Ryu Yotsuya


ISTORIA HAIKU-ULUI

 

ZECE HAIJINI ȘI POEZIA LOR

RYU YOTSUYA:

ISTORIA HAIKU-ULUI

Zece haijini și poezia lor

Tot mai prezentă în cultura română de azi, poeta și eseista CLELIA IFRIM colaborează și la unele reviste de peste hotare. În 1994 a obținut Marele Premiu pentru Haiku în limba engleză (Itoen new haiku, Tokio). Este membră IWA – Asociația Internațională a Scriitorilor și Artiștilor (USA). A fost nominalizată UNITER 1994 cu piesa ”Centru de Excelență”. Alte două premii, în 2000 (Itoen new haiku) și 2008 (Revista KO, Nagoya) vin să confirme valoarea poeziilor sale. A publicat poeme, haiku, haibun, tanka, sonete, eseuri, proză scurtă, traduceri, în diverse reviste (România literară, Luceafărul, Contrapunct, Steaua, Vatra, Arca…) și antologii din țară și străinătate. Remarcăm, între acestea, volumele Patinatorii, Oglindă de piatră, oglindă de apă, Frontiera…

Poate nu e lipsit de înțeles să amintim că două din poemele sale au fost selectate de JAXA – Agenția Spațială Internațională. Are la activ și câteva volume de proză (vol. Rudele Domnului, Frontiera etc.), în care Nicolae Manolescu găsea ”idei interesante și finețe de stil”, iar Laurențiu Ulici – ”povestiri stranii, dovedind o sensibilitate extrem de neliniștită”.

Ca traducătoare, Clelia Ifrim excelează în traducerea haiku-lui , în general, a literaturii nipone.

Recenta Istorie a haiku-lui – zece haijini și poezia lor, de Ryu Yotsuya, apărută  în traducerea Cleliei Ifrim, la Editura Universitară (București, 2010), relevă un acut simț poetic în opera de retroversiune, precum și o eleganță culturală.

Traducătoarea știe că haikul-ul nu înseamnă numai 5-7-5 silabe, ci o întreagă lume de delicată sensibilitate și frecventă imaginație: ”Adevărații poeți de haiku și cititorii care iubesc această formă de poezie, vor găsi în cartea lui Ryu Yotsuya, poet contemporan japonez care scrie și în limbile franceză și engleză, multiplele modalități de a scrie haiku, ale poeților japonezi.”

Lucrarea lui Ryu Yotsuya se constituie, după știrea noastră, într-o primă Istorie a haiku-ului scrisă de un poet japonez, fiind totodată și o sinteză de grăitoare afinități și corespondențe în plan axiologic.

Mai înainte de impunea haiku-ului, a existat în Japonia, în secolul al XV-lea, o formă de poezie numită ”renga”, un fel de poem academic de 100 de versuri, alcătuit în mod colectiv din alternanța versurilor de 17 silabe (5-7-5) cu cel de 14 silabe (7-7).

În sec. al XVI-lea, locul poeziei renga a fost luat de haikai-ul umoristic și popular, care parodia poemul renga alternând versul de 17 silabe cu cel de 14 silabe.

Primul vers din renga și haikai se numește ”hokku”, prezentat uneori ca poeme independente de autorii lor. Aici trebuie căutată originea haiku-ului.

Cam aceasta este starea liricii japoneze înainte de Basho Matsuo (1644-1694), primul mare poet în istoria haikai-ului (și a haiku-ului). Basho aduce în textele sale meditații profunde din scrierile antice chineze, dar nu la modul generalizărilor ideatice, ci cultivând particularul, semnificația realității imediate, atitudinea ironică și paradoxală. Poemele sale pun în evidență umilitatea existențială, anodinul, concretul vieții imediate, degajând un sentiment de compasiune față de fragilitatea ființei umane și de splendoarea vremelnică a naturii: ”Primăvara pleacă./ Păsările plâng / Ochii peștilor numai lacrimi. // Vântul de toamnă / Mai alb decât rocile / Din muntele stâncos. // De pretutindeni / Vântul aduce petale de cireș / În lacul cormoranilor. // Secera lunii luminând / Pământul aburit./ Flori de hrișcă. // Trifoi în valuri de flori / Fără să verse / Nici un strop de rouă.”

În sec. al XVIII-lea, hokku-urile lui Busou Yosa (1716-1783) se disting prin claritatea imaginilor descriptive, prin picturalitate și rafinament stilistic. Poetul are geniul esențializării concretului: ”Văzduh tremurând./ Zborul aproape alb / Al unei insecte neștiute.// Noapte scurtă de vară./O picătură de rouă/ Pe o omidă. // Patru sau cinci oameni dansează în cerc./ Deasupra lor / Luna gata să cadă.// Stând la priveghi / El spune că deja a adormit./ Noapte rece de toamnă.// Luna strălucește la zenit./ Eu trec de cartierele sărace.// păsări de apă./ se vede un felinar la castel.”

În spiritul rafinamentului și stilizării lui Basho, Shiki Masaoka (1867-1902) merge pe concizia spontanee și lapidaritatea imaginii, având meritul de a fi descoperit filosofia occidentală: ”Frunzele de lotus / Își continuă drumul pe lac / Ploaie de iunie. // Atârnă iedera / Deasupra unei scobituri în rocă./ Templu mic. // Sunt un suflet / Prăbușit în indiferență./ Burete de mare-nflorit.”

Kyoshi Takahama (1874-1959), un fel de Bacovia al liricii nipone, este și un teoretician al haiku-ului la revista ”Hototogisu”, care a susținut programatic modernizarea speciei. Dezavuând artificialitatea, Kyoshi militează expresia frustă, cotidiană și pentru încifrarea unor enigme în imagini laconice: ”Un câine doarme./ Doar ochii lui care m-au privit / Rămân în iarbă. // Ei numesc această floare, bujor alb./ da, dar/ Puțin roșu. // Un câine doarme / Ținându-și capul între labe./ Casa crizantemelor. // Vine primul fluture din an./ «Ce culoare?»/ «Galben.»”.

Militând pentru un stil cât mai personal, Ippekiro Nakatsuka (1887-1946) a renunțat la limbajul literar tradițional, introducând stilul popular și colocvial, ba mai mult, a inițiat stilul haiku în formă liberă, dincolo de constrângerea prozodică de 5-7-5 silabe: ”Imaginea mea / Din afara oglinzii / A venit la târgul de crizanteme. // Doica udă / S-a oprit și privește castraveții de mare / Apoi se plimbă din nou. // Un câine numai coaste, e trist./ Rapița înflorită.// Șoapte în spatele carului de fân./ Vine o zi de vară. // Hambarul este alb / Adăpostind tot meiul cules.// În c/mp / Spice de orez umplu pământul uscat,/ Și copacii taro / Lasă atârnate frunzele lor mari.”

Haijinul Sekitei Hara (1889-1951) face parte din primul val impus de revista da haiku ”Hototogisu”, condusă de K. Takahama. Cultivă, într-un stil tradițional și limbaj nobil, imagini ale omului încadrat în marile peisaje, stăruind asupra imaginilor mărețe, impresionante, copleșitoare și pline de o neliniștită sensibilitate: ”Vârful colinei./ Crizantemele se leagănă-n vânt / În largul lor.// Luna / Deasupra munților înzăpeziți./ Grindina căzută.”

Haijina Hisajo Sugita (1890-1946) vine în lumea haiku-ului cu o sensibilitate feminină aparte, bazată pe ample antinomii imagistice, pe delicatețe și o anume candoare a percepției vag-enigmatice, pe intimismul potolit, aproape statuar al schiței imagistice: ”Dezbrac kimono-ul./ Șnururile lui împletite / Mi-nconjoară corpul. // Flori de yago / Pe jumătate deschise/ Cu pliuri adânci.//Flori de zorele./ Cerul de deasupra acestei străzi/ Începe să se-ntunece.// În ziua crizantemelor/ Îmi scutur și-mi piaptăn părul ud/ Lăsând picăturile să cadă.// Ecouri ale cântecului de cuc./ Ele stăpânesc valea în voie.// Când el se-apleacă peste barcă/ Să ia castane dulci/ Balta miroase-a foc.”

Excesul imagistic, uneori de o febrilitate emfatică, teatrală, al haiku-ului cultivat de școala «Hototogisu» la revista «Taisho Hototogisu», a fost întâmpinat de Sugo Takana (1893-1976), prin reîntoarcerea la imaginea limpede și precisă, la emoția directă, la schița vizionară reală și frustă, încărcând expresiv haiku-uk cu simboluri poetice de acută reverberație: ”Lăstar de banan./ Trei frunze/ De mărimi diferite.// El se plimbă/ Prin grădină/ Spre dealul verii.// Ca și valurile/ Zăpada de primăvară/ Trece peste gard.// Un fir de păianjen/ se-ntinde drept/ În fața unui crin.// Separțndu-se,/ Ciorile de Anul Nou/ Zboară departe de aici.// Marea crește./ Foița de gheață se mișcă ușor.”

Zenovie CÂRLUGEA

 Versuri ale unui poet român pe modulul spațial Kibode – ISS

 „CÂND LUMINA E O PASĂRE LA GEAM”

Eseuri despre haiku și genuri înrudite

de CLELIA IFRIM

Haikul a cunoscut în literatura noastră, în ultimele zeci de ani, o indubitabilă „resurecție”, atât prin varii traduceri cât mai ales prin „producția”  editorială care nu e deloc puțină. O virtuoază în domeniu și binecunoscută în lumea culturală din multe țări este CLELIA IFIM, autoare de proză și traduceri, laureată a unor concursuri naționale și internaționale (Grand Prix, Festivalul Matsuo Basho, Japonia, 2011).

A debutat în 1979 în revista„Luceafărul”, cu poezii în care Aurel Dragoș Munteanu remarca „încadrarea gândului și exactitatea expresiei, ce traduc suferința artistului”. În 1986, o întâlnim  cu proză în volumul colectiv „Debut” (editat la „Cartea Românească”), povestiri pe care Laurențiu Ulici le găsea „stranii, vădind o sensibilitate extremă de neliniștită și o imaginație în regim fantastic”…

În povestirile din volumele ce-au urmat  comentatorii au reținut când „proza delicată și gravă, de un fior magic” (Adrian Sângeorzan), când „revelația, și, prin urmare, certitudinea absolută a unei lecturi incitante și savuroase în orele fertile ale însingurării” (Andrei Zanca), când „replica esențial dramatică, precisă” și cuvântul care are „duritatea și răceala diamantului” (Elisabeta Pop) în piesa de teatru „Câmp de medalii” (premiată la una din edițiile Festivalului Internațional de Teatru Scurt și jucată la Oradea)…

Prezentă în diverse antologii de poezie din țară (Antologia Sonetului Românesc, Haiku) și străinătate, Clelia Ifrim este autoarea a nu mai puțin de 18 cărți, între care My laved Japan (Best Books of 2011, The Japan Times), carte în română, engleză, franceză și germană, a cunoscut o circulație mai amplă, bucurându-se de atenția unor cunoscuți critici. Un comentator precum Hidenori Hiruta de la „Akita International” are revelația de a descoperi „un foarte original gânditor și artist, a cărei sensibilitate umple inima fiecărui cititor cu cea mai subtilă muzică a cuvintelor și ideilor pe care le-ai ascultat odată.”

Ba mai mult – trebuie reamintit – autoarea a participat cu materiale la un proiect spațial derulat de JAXA – Agenția Spațială Japoneză. Două din poemele sale au fost selectate în 2009 de JAXA și depozitate pe modulul spațial Kibode de pe ISS – Stația Spațială Internațională (Prima Bibliotecă din Cer).

A colaborat la revista „KO” editată în engleză (Nagoya, 2001-2011) cu traduceri din maestrul incontestabil al haikului Matsuo Basho.

*

Când luna e o pasăre la geam (LIMES, 2016) este o carte de „eseuri despre haiku și genuri înrudite”, cu reproduceri din Mamora Nakanishi, poet și maestru caligraf. Apărută mai întâi în periodice culturale din țară (Cronica, Luceafărul, Albatros, Boema, Portal-MĂIASTRA) și străinătate (Alternanțe, Germania   ), eseurile Cleliei Ifrim constituie o mărturisire de credință în domeniu și lămuresc mai bine aplecarea și dragostea poetei față de această specie lirică de proveniență orientală:

„Am considerat totdeauna aceastăcompoziție orientală, infimă de altfel, dar existentă,această filă lejeră, elastică, drept un mare avantaj”, „un punct de plecare” dincolo de care„mă voi deplasa pe ruta mea artistică”.

Haiku-ul – desprins la rândul lui din tanka – este „o poezie pură”, holografică, scrisă „dintr-o singură suflare”, neîngăduind modificări, întoarceri, reluări, părând „o poezie închisă, autodevorându-se”. Haiku are o logică a lui internă după care „comunică” și „se comunică”, în sensul „intranzivității” reflexive, fiind un fel de ideogramă a unui gând  oglindit în azur sufletesc.

Exemplificând cu haiku-uri din Basho, Clelia Ifrim mărturisește că a asimilat această formă de poezie, care o exprimă perfect, pe de-a-ntregul, aici, la Porțile Orientului, unde speră, ca poet român, să scrie „un haiku la fel de frumos ca unul japonez” (Haiku la Porțile Orientului). Aici, în sud-estul Europei, la Porțile Orientului, „où toute est à la légère”, vorba lui Clemanceau (vezi mottoul la romanul matein „Craii de Curtea-Veche”, 1928), și unde pe țărmul Pontului Euxin a murit exilat de împăratul Augustus marele poet latin Ovidius (43 1.e.n. – 17 e.n.), Clelia Ifrim trăiește revelația haiku-ului în care rezonează spiritul Extremului Orient:

„Marea Neagră, imperturbabilă, își leagănă valurile de țărmurile anticului port, Pontus Euxinus, și deschide prin această poartă de apă, lumea, Europa, spre Orient. Într-un fel România și Japonia sunt cele două puncte extreme ale lumii orientale (…) Vechile cărți sfinte, filosofia și poezia orientală, sau un vers din Longfellow, ne amintește faptul că «viața nu este decât un vis».

Componenta mea orientală, atât în viața de zi cu zi, cât și în poezie, urmează acest drum al visului.” (Viața văzută, visul nevăzut).

Este o plăcere să citești aceste suple și sprintene eseuri cu citate din haijini, comentate cu o sensibilitate acută și vizionară, o dovadă foarte clară de dăruire și pasiune inițiatică (Basho, Ryokan, Chiyo-jo, Ogawa Shushiki, Marakoshi Kaseki, Yamaguchi Hatsujo, Seishi Yamaguchi, Yoshiko Yoshino, Masaoka Shiki, Kaneko Totha, Yosa Buson, Fay Aoyagi, Kyoshi Takahama, Saito Fumi (1909-2002, „regina poeziei tanka din Japonia” – Susumi Takiguchi), Michio Nakahara,  Murakoshi Kaseki (1922-2014)… Am mai aminti, în acest context intercultural, și alte nume de haijini din opera cărora puțin câte puțin s-a tradus și în românește: Tomizawa Kakio (1902–1962), Nakatsuka Ippekiro (1887–1946), Sumitaku Kenshin (1961 – 1987), Nagata Kôi (1900 – 1997), Kakimoto Tae (n. 1928), Takahashi Mutsuo (n. 1937), Sugawa Yoko (n. 1938), Imai Sei (n. 1950), Natsuiishi Ban’ya (n. 1955) ș.a.

Bună cunoscătoare a literaturii în domeniu (creație și lucrări teoretice, interpretative, fie de la sursă, fie prin canale englezești europene și americane), Clelia Ifrim a tradus în românește „Istoria Haiku-ului – 10 haijini și poezia lor de Ryu Yotsuya (Ed. Universitară, București, 2010), căreia i-am dedicat noi înșine un comentariu în coloanele acestei publicații. Este, altfel zis, la curent cu tot ceea ce s-a scris despre haiku, atât din punct de vedere istoric și cultural, dar și estetic, ceea ce vădesc din plin eseurile de față.

Foarte interesante sunt considerațiile sale de tip impresionist  despre estetica artei japoneze, cu opțiuni pentru „gradul zero al scriiturii”, sintagmă barthiană ce trebuie înțeleasă „în sensul oriental al cuvântului”  și nu în cel occidental (zero, ca spațiu de origine): „Ajungând la acest grad zero, putem găsi sensuri nebănuite și înțelesuri mai bogate, fertile pentru imaginația noastră, și implicit pentru a scrie haiku sau a picta, sau a fotografia imagini care conțin poeme haiku.” (Despre Yohaku).

Comentând realizarea artistică a unor creații aparținând unor haijini de mare prestigiu și însemnătate în cultura japoneză, de la Matsuo Bashi (sec. XVII) până la Kaneko Totha sau Michio Nakahara (sec. XXI), în special starea estetică a visului ca reverie onto-poetică în variile ei ipostaze, autoarea comentează anumite metafore-simbol întâlnite la acești autori, reținând date esențiale din practica speciei, devenită figură eponimă în cultura japoneză: emisia concentrată a emoției lirice, delicatețea liniei imagistice, concretețe și transfigurare, contemplare și reverie, metafora „ca realitate intensivă” („joc de foc”), jocul expresiv al sonorităților lexicale, al bivalenței imagistice și contrariilor, percepția senzorială și saltul într-o idealitate oglinditoare/ salvatoare a ființei, imanentism sezonal și iluminare, „viața văzută, visul nevăzut”, estetica relațiilor etern (fueki) – efemer (ryuko), spațiul alb (yohaku) – spațiul plin (yojo) ș.a.

Constituind o recapitulare a unor eforturi  creatoare și culturale, recenta carte de eseuri despre haiku și alte genuri înrudite readuce în atenție deopotrivă o poetă a percepțiilor delicate, subtile și grave, și o eseistă pe măsură, calități ce se luminează și se completează reciproc, într-un spor de profil scriitoricesc pe deplin original și inconfundabil.

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: