Doina Modola


DOINA MODOLA

 

LUCIAN BLAGA ȘI TEATRUL

Debutând în urmă cu aproape trei decenii, cu lucrarea panoramică Dramaturgia românească între 1900-1918 (1983), Doina Modola s-a dedicat cronicii teatrale, publicând totodată eseuri, îngrijind şi postfaţând ediţii din mari dramaturgi români (Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Adrian Maniu ş.a.). Din 1990 este profesor-asociat la Catedra regie de teatru muzical din cadrul Academiei de Muzică “Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, iar din 1991 îndeplineşte aceeaşi funcţie la Facultatea de Litere – Departamentul de Teatru a Universităţii „Babeş-Bolyai”. Din 1995 devine profesor la Facultatea de Canto şi Artă Scenică a Academiei de Muzică “Gh. Dima”. A organizat festivaluri, în calitate de consilier artistic la Teatrul Naţional din Cluj şi este membră activă a Asociaţiei Oamenilor de Teatru şi a Biroului Secţiei de Critică, iar din 199o membră a Uniunii Teatrale din România şi a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru.

Încă de la teza de doctorat din 1981 (Modalităţi şi forme în dramaturgia românească) şi până la relativ recentele lucrări dedicate dramaturgiei blagiene (Lucian Blaga şi Teatrul. Insurgentul. Memorii. Publicistică. Eseuri., Editura Anima, Bucureşti, 1999, 310 p; Lucian Blaga şi teatrul. Riscurile avangardei, Editura Anima, Buc., 2003, 302 p.), Doina Modola s-a dedicat acestui domeniu literar-artistic, oprindu-se cu o perseverenţă de invidiat asupra dramaturgiei lui Lucian Blaga.

Este vorba de un ciclu de lucrări de critică şi istorie literară / teatrologică sub genericul Lucian Blaga şi teatrul, din care până acum au apărut lucrările menţionate.

Insurgentul. Memorii, publicistică, eseuri (1999) este „axat pe concepţia teoretică a dramaturgiei, piesele urmând a fi analizate în următoarele cărţi”, după cum precizează autoarea într-un „Cuvânt înainte” la volumul din 2003. Asigurând fiecăruia din aceste volume o „relativă autonomie”, ele vor constitui totodată o amplă şi coerentă lucrare despre „sistemul dramaturgic blagian” şi „particularităţile” sale. Autoarea nutreşte convingerea că „recuperarea” acestei experienţe dramatice „ar fi răsplătită şi de o lansare, oricât de târzie, a acestui teatru pe plan mondial, în locul care i se cuvine de drept”…

Primul volum, Insurgentul, merge chiar pe ideea de „insurgenţă” pe care o ilustrează dramaturgia lui Blaga încă de la debutul din 1921 cu Zamolxe. Considerat un artaudian „avant la lettre”, Blaga este văzut prin concepţia lui Antonin Artaud (1896-1948), care în lucrarea teoretică „Teatrul şi dublul său” condamna verbiajul şi mimesis-ul scenic, sterilele problematizări psihologice, susţinând discursul concentrat, simbolic, revelator, arhetipal şi transcendent. Sub acest semn al misterului, cosmicului şi metafizicului, cei doi contemporani se întâlnesc într-o viziune nu numai nouă, dar şi „insurgentă” în ceea ce priveşte teatrul cu multiplele sale probleme de creaţie şi reprezentare, ca substanţialitate şi problematică, ca viziune scenică şi regizorală producătoare de spectacol artistic într-adevăr modern.

Tânărul Blaga realizează încă din 1921 „un fenomen de ruptrură” în dramaturgia românească, fiind totodată, în publicistica sa, „un promotor al modernizării teatrului românesc”. De la repertoriu la ideea de revoluţionare a regiei, Blaga se dovedeşte un „iubitor şi model al insurecţiei intelectuale”. Dramaturgia blagiană depăşeşte contextul cultural al epocii, propulsându-l pe autor, așadar, ca novator al avangardei, ca promotor al modernizării teatrului în toate aspectele sale, de la regie şi repertoriu la artă actoriceasacă şi estetică a stilizării… Într-un capitrol substanţial, autoarea se ocupă de eseistica blagiană şi rolul ei în „mutaţia valorilor estetice” (preluând expresia din Istoria lovinesciană a literaturii contemporane, ultimul volum), realizată în deceniile 3 şi 4 ale secolului trtecut. Noul tip de dramă, fundamental antimimetică, propune o structură proteică, restituind teatrul românesc noi forme dramatice, precum: misterul antic şi renascentist, drama expresionistă şi freudiană, pantomima, tragedia antică, fresca istorică, jocul cu măşti…

Noul teatru blagian, fiind prin excelenţă o formă de poesis, exprimă nu numai tendinţele stilistice expresioniste, dar şi zonele obscure ale psihanalizei ori zariştea luminoasă a mitului – toate acestea concură la definirea unei formule originare, de uimitoare reformulare a genului, de la viziune la limbaj, de la “punerea” problemei la conceperea personajului sub semnul generalului şi ideaticului.

Sub acest semn „insurgent” Blaga este citat de Steinbardt în seria reformatorilor avangardişti, care începe la noi cu Urmuz (geniul absurdului), cu Tristan Tzara (întemeietorul dadaismului) şi, mai apoi, cu Eugen Ionescu (teatrul absurd), autorul lui Zamolxe (1921) fiind „unul din colateralii genului” (v. eseul Umorul în teatrul lui Blaga).

Al doilea volum, Riscurile avangardei (2003), aduce în prim-plan și își propune să relanseze în circuitul scenic românesc piesele de tinerețe ale lui Lucian Blaga (Zamolxe, Tulburarea apelor, Fapta, Învierea și Daria).

Examinând „prejudiciile cu efecte de lungă durată produse de ecoul critic defavorabil la apariția și în anii imediat următori”, autoarea menționează „revolta tinerilor împotriva autorității «bătrânilor» directori de conștiință”, de după 1925, urmărind, cu o documentație sagace, toate aspectele și împrejurările „impopularității dramaturgiei blagiene de tinerețe”. Abia cu Meșterul Manole (1927), Cruciada copiilor (1930) și Avram Iancu (1934), considerate capodopere, dramaturgul reușește să răzbată la luminile rampei și să se impună ca dramaturg.

Disimulând „inovațiile” sub un aparent tradiționalism, prin cultivarea unei tematici îndeobște acceptate și consacrate, dramaturgia blagiană se configura acum într-un „neoclasicism trecut prin revoluție”, după cum însuși autorul va afirma într-un moment în care constată că a venit întru întâmpinarea unui gust public, a unui orizont de așteptare scenică.

Volumul este centrat pe analiza de text de factură teatrologică (metodă ce va opera și în următoarele lucrări), în ideea de a surprinde „specificitatea” creației dramatice blagiene. În ciuda lucrărilor care au abordat, cu reale calități interpretative și intuiții axiologice, această dramaturgie (Dan C. Mihăilescu – 1984, Eugen Todoran – 1985 sau ediția critică a lui George Gană, Opere, 3, 4, 5 din 1986, 1991 și 1993), marginalizarea scenică a teatrului blagian a continuat, observă Doina Modola, și în vremea din  urmă. De aici credința manifestă în relansarea dramaturgiei blagiene:

„Poate că după primul deceniu și mai bine de defulări, afirmare internațională, restabilire a circuitului universal al teatrului românesc, putem spera că a sosit vremea unei redescoperiri sporite a resurselor teatrului blagian. Care pe orice mare scenă, la orice reuniune festivalieră internațională de prestigiu, ar produce același impact special, puternic, pe care l-a produs ori de câte ori a fost interpretat organic.

Experiența acestei recuperări ar fi răsplătită și de o lansare, oricât de târzie, a acestui teatru pe plan mondial, în locul care i se cuvine de drept.”

Riscurile avangardei este o carte meticuloasă de critică și istorie dramaturgică, urmărind nu numai ecoul critic al dramelor blagiene, dar și prejudecățile care au împiedicat cultivarea scenico-regizorală a acestei dramaturgii, structurată ca teatru antropologic și ca teatru-imagine…

Dedicat „meșterului întemeietor” Zamolxe, volumul se constituie într-o minuțioasă evocare documentară și analitică a piesei cu care Blaga a marcat dramaturgia națională.

După un examen al textului din punct de vedere teatrologic (în care investighează izvoarele, modelele, inovațiile, vorbind, totodată, de timp și durată, de spațiu mioritic, de politică și șamanism, de ceremonii orgiastice, de mantică și ekstaz, de scenariu antropologic și zalmoxianism), autoarea se oprește asupra receptării misterului păgân Zamolxe în conștiința criticii literare, de la „adversitatea” și „ostracizarea” inițiale la primele sinteze (T. Vianu, I. Breazu), înaintând până în contemporaneitate, unde piesa lui Blaga s-a bucurat fie de o analiză în contextul expresionismului european (Ov. S. Crohmălniceanu), fie de una în viziune teatrologică (Al. Paleologu), subliniindu-i-se totodată dimensiunea parabolică (M. Șora). Nu au lipsit, de-a lungul vremii, nici alte interpretări, precum cea „genetică” (G. Gană), ideea de teatralitate lirică (I. Pop) ori evidențierea valențelor mitice (E. Todoran), perspectiva biologică (Ion Bălu), ordonarea stilistică și tematică (Titus Bărbulescu), optica psihanalitico-antropologică (Corin Braga) sau ideea „energetismului” dramaturgic (Ion Mariș) ilustrat prin dionysismul nietzschean, daimonia eroilor și categoriile definirii etnice ca mărci stilistice: stihialul, magicul, metafizicul, substratul păgân și ritualitatea.

Un capitol final urmărește destinul piesei ca viață scenică (VII. Zamolxe – viață scenică), de unde aflăm că, de la premiera absolută din 28 februarie 1924, până în vremea noastră, piesa s-a bucurat de viziuni regizorale diferite, de la brechtianismul și expresionismul lui Alexandru Tatos (1971) la ideea de libret muzical a lui Liviu Glodeanu (1973), amintind totodată viziunea ceremonială a lui Radu Cernescu, un explorator pasionat, care, după montarea de la Teatrul Giulești (1976), a realizat unele spectacole în Olanda (1977) și Ungaria (1980). Abia în 1990 piesa se joacă și pe scena Teatrului „Ion Creangă” din Chișinău.

Concluzia ce se impune cu multă luare aminte este aceea că teatrul lui Blaga reformulează un nou „concept tragic”, ceea ce ar reprezenta o oportunitate fără precedent în arta regizorală europeană de azi:

„(Re)teatralizarea teatrului, stilizarea, recuperarea codurilor scenice europene și extraeuropene, teatrul ceremonial, experiența tragediilor antice etc. fiind astăzi aspecte și teritorii familiare profesioniștilor scenei, dramaturgia blagiană se găsește într-un moment de oportunitate fără precedent.

Rămâne doar ca oamenii de teatru să onoreze această șansă și această nobilă datorie.”

Proiectul de cercetare a doamnei Doina Modola este unul de pionierat în cercetarea dramaturgiei blagiene din punct de vedere teatrologic. Având în vedere că, după această primă etapă (a dramelor din perioada 1921-1925), începe o alta, aceea a capodoperelor, care au fost jucate cu mare succes pe varii scene ale lumii, putem aprecia că autoarea are de investigat un material imens, de unde și previziunea că viitoarele volume, componente ale acestui «ciclu» documentar, vor fi, de bună seamă, substanțiale și pline de interes.

Scrise cu o mare pasiune de omul de teatru care este, cele două volume de până acum dovedesc o bună și amplă orientare în domeniu, judecăți de valoare pertinente și o corectă situare a autoarei în contextul european al problematicii.

Militând pentru o «relansare» scenico-regizorală a dramaturgiei blagiene, care ar avea de câștigat enorm în condițiile noii tehnici audio-vizuale, dna Doina Modola susține nu numai ideea (re)teatralizării, dar și a unei reevaluări critice a teatrului lui Lucian Blaga, a cărei specificitate este deopotrivă insurgență modernistă și valoare estetică înaltă.

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: