Lucian Bâgiu


LUCIAN BÂGIU

 

 

Dramaturgia blagiană.

Instituirea estetică a absolutului

(Editura Imago, Sibiu, 2003).

O nouă abordare a teatrului lui Lucian Blaga întreprinde, recent, tânărul universitar albaiulian Lucian Bâgiu, într-o lucrare mai mult decât meritorie: Dramaturgia blagiană. Instituirea estetică a absolutului (Editura Imago, Sibiu, 2003). Sub acest titlu, ce ar părea de o căutată preţiozitate, autorul încearcă să surprindă – după cum afirmă într-un lămuritor preamblu – „instituirea  «estetică»  a spiritualităţii absolute prin «misterul existenţialist»!”…

Precizând, de la bun început, că teatrul lui Blaga „se construieşte în secvenţe de coincidentia oppositorum”, fiind, astfel, prin excelenţă, un teatru de idei, Lucian Bâgiu punctează ideea de perspectivă ontică şi ontologică în acest teatru, care nu numai că ar reconfigura tragedia antică, dar, mai mult, ar experimenta misterul medieval renascentist (Tulburarea apelor, 1923), pantomima misterială medievală (Înviere, 1925), misterul simbolist (Cruciada copiilor, 1930), dimpreună cu misterul antic (Zamolxe, 1921), „jocul dramatic” expresionist (Fapta, 1925), tragedia instauratoare (Meşterul Manole, 1927), fresca istorică (Avram Iancu, 1934), parabola biblică (Arca lui Noe, 1944), chiar jocul cu măşti (Anton Pann, 1945).

Situat în avangarda teatrului românesc, în prima sa perioadă de creaţie (1921-1925), aşa cum bine observa cercetătoarea Doina Modola, dramaturgia lui Blaga rupe, de fapt, cu tradiţia clasică a genului, fixându-se pe o poetică esenţializată, graţie modulaţiei expresioniste, „expresionismul fiind – observă autorul – o accepţie proprie în teatrul său”, prin stilizare, esenţializare şi abstracţiune.

Perceput „nu ca un curent modern, ci ca o categorie tipologică recognoscibilă în întreaga istorie a culturii”, expresionismul este un curent cultural „care promovează valoarea şi ideea de «absolut», precum şi raportarea la principiul cosmic, ontic”: „Recuperarea estetică a spiritualităţii absolute aparţine aşadar expresionismului în măsura în care vom considera expresionismul ca pe un stil detectabil în cultura europeană medievală şi modernă, inclusiv în cultura populară românească, şi chiar în spaţiul extra-european, la egipteni, indieni, japonezi, chinezi etc.”

Sub acest concept, de largă cuprindere, autorul aşează cuvintele filosofului:

„De câte ori un lucru e astfel redat încât puterea, tensiunea interioară îl transcendează trădând relaţiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de-a face cu un produs artistic expresionist.” (Filosofia stilului, 1924).

Desigur, din această perspectivă  „teatrul blagian aparține cu siguranță expresionismului”, adică acelei categorii tipologice ce urmărea „redarea lucrurilor sub specie absoluti”… Numai că trebuie prevăzută determinarea istorică a arealului cultural, poetul venind în contact cu expresionismul în vremea studiilor sale la Viena. Născut, așadar, într-un areal de cultură german, pe la începutul secolului al XX-lea, expresionismul, cu estetica lui axată pe esențializare, abstract și ideatic, nu trebuie transferat în mod cultural anistoric, ci înțeles în acel context de idei, ce a revoluționat, artistic și estetic, arta secolului…

Structurată în zece capitole, fiecărei piese fiindu-i dedicat un comentariu, studiul doctoral al dlui Lucian Bâgiu recomandă un autor bine orientat în problematica dramaturgiei blagiene, care încearcă să surprindă esențialitatea și specificul fiecărei piese în parte. Bunăoară, dacă în „Zamolxe” criticul identifică – slujindu-se de titlul celebrului eseu al poetului din 1921 – „revolta fondului nostru nelatin”, în „Tulburarea apelor” el remarcă „reemergența fondului ancestral sub forma mitului păgân al lui Iisus-Pământul”.  „Daria” ar sugera „izolarea (individului) pe fond cosmic”, iar  „Ivanca” ar milita, în cadre estetice, pentru o „reconsiderare a inconștientului”. O „pledoarie pentru dorul românesc” ar exprima patomima  „Înviere”, iar tragedia  „Meșterul Manole” ar ilustra acea „perspectivă sofianică și fatalitate demonică”, engramate profund în spiritualitatea românească.

Ideea de „apriorism românesc” și de „absolut ancestral revelat” ar fi încifrată în sens onto-gnoseologic în „Cruciada copiilor”. Apropiindu-ne de „misterul istoric”, criticul citește în  „Avram Iancu ” „o viziune tragică asupra eroului mitic”, iar o altă dimensiune emblematică a spiritualității românești, în care întâlnim și răsfrângerile duale ale unui creștinism popular și cosmic de început, în lupta dintre Fârtate și Nefârtate („onticul dual antinomic”) ar fi reflectată de  „Arca lui Noe”. De aici la dichotomia revelatoare „Povestea Vorbei vs. Cântul mut”  este însuși acel capăt de drum situat la marea înălțime de cuget poetic  și meditație filozofică de pe platoul căreia ni se dezvăluie, armonioasă și coerentă în întreaga ei alcătuire, această terra mirabilis a operei dramatice, în care mitologia și istoria, în modulația expresionismului poetic blagian, configurează o lume distinctă a românității noastre ca spiritualitate și destin.

În eseul final, Ficțiunile matcă în dramaturgia blagiană, autorul încearcă să fixeze acele „imagini-sinteză”, de care însuși Blaga făcea vorbire, ca  „teme și tipare fundamentale în creația mitică”, pe considerentul că, vorba filozofului, „în mit imaginea sinteză e suverană”, fiind totodată o entitate complementară a realității, un principiu suprem integrator și valorizant al frânturilor surprinse în contingent (asimilată de eseist cu „ficțiunea-matcă” din concepția lui André Maurois, fie că aceasta ia denumirea de „arhetip” jungian sau mit mioritic).

Accentuând, pe această idee, că dramaturgia lui Blaga are și o viziune unitară („teme și tipare fundamentale”, cum le-ar zice Titus Bărbulescu, care-i asigură coeziunea ideatică și stilistică), Lucian Bâgiu trece la o inventariere a acestora, îmbogățind sau corectând, oarecum, clasificarea lui Titus Bărbulescu: 1. Teme sacre sau literare (Zamolxe, Tulburarea apelor, Daria, Ivanca, Înviere, Meșterul Manole, Cruciada copiilor, Arca lui Noe, Avram Iancu și Anton Pann) și 2. Teme bogumilice, ușor de identificat sau suprasaturate, nu numai în Meșterul Manole, dar și Tulburarea apelor, Ivanca, Arca lui Noe.

Pe lângă aceste două teme, radiografiate în conflictele modelatoare ale pieselor și în mentalitatea personajelor de acolo, ar mai fi de identificat și o a treia temă, formulată astfel: 3.Tema operei împlinite, a faptei și spiritului, în care importantă este acea calitate și voință frenetică a personajului blagian de a făptui, căci „înfăptuind” duci spiritul mai departe, pui lumea în mișcare și drama, conflictele iremediabile se sublimează în tragedie și eliberare. Adevărata «faptă» transcende în mituri ale iluminării și salvării (spre exemplu, sublimarea «faptei» lui Anton Pann în Cântul mut, dovadă a sublimării spiritului în cântec). Cu alte cuvinte semnificantul constituit din sunete ascunde semnificatul ambiguu, care are o valoare fonică, de ordinul incantației, vizând «iluminarea» și «sacramentele». Rostirea cuvântului declanșează forțe, stârnește pasiuni, angajează destine, participă la întregul ansamblu fizic al spectacolului. Surprizele semnificantului sunt multiple și ele trimit la sacramental, la ideatic, la regăsirea armoniei, la iluminarea, la salvarea sau la jertfa care pecetluiește mituri și legende ale spiritualității românești.

Lucian Bâgiu urmărește această bogată problematică de idei a dramaturgiei blagiene în strânsă legătură cu o bibliografie critică recunoscută. E o lectură care se pliază, de fapt, pe judecățile de valoare formulate deja în legătură cu acest teatru, de la critici din generațiile mai vechi (T. Vianu, Dragoș Protopopescu, Petre Manoliu, G. Călinescu, Perpessicius, Octav Șuluțiu) la interpreți de dată mai recentă (Ov. S. Crohmălniceanu G. Gană, Dan C. Mihăilescu, Al. Paleologu, Alice Voinescu, Eugen Todoran, V. Fanache, Titus Bărbulescu, Mircea Braga, Doina Modola, Ioan Mariș, Aurel Sasu, Ion Vartic ș.a.), nelipsind raportările la prestigioși cercetători străini pentru fixarea teoretică a dezbaterii (Mircea Eliade, Ervin Rohde, Herman Melville, André Maurois, Guy Rachet…).

Pe lângă aceste nume de referință, autorul apelează curent la eseurile și studiile filozofice blagiene, pentru o înțelegere cât mai exactă dar și nuanțată, unitară și integratoare a fondului de idei, știindu-se că multe din ideile filozofice își găsesc ecou în opera lirică și dramatică.

Lucian Bâgiu este un tânăr critic de largi disponibilități creatoare. Raportându-și comentariul și reflecțiile la exegeze de mare autoritate, el nu rămâne la acest stadiu de alumn admirativ, dimpotrivă caută repere în spațiul culturii universale și mai ales în operele teoretice blagiene, de la Filozofia stilului la Zări și etape, Isvoade și Trilogii, îndeosebi Trilogia culturii, pentru o cât mai coerentă și argumentativă expunere.

Lucrarea dlui Lucian Bâgiu are cursivitate în decelarea „instituirii estetice a absurdului” în teatrul lui Blaga, ea venind într-un moment când reexaminarea dramatikon-ului blagian se face nu numai din perspectiva poziționării avangardiste a acestei opere, ci și din considerente intrinseci poeticii sale expresioniste axate pe metafizica absolutului, idealității și esențializării, de la mitul antic și misteriile medievale la subconștientul insondabil al omului modern.

Zenovie CÂRLUGEA

15 octombrie 2011

Anunțuri
  1. Lucian Vasile Bagiu
    2 Noiembrie 2011 la 8:56

    Prin martie 2001, student in anul III al filologiei albaiuliene, aflu ca la anul IV un domn profesor venit de la Babes Bolyai preda un curs special Lucian Blaga. Intr-o zi (sa fi fost joia?) ma prezint in amfiteatrul 8, alaturi de vreo patru studenti ai anului IV, iar pe usa isi face aparitia magistral Vasile Fanache. Ma prezint timid si ii cer permisiunea sa asist si eu la curs. Vasile Fanache zambeste si concede… La sfarsitul semestrului il conjur sa ma accepte in coordonarea lucrarii de licenta, cu subiect virtual Lucian Blaga. Profesorul accepta si ma intreaba ce anume doresc, biografie, poezie, teatru? Ezit o secunda (cursul domniei sale fusese despre poezie) si aleg teatrul. Primesc sarcina ca, pana la inceperea urmatorului an universitar, sa ii prezint ceea ce am scris peste vara. In august si septembrie 2001 am redactat, de mana (nu aveam computer si nici nu stiam sa lucrez cu asa ceva…) capitolele referitoare la Zamolxe si Tulburarea apelor. In octombrie Vasile Fanache, navetand iarasi intre Cluj-Napoca si Alba Iulia, lectureaza cele doua compozitii juvenile (aveam, inca, 20 de ani…) si imi spune scurt ca e bine, dar trebuie sa scriu despre toate cele 10 piese de teatru semnate de Blaga. Prin mai 2002 teancul de manuscrise devenise apreciabil. Lucrarea de licenta, asemenea. In referatul aferent, Vasile Fanache o recomanda publicarii. Eu il iau, ca de obicei, foarte in serios si il intreb unde anume sa o public. Imi sugereaza sa ma adresez unui alt profesor care naveta catre Alba Iulia si care era directorul unei edituri in Sibiu. Mircea Braga se implica profesionist in proiect (intre timp devenisem „colegi” de Catedra filologica), printre altele sugerand varianta de coperta. Bunicul meu, Roman Gheorghe, si mama mea, Lucia Maria Bagiu, platesc suma necesara editarii celor 95 de exemplare ale primului meu volum de autor. Doua le mai am in biblioteca. Volumul este prezentat, cu ocazia festivalului Lucian Blaga din mai 2003, la Sebes (de catre o colega de Catedra, Diana Campan), la Alba Iulia (de catre Vasile Fanache) si la Cluj Napoca (de catre autor). Mircea Popa publica si el o recenzie. Peste ani, in 2009, capitolul dedicat lui Zamolxe este tradus in SUA de catre Doris Plantus Runey, iar cel referitor la Inviere, citat intr-un studiu scris in spaniola de Mariano Martín Rodríguez. In pragul varstei de 32 de ani, imi este dor de vara anului 2001…

    Apreciază

  2. 27 Noiembrie 2011 la 23:22

    Am fost de fata, domnule Bâgiu, la lansarea de la Festivalul Blaga (Centrul Cultural ,,Lucian Blaga” din Sebeș, de acolo mi-am procurat cartea).
    Salutari și mult bine!
    ZC

    Apreciază

  3. Lucian Vasile Bagiu
    28 Noiembrie 2011 la 8:48

    Chiar eram nedumerit care din celelalte 93 de exemplare va fi ajuns in Oltenia si, mai ales, cum. Ei, va multumesc frumos pentru prezenta activa la acel Festival din mai 2003 de la Sebes si, desigur, pentru recenzia prea generoasa. Neajunsurile destule ale volumului de datoreaza faptului ca nu eu am cules textul, ci un strain platit pentru fiecare pagina, dar si varstei autorului, bineintentionat, dar inerent neexperimentat.
    Succes si dumneavoastra cu Lucian Blaga si nu numai.
    Lucian Bagiu

    Apreciază

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: