi identificate până acum (cărțile tipărite de el sunt, desigur, mai multe), iată și Psaltirea de care vorbim, din 1782, care este o ediție ulterioară celei amintite, de vreme ce are caracter de „miscelaneu”, cuprinzând și alte scrieri și îndrumări de interes bisericesc. Imprimarea ei în tipografia episcopală este sigură, de vreme ce alături îl menționează pe Anatolie ierodiaconul. Episcopul Grigorie Râmniceanu,  – urmând ierarhului Climent(1735-1748), –  îi adusese să lucreze în tipografia de aici, păstorise între 1749 și 1764, iscusiții tipografi continuând să lucreze și sub Partenie (1764-1771), Chesarie (1773-1780), Filaret (1780-1792), Nectarie (1792 -1812) , poate sub Galaction (1813 – 1824) și Neofit (1824-1840).

Dacă monahul tipograf a rămas să lucreze aici, la Episcopia Râmnicului, din 1764 până în toamna lui 1782, aproape 20 de ani, sub mai mulți episcopi, celălalt confrate de tiparniță și strană, ierodiaconul Anatolie, va ajunge în 1777 slujbaș la Mitropolia Bucureștiului, pentru ca în 1789 să-l găsim „egumenul Govorei”, iar la 1805 să devină „iconomul Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei”… Se cuvin amintite și tipăriturile sale mai alese: Cosmografia, Istoria Țării Românești a stolnicului Constantin Cantacuzino și Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea a lui Dimitrie Cantemir.

În concluzie, cartea în discuție este una din tipăriturile vestitului tipograf și diortositor Rafail, ieșită de sub teascurile tipografiei episcopale a Râmnicului – Noul Severin într-un moment fast de răspândire a culturii prin intermediul tiparului în spațiul românesc (și nu numai).

Râmnicul devenise, după cum aprecia Nicolae Iorga, în spirit iluminist, „capitala tipografilor” într-o epocă de consolidare și răspândire a tradiției ecleziastice (Ioan șt. Lazăr). „Veacul de aur al Râmnicului” (cum îl numește recent cercetătorul Nicolae Bănică-Ologu), veac prin excelență al iluminismului european, care se confruntase printre atâtea alte vitregii și cu peste două decenii de stăpânire austriacă a Olteniei,  înflorise pe o tradiție viguroasă care venea de la Radu cel Mare (care la 1503 înființase Episcopia Râmnicului – Noul Severin), prin tipograful Macarie  (plecat de la egumenia mănăstirii vâlcene Bistrița, ca să tipărească la București, între 1508-1512, un Liturghier, un Octoih  și un Evangheliar), continuând cu  Neagoe Basarab, Radu de la Afumați, Mircea Ciobanu, Pătrașcu cel Bun, Mihai Viteazul, Radu Șerban Basarab, pentru a ajunge la Matei Basarab (dormindu-și somnul de veci la Mănăstirea Arnota), iar de aici la marele creator de epocă culturală, Constantin Brâncoveanu, urmat mai apoi cu sârg creștin de „Epoca lui Chesarie”, pentru a înainta cu o bogată zestre spiritual-creștină în perioada premodernă și modernă, până la episcopul Calinic al Râmnicului. (Z.C.)

  1. 22 Iulie 2014 la 18:01

    Bună ziua! Psaltirea dvs. este cea din 1779, prefațată de episcopul Chesarie. Cu respect, Ștefania-Cecilia Ștefan.

    Apreciază

  2. 22 Iulie 2014 la 19:32

    Bun gasit și multumiri pentru precizari!
    Care ar fi argumentele Dv. pt datarea respectivă?
    Salutari și mult bine!

    Apreciază

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: