George Popa


GEORGE POPA:

LUCEAFĂRUL. TREPTELE SPIRITULUI HYPERIONIC

(Arhip Art, Sibiu, 2010)

 

Foarte activ în câmpul creaţiei lirice (11 volume), distinsul universitar ieșean, DHC George Popa, este autorul unor foarte interesante lucrări de filosofia culturii și artei, ba chiar al unor sinteze de istoria culturii şi civilizaţiei ori al unor repere în spiritualitatea românească.

Traducător din Omar Khayyam (şapte ediţii, 1969-2009), Rabindranath Tagore (5 ediţii, 1987-2003), Hafiz (2 ediţii, 1997, 2005), Rainer Maria Rilke (2000), A.K. Coomaraswamy (2 ed. – 1997, 2004), G. Popa face dovada unei comprehensiuni empatice  configurative cu totul remarcabile.

Critic de formulă eseistică şi expertiză aprofundată a textelor, dl G. Popa a abordat, în lucrări de sine stătătoare, universul poetic eminescian din perspectivă filosofică, dovedind observaţii şi relaţionări de largă cuprindere literar-culturală: Spiritul poetic eminescian (1982), Prezentul etern eminescian (1989), Spiritul hyperionic sau sublimul eminescian (20030, Libertatea metafizică eminesciană (2005), Deschideri metafizice în lirica eminesciană (2007), Eminescu sau dincolo de absolut (2010).

Recenta lucrare, Luceafărul – treptele spiritului hyperionic, dedicat evaluării dintr-o nouă perspectivă a capodoperei eminesciene, strânge la un loc capitole din cărţile precedente de dinainte de Revoluţie, marcând o nouă ”treaptă” a spiritului hyperionic prin eseul Eliberarea dincolo de dincolo, în care ne propune o ”continuare” atât teoretică cât mai ales poetică, sui generis, nu lipsită de fişa argumentativă, cu un probatoriu conspect din manuscrisele eminesciene.

Pornind de la ideea-cadru că Luceafărul exprimă ipostaza hyperionică a spiritului eminescian însetat de absolut (prototip laitmotivic definitoriu al liricii), criticul reţine, chiar pe coperta cărţii sale, un vers emblematic din postuma Odin şi poetul:

”Ca un luceafăr am trecut prin lume.”

Situarea axiologică cea mai înaltă a astrului, atât de frecvent ca imagine artistică, apare în poemul filosofic Luceafărul, unde are loc ”delimitarea lui Hyperion de onticitatea umană” şi, prin urmare, ”definirea geniului ca aparţinând unui alt regn ontic…”

Intenţionând a decela câteva ”trepte” ale spaţiului hyperionic, G. Popa comentează mai întâi ”transubstanţierea hyperionică a lumii”, înţelgând prin aceasta o ”sinteză de spaţii fizice ţi – corespunzător – sufleteşti, rezumând sferele ontice posibile în concepţia umană”

”Aceste spaţii desfăşoară o impresionantă suită de planuri tensionale, a căror mişcare coregrafiază, metaforizează variate trăiri spirituale, şi sunt chemate să delimiteze antinomic două sfere existenţiale: absolutul şi contingentul.”

Mediul care ar înfăptui convertirea spaţiului fizic extern în spaţiu sufletesc, exprimând ontologic umanul şi hyperionicul, îl constituie muzica, ceea ce criticul numeşte ”natura muzicală a orizontului fizic”, dat fiind că muzica, prin mobilitatea vibratilă şi imaterialitatea ei, se află la interferenţa dintre fizic şi psihic”. Concomitent cu muzica, intervine lumina, factor permanent difuz şi transfigurator, care – observă criticul – nicăieri nu joacă un rol atât de precumpănitor, ontologic şi axiologic, ca în Luceafărul.

Identificând, totodată, şi o transvaluare hyperionică a temporalităţii, dl. G. Popa constată că Eminescu ”optează pentru temporalitatea de tip omenesc, senzorială, pe care, supunând-o sortilegiului poeziei, o preschimbă în energie de transmutare ontică a omului şi a lumii:

”Transmutare, ec-stazie, care are loc în inefabilul pur, în beatitudinea unei stări fără nume.”

Să exprime Luceafărul o ”dramă a Timpului”, un ”impas” ontologic, în relaţia antinomică dintre temporalitatea senzorială, heracliteană, şi cea absolută, hyperionică? se întreabă criticul, concluzionând că finalul poemului chiar acest accent îl pune  (antinomia ireductibilă şi imuabilă dintre temporalitatea epicureică şi cea eternă, astrală).

Mult mai interesant ni se înfăţişează ipoteza de «poem neterminat» a Luceafărului din capitolul al treilea: Eliberarea dincolo de dincolo. Deşi, Luceafărul ni se pare un poem încheiat, rotund, ”marea surpriză” pe care o lansează criticul se referă la un citat eminescian din ms. 2257, f. 4291, unde găseşte că poetul urma să modifice Luceafărul, mai ales sfârşitul ”cu mult schimbat à la Giordano Bruno.” Prilej pentru hermeneut de a cita din gândirea poetico-filosofică a lui Giordano Bruno, mai exact din De gli eroici furori / Despre entuziasmele eroice: ”Puterea intelectuală nu se află niciodată în repaus, nu este nicicând satisfăcută cu un adevăr inteligibil, ci aspiră mereu şi mereu spre adevărul de necuprins, nu este mulţumită niciodată cu ceva finit… Ea despică bolta cerească, se avântă în nemărginire şi, prin eter, pătrunde în sferele superioare, parcurgând treaptă cu treaptă adevăruri tot mai înalte.”  Căci ”cei aleşi au inteligenţă cerească, posedă lumina divină.”

Dar ”iluminarea divină” înseamnă eliberarea metafizică, focul şi eterul exprimă ipostaza supremă eliberatoare, ca în unele din poemele lui Eminescu:

”Nobilul foc mă înalţă şi mă mântuie de natura inferioară… Mereu voi fi asemenea Phoenixului… Prin lumina intelectuală sufletul meu suie iluminând şi arzând prin dumnezeiască iradiere… Cu focul împreună mă mistui şi înapoi în eter mă întorc… Pentru a ajunge dincolo de stele şi e empireul ceresc de sub eter nu este nevoie de a deschide ochii spre cer, de a ridica mâinile, de a merge la templu, ci de o lumină intelectuală care vede dumnezeirea în sine însuşi, suflet din suflet, viaţă din viaţă, esenţă din esenţă.”

Ba mai mult, dl G. Popa citează un vers din Bruno, care trimite direct la izvorul unei imagini-cheie din Odă în metru antic: ”Sunt de ajuns valurile oceanului să stingă ardoarea acestor flăcări?”. A se compara cu: ”Focul meu a-l stinge nu pot / Cu toate apele mării.”

Prin urmare, suprema eliberare nu ar consta în revenirea ”la locul lui menit din cer” a Luceafărului, ci reîntruparea în Neînceputul absolut, dincolo de orice model de fiinţare, uman sau astral, dincolo de orice sistem ontologic, o antilume, o anterioritate absolută în raport cu existenţa şi nonexistenţa, o întoarcere în increat (cam ceea ce fizica astronomică numeşte antilume cosmică indefinită):

”Eminescu face parte dintre spiritele care au suit până la extremul nivel la care poate ajunge gândirea umană în conceperea libertăţii onto-axiologice absolute.”

În acest fel, poemul Luceafărul ne apare nu numai opera aperta, dar şi opera non finita, putând să-l apropiem, ca semnificaţie onto-gnoseo-axiologică, de Simfonia neterminată a lui Franz Schubert.

Şi pentru a fi cât mai convingător, dl. George Popa inserează în finalul capitolului poemul Lume şi geniu, un fel de ”continuare imaginară la dialogul ceresc, pe texte din Eminescu şi Giordano Bruno”, dovedind dexteritate prozodică şi viziune poetică, o încercare cam speculativ-filosofică şi gnomică care păstrează inimitabilul vers iambic de 7-8 silabe al Luceafărului.

Într-un Addendum, criticul dă curs eseului comparatist Luceafărul şi Faust, capodopere emblematice pentru creaţia lui Goethe şi Eminescu, precum şi pentru literaturile germană şi română. Făcând observaţii judicioase privind izvorul de inspiraţie al ambelor opere, aspectul baroc de tragedie antică al operei goetheene opus structurii solemne, maiestuoase a Luceafărului, aspiraţie hyperionică versus  aspiraţie mundan-hedonistă cu sens mântuitor-creştin, iubire ideatică versus experimentalism erotic faustian, simbolism ignic pasional versus arderea sacră a nemuririi şi, nu în ultimul rând, problema religiei (eroul lui Goethe este omul creştin, adamic, care îl nesocoteşte pe Dumnezeu şi se dă pe mâna diavolului punându-şi drept miză sufletul, pe când la Eminescu  avem de a face cu o dramă a spiritului care se produce la polul purei spiritualităţi, în joc fiind drama axiologiei lumii, a Creaţiei).

Recenta lucrare de eminescologie a dlui George Popa, Luceafărul. Treptele spiritului hyperionic (apărută în colecţia ”Hermeneutica” a Editurii Arhip Art – Sibiu) are meritul de a repune în discuţie una din capodoperele literaturii române, printr-o coerenţă a comentariului critic care treptat i-a relevat hermeneutului valori, sensuri, deschideri, toate validând ideea de opera genialis et perrenis a creaţiei eminesciene.

Zenovie CÂRLUGEA

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: