Corneliu Blaga


Corneliu BLAGA:

LUCIAN BLAGA – NECUNOSCUT

Mândru că face parte „din neamul Blăgeştilor”, CORNELIU BLAGA (n. 1909-1993 ) este văr de al doilea cu Lucian Blaga (bunicii fraţi), – nu nepot cum credea poetul care „nu se pricepea la rubedeii”, – fiu al farmacistului Simion Blaga din oraşul danubian unde se mai pot vedea vestigiile podului construit de vestitul Apolodor din Damasc.

A avut în viaţă o strălucită activitate diplomatică, despre care, în 1937, la Paris, a editat un volum consistent şi foarte documentat „Despre evoluţia tehnicii diplomatice” (lucrare apreciată şi premiată, ne spune autorul ei, de o secţie a Academiei Franceze. Absolvise L’École des Sciences Politiques şi devenise asistentul anglofilului Ion Antonescu, viitorul general şi premier, la catedra de drept diplomatic de la Academia de Studii, secţia Consulară. În primăvara lui 1937 își face intrarea în Ministerul Afacerilor Străine, din Palatul Șuțu-Vițelu (între timp demolat), funcționând timp de zece ani, mai întâi la Cabinetul Cifrului (el a fost cel care a recepționat  ultimatumul sovietic de cedare a Basarabiei și Bucovinei de Nord), apoi secretar de legație la Berlin (1940-1941), la Ankara (1941-1945). Revenit în 1946 la București, va fi marginalizat și, în ultimul rând, epurat. La 2 aprilie 1949 este arestat ca ,,dușman al poporului,, și condamnat la 15 ani de închisoare cu confiscarea averii.

Lucrând, în Ministerul de Externe, îl găsim, sub ministeriatul renumitului Istrate Micescu, drept „şef de cabinet” al Subsecretarul de Stat Lucian Blaga, în Guvernul Goga-Cuza, imediat fiind ridicat de noul său șef la rangul de „director de cabinet”, egal cu preopinentul său Filip Păşcanu, care se uita la fostul coleg şi amic cam peste umăr. Făcuseră împreună studii la Paris, portretul pe care i-l face memorialistul este memorabil (prevăzuse ceea ce s-a întâmplat, ulterior, în politica internă, dar şi pe plan extern aventurile militare ale Germaniei hitleriste, inclusiv izbucnirea unei noi şi cât de curând conflagraţii mondiale).

Când Lucian Blaga – scrie memorialistul – a fost numit Subsecretar de Stat la Externe, eu aveam deja un stagiu în minister, iar înainte mă pregătisem temeinic pe profil în străinătate, în minister trecusem prin Direcţia Consulară şi prin Direcţia Politică, lucrasem în acel moment şi învăţasem multe la Cifru, plus că eram excepţional plătit, dar şi pierdeam multe nopţi în acel birou.

După propriile-i și reținutele mărturisiri, presărate parcimonios de-a lungul compactei scrieri, Corneliu Blaga va lucra nu numai cu Lucian Blaga şi Octavian Goga, dar şi cu Iorga, Titulescu, Ion Antonescu, Armand Călinescu şi alţii (în 1940 fusese avansat de la gradul de ataşat la Legaţie la cel de secretar de Legaţie cl. III).

Diplomatul de carieră Corneliu Blaga face mai întâi  o reconstituire a condiţiilor interne şi externe în care Partidul Naţional Creştin fusese adus la putere de Carol al II-lea, deşi, spre deosebire de alte formaţiuni politice, nu obţinuse la alegeri decât 9,15 la sută din totalul voturilor exprimate, mai puţin chiar decât cuziştii şi „Totul pentru Ţară” al legionarilor (15,58) şi cu mult mai puţin decât liberalii (35, 92). Scopul politicii carliste era foarte clar: o ameliorare a relaţiilor României cu tot mai tropăitoarea Germanie hitleristă, care ocupase deja Renania, prin aducerea la putere a Guvernului de dreapta Goga-Cuza, câtă vreme tradiţionalele aliate Franţa şi Anglia erau slăbite şi defetiste. Era „o manevră cu uz temporar şi limitat” în pregătirea unei dictaturi personale – „dictatura regală” – , instaurată prin Constituţia de la 27 februarie 1938, care suspendase viaţa partidelor politice. Acest joc de şah politic a dat satisfacţie dreptei politice, dar şi Germaniei hitleriste. Cu toate meritele sale ca mai vechi militant în Consiliul Naţional Român de la Paris (1917-1918), pentru întregirea teritoriului naţional şi unele compensaţii de război, alături de aliaţi, O. Goga „a rămas poet şi în politică”, apreciază diplomatul memorialist, căci, după înlăturarea intempestivă de la guvernare, Goga a plecat la castelul său de la Ciucea, de unde a tunat şi fulgerat împotriva Regelui, ameninţând că va veni la Bucureşti „cu Ardealul după mine”. Apoi a plecat în Germania, într-o vizită politică – greşeală fatală, căci tot acolo şi-a făcut drum în aceleaşi zile Moruzof, misteriosul şi eficientul şef al serviciului secret, colaborator al faimosului amiral Canaris, şeful Abwerhrmserviciului secret al armatei germane.

Plecat în Germania sănătos, după ce s-a întors la Ciucea, Goga a început să se simtă rău” şi la câteva zile, în noaptea de 8 mai 1938, a murit. Chemat să se exprime, vechiul prieten de la Cluj, prof. univ. Emil Haţieganu i-ar fi spus Veturiei Goga: «Tavi a fost otrăvit.»: „Ştiu de la Veturia Goga, am menţionat deja că o legau de tatăl meu o rudenie şi amintiri comune, era între ei Sonu [Simion Blaga, tatăl memorialistului] şi Duţa, iar eu Corneliu pentru dânsa, a apreciat că am venit să o văd la Ciucea după moartea soţului său.”

În testamentul redactat cu doi ani în urmă, Goga scria cu regret că nu i-au fost favorabile nici oamenii, nici timpul:

Îmi pare rău că n-am putut sluji Ţara cum aş fi vrut şi cred că aş fi putut – cu credinţă şi hotărâre. Am trăit în vremea proştilor – stăpână mediocraţia sub un rege tranzacţional în chestiuni de morală şi fără orizont în problemele de Stat. Ce va fi de Ţară în vâltoarea care vine, nu ştiu – dar cred în puterile sufleteşti ale neamului.”

În continuare, Corneliu Blaga trece în revistă statutul Subsecretarului de Stat de la Externe, post care avea contingenţe cu diplomaţia (primirea diplomaţilor străini acreditaţi, la cererea acestora sau convocaţi, conferinţe de presă, prelucrarea materialelor sosite la minister de la oficiile diplomatice): „ Într-o oarecare măsură, Subsecretarul de Stat contribuia la trasarea politicii externe a Ţării.” O politică mai mult a instinctului naţional decât a orgoliilor personale şi murdarelor jocuri politicieneşti. Reţinem precizarea că „Lucian Blaga nu a făcut parte niciodată din corpul diplomatic propriu-zis”, cât timp a lucrat ca ataşat de presă (1926-1929), secretar de presă cl. II şi cl. I (1929-1933) şi consilier de presă şi cultural (1933-1937), la Legaţiile României de la Varşovia, Praga, Berna, Viena, ci doar în timpul plenipotenţiariatului de la Lisabona (1 aprilie 1938- 31 martie 1939).

Nu putem trece peste observaţiile judicioase şi penetrant-analitice privind portretul uman şi artistic al lui Lucian Blaga, cu referiri la biografie şi operă, dar şi la comportamentul de zi cu zi din vremea prestaţiei de înalt slujbaş guvernamental. Nefiind arivist ori interesat materialiceşte într-un fel, L. Blaga nu s-a implicat în politică. Deşi putea să beneficieze, fără acte justificative, de „fondul diplomatic” pe care-l avea la dispoziţie Subsecretarul de Stat, Blaga nu a făcut-o, fiind un om corect şi conştiincios. Funcţia asta, apreciază memorialistul, „a fost o pacoste” pentru Blaga, „efect cu întârziere” în declanşarea unei crize depresive după 10 februarie 1939.

Cei ce i-au cunoscut îndeaproape frământările au fost exegetul Vasile Băncilă (profesor la Liceul „Mihai Viteazul” din Bucureşti), Ion Chinezu, de la Cluj, diriguitorul revistei „Gând românesc” şi, în parte, profesorul Basil Munteanu. Blaga era un om „reţinut”, „ascuns chiar”, neplăcându-i „ca în eul lui interior să se bage cineva”. Aflându-se, în 1937-1938 în floarea vârstei, puţin trecut peste patruzeci de ani, memorialistul reţine din câteva linii trăsăturile unei inconfundabile personalităţi umane şi literare:

„Înalt, suplu, siluetă de spadasin, pasul lung şi uşor, de balerină, faţa cu trăsături energice, smeadă, bărbia puternică şi cu o gropiţă în ea, la mijloc, răsucită în sus (specifică Blăgeştilor), rar surâs, continuă concentrare, ochii cu străluciri vii  şi întunecate, dar nu erau negri ci căprui-închis, părul lung, castaniu şi ondulat, dat pe spate, chică de poet însă nu purta, că altfel şi Samson al Dalilei ar fi fost mare poet, mai ceva decât David în Psalmi, Lucian Blaga nu-i prea citea, că nu era bisericos, nici vocaţie de predicator baptist nu avea, de-ar fi avut şi predicat, nu se lua părintele Stăniloaie de el.

Lucian Blaga era dotat cu o mare sensibilitate, nu numai artistică. Tip nervos, deşi în aparenţă calm, încontinuu sub tensiune. Sistem nervos labil. Şi fiindcă era om muncit mereu de gânduri. Şi nu izbucnea, să se descarce, ci se inhiba. Se adunau în el sentimente şi porniri neexprimate. Până a făcut o criză de apatie nervoasă, după 10 februarie 1938…”

Acest fizic era modelat de eul interior, corespunzător unui comportament de introspectiv şi introvertit:

Psihic,Lucian Blaga era un introvert şi un introspect. Era «mutulică», cum se spunea în familie, şi el strângea încă mai tare din buze, dar îi şi înflorea uneori pe faţă un zâmbet care nu ştiu ce însemna, îngăduinţă şi înţelegere a oamenilor, sau ironie faţă de lume şi de el însuşi? «Pe mine nu mă sporesc decât creaţiile şi stelele năzdrăvane.»

Lucian Blaga era raţiune pură, dar una frământată. Soarta filosofilor. Era raţionalist schopenhauerian, dar şi intuitiv de tipul bergsonian. Somn bun nu avea, vise mereu da.”

Iar după aceste linii pregnante de portret fizic şi psihic, memorialistul încearcă să corecteze anumite păreri exprimate în legătură cu soarta operei, cu aprecierile făcute de unii şi alţii, de la strălucitul debut editorial până la anii când „nu a mai fost lăsat să scrie […] de nişte ignari şi infirmi din născare.” Autorul îşi doreşte, acum, în 1983, „un proces filosofic şi literar”, deşi, o spune franc, „nu sunt critic literar sau vreun exeget, nici biograf specialist nu sunt. Scriu cum mă pricep.”…

Între timp, adevăratul geniu al poetului, dramaturgului, filosofului, al omului şi diplomatului a fost pus în evidenţă, prin studii de mare ţinută, prin exegeze de larg orizont…

Foarte interesante, inedite chiar, sunt şi alte aprecieri, bunăoară cele privind: prieteniile durabile, nu multe, dar alese, „legăturile femenine” (în general „platonice şi intelectual-speculative”, dar unele şi „carnale”, de unde rezultă că lexemul «muze» e „banal” şi „nu bine definit”!), apariţia postumă a poetului în unele evocări cu „inexactităţi” (ca şi Dorli Blaga, memorialistul amendează cartea Leliei Rugescu, nepoata poetului, care lămureşte, totuşi, multe lucruri!), referirile la operă (înţelegând preeminentă la Blaga filosofia, infuzată şi în celelalte genuri – poezie şi dramaturgie) ş.a.

Lucian Blaga nu avea „spirit politic”, politica nu-l interesa, apreciază fostul director de cabinet. Munca din minister rămăsese aproape toată pe seama lui, fie că ministrului în exerciţiu, Istrate Micescu, îi displăceau anumite probleme consulare şi de protocol, fie că acesta se afla cu săptămânile mai mult la Geneva, la Liga Naţiunilor Unite, „lăsându-i lui Lucian Blaga sarcina şi răspunderea Centralei Ministerului de Externe şi a oficiilor diplomatice din străinătate, plus implicaţiile interne”…

Ministrul en titre nu mai avea de a face nici cu Regele, nici cu zarva naţionalistă, nici cu politica internă, nici cu lăncierii şi legionarii – ci „lacul Leman liniştit, Ligă bărbaţi deosebiţi, crema continentului, Politia. Eden, Herriot”, notează schematic, însă cu spirit ironic-persiflant, memorialistul. „Belelele de la Externe” rămăseseră, aşadar, pe capul lui Blaga. Însă, la Liga Naţiunilor de la Geneva, discursurile lui Micescu, om de mare cultură cu excepţional talent oratoric, impresionaseră enorm („amintesc de cele ale lui Titulescu”, apreciază Corneliu Blaga). „Mefistofeles”, – cum îi ziceau studenţii de la drept, printre aceştia fiind şi actualul său „director de cabinet”, datorită fizionomiei sale (bărbuţă şi sprâncene stufoase, profil faustic) şi , desigur, „verbului demonic”,- era porecla şefului suprem din minister, pe care şi Blaga o ştia, dar nu şi Alexandru Cretzianu, Directorul Politic şi factotum în Ministerul de Externe, nimeni altul decât fostul coleg al lui Blaga de la Legaţia din Berna, –  rămăseseră prieteni şi buni colegi în rezolvarea urgentă şi potrivită a problemelor de serviciu.

Foarte interesante sunt în memorialistica lui Corneliu Blaga consideraţiile privind un anumit „portret în mişcare” al lui Lucian Blaga, surprins acum după ce poetul venise de la „posturile liniştite şi confortabile pe care le avusese în străinătate pe linie de presă şi cultură”, unde se bucurase de „condiţii prielnice pentru preocupările lui”. Până a deveni Subsecretar de Stat, Lucian Blaga fusese doar „pe marginile diplomaţiei”, cum recunoaşte de altfel. Nu îi plăcea, evident, diplomaţia, cum nu avea treabă cu politica. Poetul avea oroare de ceremonial, protocol, dineuri şi recepţii. Când survenea vreo chestiune mai complicată, Subsecretarul de Stat îşi îmbia directorul de cabinet: „Tu eşti diplomat, nu eu, tu să o descurci!”(memorabilă întâmplarea cu frumoasa grecoaică ateniană care, înarmată cu înscrieri şi documente de tot felul, căzuse pe capul ministrului s-o ajute în rezolvarea unor succesiuni imobiliare şi altor bunuri situate la Brăila şi la Bucureşti / chestiune de drept internaţional privat, cochetei, curtate de ministrul Micescu, plăcându-i însă de mai chipeşul Subsecretar de Stat, cu care locuia și lua masa în acelaşi hotel „Splendid”, mai târziu demolat…). Cu mare discreţie memorialistul trece peste episodul acesta, care a durat vreo trei săptămâni, lăsând în urmă „o dâră de parfum”…

De mai multe ori, Corneliu Blaga, referindu-se la statutul diplomaţilor de carieră şi la cel al instituţiei de Subsecretar de Stat (model englezesc), ţine să precizeze că la Legaţiile României din străinătate, unde Blaga fusese ataşat, secretar şi consilier, statutul său nu era acela de diplomat, el însuşi mărturisise că lucrase „pe marginea diplomaţiei”:

„Ca Subsecretar de Stat la Externe, Lucian Blaga a îndeplinit o funcţie guvernamentală în sectorul politicii externe, ceea ce este diferit de funcţia diplomatică propriu-zisă, diplomat de profesie, de Carieră. Diplomat în adevărată accepţie a noţiunii, Lucian Blaga a fost – repet – în numai relativ scurtul timp cât a funcţionat ca Ministru Plenipotenţiar al României în Portugalia.”

Memorialistul, fiind permanent în preajma Subsecretarului de Stat, prin biroul lui trecând toţi cei care intrau la înaltul oficial, evocă, cu multă precizie şi vervă portretistică, anumite „întâmplări”/scene reale de la Ministerul de Externe, cărora Blaga trebuia să le găsească soluţionări „diplomatice”: comportamentul insolent al diplomatului Jean Paul Boncour, reprezentantul Legaţiei Franceze, pus la punct de înaltul preopinent român; dejunul oferit Ministrului Plenipotenţiar al Uniunii Sovietice la Bucureşti, Ostrowski (viitoare victimă a „epurărilor” staliniste sfârşind prin împuşcare), cu prilejul încheierii misiunii acestuia în România, care dă de înţeles rezerva marii puteri de la Răsărit faţă de politica progermană a României, regretându-se relaţiile diplomatice stabilite de colaborarea Titulescu-Litvinov; stoparea unei declaraţii, privind excesele legionare, a ministrului Micescu, trimisă în ţară chiar înainte de a sosi el, spre a fi publicată „fără întârziere”, însă considerată „inoportună” de Subsecretarul de Stat, care se sfătuise cu colegii şi chiar cu premierul Goga. Măsură chivernisită pe care însuși ministrul o va aprecia…

Se adaugă la acestea secvenţele întâlnirilor lui Blaga cu Micescu şi Goga, la aceştia acasă, până noaptea târziu, căutând să găsească cele mai potrivite soluţii la varii probleme, ori generozitatea noului Subsecretar de Stat care închidea ochii şi-i ajuta pe solicitanţi cu „plicuri burduşite” de la „fondul diplomatic” (generozitate răsplătită adesea cu ingratitudine, precum va face mai târziu, în noul regim politic, Zaharia Stancu!).

Scos din seninul cugetării lui şi vârât într-un viespar politic şi diplomatic”, Blaga – posesor al unei „sensibilităţi atavice” – era mai tot timpul tăcut, îngrijorat, dominat de oboseală psihică, nu fizică. Directorul de cabinet ştia că poetul ar avea o „labilă” conformaţie psihică şi că, în urmă cu câţiva ani, în străinătate, trecuse printr-o „criză depresivă de natură psihică”, de aceea se temea acum ca nu cumva starea de solicitare  şi încordare continuă să-i declanşeze o nouă depresie. Invitându-l la local, la concerte, la diferite distracţii, „şeful” refuză (multe din acestea, argumenta el, erau „vulgare” şi sub demnitatea sa), dar primeşte ideea de a se plimba în natură. Astfel, Corneliu Blaga îl însoţeşte pe Blaga la îndelungi plimbări prin parcul Herăstrău, dându-se liber şoferului. Lucrul la minister era între orele 8 şi 13, apoi până la 17 era timp de masă, de recreere,  de odihnă, după care programul se prelungea uneori până târziu în noapte…  În aceste benefice ieşiri în natură, deşi vremea era rece, Blaga încearcă să-i împărtăşească vărului său, care-i solicitase lămuriri, multe din aspectele sistemului său filosofic. „Convorbirile de la lacuri” – zonă ce beneficia de planurile de sistematizare ale renumitului inginer în hidrotehnică Dorin Pavel (nepotul poetului) – sunt, după aprecierea memorialistului, cele de la „Magistru” (chiar aşa i se adresa „şefului” său şi la birou) la „ucenic”. Magistrul este, uneori, pentru sine, şi Metaforel… Iată care era relaţia dintre veri şi oficiali:

„-Ascultă, Magister Lucianus Transilvanus philosophus et poeta, eu te rog să-mi vorbeşti filozofie pe limba mea, de se poate aşa ceva, fă te rog efort, ca să pot pricepe barem pe jumătate chestiile filozofice, că sunt un sfertodoct (şi am ridicat braţele în semn de predare), te rog să nu-mi vorbeşti filozofie şi despre sistemul dumitale filozofic ca la simpozionul filozofilor de fu deunăzi la Heidelberg, scrie la ziar, altul peste o lună la Atena, la căldură şi palmieri, ştiu ei filozofii dumitale ce e bun pe lume, n-am ce zice, că de vorbeşti filozofeşte o să înţeleg mai nimic iar dumneata ţi-ai răci degeaba gura pentru mine şi nu-i zăduf aici la lacuri acum.”

În această frazare, marcată puternic de oralitate, în care se face efortul de a cuprinde cât mai multe idei, păreri, sentimente, este scrisă întreaga memorialistică privitoare la Blaga, cu menţiunea undeva că aceasta constituie o minimă parte dintr-o lucrare mai amplă de Amintiri şi Memorialistică, care desigur a rămas în manuscris.

Ceea ce precizează în mai multe rânduri Corneliu Blaga priveşte componenţa pe cinci părţi a sistemului filosofic, care în 1938 era bine închegat în mintea poetului. Aveau să urmeze binecunoscutele Trilogii (Trilogia cunoaşterii – 1943, Trilogia Culturii – 1944 şi Trilogia Valorilor – 1946), cu precizarea că, pe lângă o Trilogie cosmologică (din care filosoful scrisese deja Diferenţialele divine,1940 şi Fiinţa istorică, postum 1977), Blaga avusese în proiect şi un al cincilea volet de lucrări: Trilogia pragmatică, rămas în stare de proiect.

Reţinem, cu argumente, aserţiunea că Blaga încă de la început dorise să studieze şi să devină filozof, aceasta ar fi fost prima sa vocaţie – filozofia, nu poezia, care a venit mai pe urmă. Filosofia „ţâşnea din el ca izvorul din munte”, scrie Corneliu Blaga, deşi se declară „afon” în chestiuni de filozofie, înţelege exact lămuririle date de filosof şi constată că, dacă Blaga ar fi scris într-o limbă europeană şi ar fi locuit într-un oraş de mare tradiţie din Europa, ar fi devenit unul din cei mai de seamă filozofi ai vremii sale, celebru între atâtea nume în vogă sau care s-au impus mai apoi.

Citindu-i apoi şi o parte din proza Chemarea lupilor (desigur, fragmente din Luntrea lui Caron), memorialistul crede că „Lucian Blaga nu avea stofă de romancier, prea era filosof şi poet, desprins de realităţi, din care romanul se inspiră direct”…. Desigur, proza lui „Magister Lucianus” presupune o altă cheie de lectură, precum realismul fantastic, magic, empatia biografist-psihologică, introspecţia psihanalitică şi antropologică etc., chestiuni de strictă specializare, cu care Corneliu Blaga nu era familiarizat. Cât despre faptul că versurile scrise în sejurul diplomatic lusitan ar fi „puţine şi anodine”, iarăşi e o judecată …extra circulum!

Multe alte lămuriri îi sunt date „directorului de cabinet” în legătură cu dramaturgia, în care „sensibilitatea excesivă” a scriitorului ar spune multe. Era un domeniu care îl chinuise mai mult chiar decât poezia, – de o implicită poetică expresionistă, dar şi de tentă impresionistă, introvertită, – care „venea de la sine”, pe când filosofia a presupus un susţinut şi încordat proces de elaborare. Poetul venise în contact pentru prima dată cu problemele teatrului, fiind elev la „Andrei Şaguna”, din Braşov, unde unchiul său, profesorul Iosif Blaga, publicase un tratat de „Teoria dramei” care i-a servit poetului „ca punct de plecare, atât la elaborarea operei sale dramatice, cât şi la studiile despre artă, despre estetică şi stil”. Mândria memorialistului atinge, cu o jovialitate à la Creangă, şi neamul Blăgeştilor:

Deci chestie în familie şi asta de pe linia dramaturgo-estetică, aşa-i la noi la Blăgeşti, unul de la altul, nu că mă fălesc, doar zic aşa într-o doară. Are cineva ceva împotrivă? Mi-e indiferent, eu ştiu ce ştiu de la sursa primă şi originară.”

Plimbările pe malurile Herăstrăului şi mai ales la acea îndrăgită „platformă de beton” de alături, îi amintesc de ideea filozoful de a scrie un studiu „un volum, poate o trilogie, despre finalitatea Marelui Anonim, adică problema Dumnezeirii în raport cu omul (s.m.), ceea ce ar fi însemnat „cel mai interesat studiu pe care Lucian Blaga l-ar fi scris”, dar după război împrejurările au fost altele. Văzându-se interzis ca filozof („proscris al filosofiei româneşti”), el care intenţionase să creeze un sistem de filozofie românească, Blaga şi-ar fi regăsit spiritul în poezia de o tulburătoare clasicitate modernistă: „Îşi scurgea vâna în poetic, floare dalbă de la mai ureche de filozof. Poezia a fost atunci pentru Blaga un fel de ventil de siguranţă, pentru evacuarea supra-presiunii intelectuale şi sufleteşti. Iar de publicat i s-au publicat numai după ce a închis ochii. Măgarii. De nu-i închidea, nu i se publica…” Acuza că poezia sa ar fi „metafizică şi mistică” nu mai funcţiona în anii care se mai scuturaseră de proletcultism, dar în care Blaga nu fusese nici pe departe repus în toate drepturile lui civice, intelectuale  şi scriitoriceşti.

„Nu sunt critic de meserie, necum de specialitate literară şi cumva filozofică”, zice Corneliu Blaga, care a meditat, mai târziu, foarte mult la cele lămurite cu Blaga în „convorbirile de la lacuri”, mai exact în liniştitul răgaz din 1942 şi 1943, pe malurile Bosforului, găsindu-se în misiune în Turcia. Nici nu bănuia că, în noul regim de după război, în vremea „potopului roşu”, va fi arestat de „bestiile roşii” şi va executa, în perioada 1949-1964, nu mai puţin de 15 ani de puşcărie, la Midia şi Poarta Albă – Canal,la Ghencea, la Craiova, la Aiud. De aici declaraţia netă pe care Corneliu Blaga o repetă de mai multe ori în ampla sa memorialistică presărată parcimonios cu elemente de spovedanie: „De aceea  sunt eu anticomunist feroce. Nu puţine sunt reflecţiile de soiul: „Fiindcă în totalitarism forţa e buldozer iar în democraţie egalitate totală, genii şi dobitoci de-a valma, cu drepturi egale la vot şi la cuvântul în public, şi au proştii un papagal!”…

Când mă mai fac eu om? este întrebarea cu care Blaga îşi surprinde partenerul de discuţie într-o după-amiază de ianuarie 1938: „Am îngheţat. Revenindu-mi şi ascunzându-mi emoţia, i-am supus: «Lasă, Magister, treci dumneata şi prin perioada asta îmbâcsită, ai să scapi de ea şi te vei întoarce la ale dumitale.» Şi l-am prins cu mâinile amândouă de umeri, l-am zgâlţâit uşor, cu afecţiune să-l scutur de acel gând, să i-l alung. M-am abţinut să-l strâng la pieptu-mi, cum mi-a venit să fac, ca să nu-l impresioneze şi să-i tulbur încă mai tare de cum era. De altfel la Blăgeşti efuziuni sentimentale nu prea sunt, austeritate şi interiorizare în această privinţă, revărsări numai după luni separări, tatăl meu nu m-a sărutat decât o dată în viaţa lui, când m-am întors din Occident, în mai 1937, cu o colecţie de diplome şi i-am pus în mână un exemplar voluminos de teză de doctorat. A fost fericit, unul dintre puţinele momente în viaţa sa când a fost, în ultimii ani hăituit şi el de bestiile roşii. De aceea sunt eu anticomunist feroce.”

Dacă Blaga va mai deveni om vreodată, asta e o chestiune asupra căreia Corneliu Blaga va reflecta cu argumente. Anul de diplomaţie în Portugalia, Diktatul de la Viena prin care pierde proprietăţile de la Bistriţa şi Vatra Dornei, anii războiului şi „cearta cu popii” (D. Stăniloaie, Nichifor Crainic, clerul ortodox sibian …), toamna lui 1948 cu scoaterea din învăţământ, din Academie şi apoi umilitoarele slujbe (bibliotecar etc.),  tribulaţiile pensionării sale, ca şi valul de arestări, căruia îi căzuseră victime cei mai apropiaţi prieteni, cercul strângându-se şi asupră-i prin punerea în mişcare a unui dosar de urmărire informativă (care se va închide după moartea sa!) – iată tot atâtea etape importante din viaţa poetului, «staţii» în calea martiriului…

„Când începe recunoaşterea – începe şi putrefacţia” îi scrisese poetul lui Emil Isac încă din 1927, fără să bănuiască marea dramă ce-i va întinde lui însuşi covorul roşu…

Lucian Blaga necunoscut de Corneliu Blaga se dovedeşte un manuscris foarte preţios, menit a lumina, în primul rând, scurtul popas al scriitorului în ierarhia Statului din Guvernarea Goga-Cuza, demnitate pe care o acceptase nu numai pentru că îi ceruse marele prieten, poetul „pătimirii noastre”, ci şi pentru că nu putea să refuze solicitarea Regelui, care îl susţinuse vreme de 12 ani, ca ataşat, secretar şi consilier de presă la diferite legaţii ale ţării în diferite capitale europene.

Faptul că, după „aventura” aceasta guvernamentală naţionalist-creştină, Regele îl avansează la rangul de (atenţie!) „ambasador extraordinar şi ministru plenipotenţiar”, tocmai la Lisabona (la extremitatea de vest a Europei!), poate fi interpretat şi ca un „exil de lux”, despre care încă nu s-a scris, dar ipoteză pe care o lansăm noi acum, nu fără o administrare de probe indubitabile. Solicitarea de a fi rechemat în patrie, pe motivul de a-şi prelua catedra de filosofia culturii începând cu anul universitar 1939-1940, trebuie înţeleasă într-un fel şi ca o delicată detaşare din angrenajul politico-diplomatic, pe care poetul îl vedea cât mai ineficient şi ingrat, cât mai compromis şi decredibilizat.

Deşi scrisă la o vârstă octogenară şi în grabă, ceea ce se simte, desigur, stilistic, lucrarea constituie un izvor preţios pentru viitorul monografist al acestei perioade zbuciumate din viaţa poetului, monografie care de fapt există aici in nuce, trebuind doar o mai amplă abordare a contextului politic intern şi extern, precum şi, bineînţeles, investigarea corpului de documente produs, existent în arhiva Ministerului de Externe.

Zenovie CÂRLUGEA

August 2011

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: