Vasile Ponea


Vasile PONEA:

Poezii, aforisme, „pamfletopoeme”…

Sub un titlu cu sonorități parnasiano-simboliste ori neoromantice, Lespezi și safire (Ed. Fundației „Constantin Brâncuși”, 2012, 130 p.), dl Vasile Ponea revine în atenția literară într-o plurivalentă disponibilitate scripturală. Structurat într-o triadică formulă compozițională, volumul reușește, de fapt, să redea un portret literar chintesențial, în care dimensiunea lirică (I.Safire) se întrepătrunde cu reflecția aforistică (II.Lespezi) și cu o manifestă vocație de civism etic, ironic, caustic, sancționatoriu (III.Pamfletopoeme). Să recunoaștem, această proiecție de sumar sui-generis este pe cât de curajoasă pe atât de riscantă. Dacă poezia lirică și aforistica, cu reflexivitatea lor lucidă și gravă, ar putea coabita (ca altădată în cazul de față, dar ne gândim și la case mai mari!), filipicele „pamfletopoeme” din secțiunea a treia, desigur, s-ar situa la frontiera liricii, într-o altă dimensiune a eului poetic. Numindu-și astfel poemele, dl Vasile Ponea încearcă un rechizitoriu civico-etic mai larg adresat lumii devălmașe de azi aflată în plin proces de globalizare, ba chiar o imagine destul de neagră a bietului om aflat, vorba cronicarului umanist, …„subt vremuri”. Văzul poetului e dilatat la maxim față de nelegiuirile și grozăviile înregistrate de omenire în acest sfârșit de secol și început de mileniu III: „Văd cum totul e minat de corupție și ură,/ sfidare, minciună, dispreț cu dezinvoltură,/ desfrâul de azi e fără leac, totul pe față se fură” (Totu-i minat).

Oricât adevăr ar cuprinde, acestea transcrieri etice, sunt vorbe grele, de nestinse ecouri cioraniene, dar cam dincolo de grația lirismului… Așa că nu ne rămâne decât să ne întoarcem la Safirele primului ciclu și să-l urmărim pe poet cum pornește „hai-hui/ pe căile celeste din preajma Domnului”. Desigur, nu este vorba de un zbor de înger, căci, zice el, „adăpat din ironia timpului/ cu un dispreț frivol și fără leac,/ dând cu capul în pereții zilelor și nopților,/ mi se pare noapte, chiar în plină zi” (Colecție de veșnicii).

Cum se vede, regimul poeziei traduce un disconfort nu atât existențial cât spiritual, imaginile configurând o lume a inconsistenței și extincției, a eșecului și timpului consumat.

„Prăpăstii de gând, „împliniri eșuate”, „funii vagi de ceață”, singurătate „înșelătoare”, „prinț al Golgotei”, „hăul din suflet”, „spaime sfârtecate”, „praguri nevolnice”,„paradis pierdut”, „speranțele și frustrările”, „anotimpuri grăbite și flămânde”, „un miracol de lehamite”, „hidosul timp”,, „capul Sfântului Ioan destrucat” și multe asemenea îmbinări lexematice dezvăluie o trăire sub semnul lehamitei, o sensibilitate abuzată de urâtul lumii, ba chiar o percepție neagră, crudă, în general, un disconfort imaginativ derivat dintr-un rău existențial, catastrofic. Un „mal de siècle”, pornit din existențialitate, imanentist, deferă acestei sensibilități prilejul unor meditații sceptice și chiar nihiliste, aproape apocaliptice.

Între temele predilecte, poezia (și obsesiile creației) atrage atenția. „M-am pierdut în gândul ce mă gândea,/ ascuns sub un alt gând gânditor”, scrie poetul cu o abilă grație speculativă, simțind arareori cum este „cutreierat de îngeri” și „ceasornicul Universului acordat cu inima mea” (Arareori). Sau: „arareori mă găsesc într-un Eden poetic,/ într-un amor eteric, selenar, divin…” (xxx). Sunt câteva piese, nu multe, în care percepția cosmicului, a elementarului și chtonicului transfigurat metafizic, este memorabilă, dar există și formulări care fac ca imaginația să coboare într-o circumstațialitate imposibilă, ingrată, frustrantă. Atunci poetul vede cum „poezia-i plină de vanitate” (Să ne întindem peste orizont), cum Omul e „metaforă ce revelează misterul, prin cultura cu iz metafizic/ și poezia mai bătrână ca viața” (Năzărire). Desigur, anecdotic spus, „preoția și călugăria nu ies la pensie,/ pentru că harul nu are program,/ iar cuvântul lui Dumnezeu nu se negociază./ Preoția e misie sfântă, nu meserie,/ sabia spiritului iese biruitoare,/ și dintr-un orizont cu tensiuni polare” (Harul nu are program).

Perfect adevărat, iubite confrate, dar unde este poezia în aceste formulări cursiv-sentențiale? Și nu puține sunt astfel de reflecții liricoide, ceea ce se vede că registrele se ating, se amestecă și se complică (ca să nu zicem că își dăunează) reciproc…

Iată, spre exemplu, monoversul „Valuri de ceață brumăresc toamnă lungă” din „Vers poematic” (p. 39) care se reia la pag. 83, în ciclul Lespezi: „Valuri de ceață brumăresc toamnă lungă/ Nevoile toate, făr’ să ne-ajungă!” Cine să nu ne ajungă: „valurile de ceață” sau „nevoile”?!

Dl Vasile Ponea este un pasionat condeier, desigur, cu merite culturale incontestabile, cu înțelege pentru zona gravă a poeziei. Dincolo de încrâncenarea reflexivă ce subminează textele, dându-le un aer de sfătoasă raționalitate, descoperim și grațiile perlifere ale acestei viziuni. „Safirele”, câte sunt, conving nu prin cantitate ci prin acele iluminări de gravă poeticitate, ca fulgerele ce dezvăluie în răstimpuri mirabile reliefuri colinare și montane.

Zenovie CÂRLUGEA

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: