Gheorghe Grigurcu


O PROVOCARE ADRESATĂ DESTINULUI

 


Gheorghe Grigurcu

O provocare adresată Destinului

– Convorbiri cu Dora Pavel

(Editura Pleiade, Satu Mare, 2009, 344 p.)

„Cartea de dialoguri” (ale Dorei Pavel cu Gheorghe Grigurcu) cuprinde interviurile publicate, începând cu anul 2000, în Luceafărul, Acolada, apoi în România literară, Viaţa românească, Jurnalul naţional, Ramuri, Cafeneaua literară, Familia, Convorbiri literare, Vatra. Cele mai multe datează din anii 2008 şi 2009. Fiind încheiată în toamna lui 2009, cartea aduce în pagină o „imagine” proaspătă a cunoscutului critic literar şi poet, a eseistului şi autorului de aforisme, într-un cuvânt a scriitorului de mai amplă reflexivitate, mai întotdeauna „în răspăr” faţă de evidenţele confortabile şi conivenţele osificate (dl. Grigurcu nu ar refuza raportarea la seria basarabeană, pe linia Hasdeu-Stere-Baconsky-Goma, neuitându-l totodată pe europeanul I.D.Sîrbu, „craioveanul fără voie”, cu origini petrilene…).

Intervievatorul, atât de perseverent în abordarea periodică şi atât de insistent în a „detalia” aspecte din biografia cât mai personală şi intimă a scriitorului, se dovedeşte pretutindeni nu numai acceptat, dar şi agreat, de vreme ce, cu generoasă disponibilitate, va obţine răspunsuri din cele mai substanţiale, un veritabil spectacol de biografie şi idei, de creionări şi evocări menit a ni-l releva pe onoratul cetăţean al Târgu-Jiului / Amarului Târg de pe Jiu ca pe unul din cei mai de seamă literaţi români în viaţă. Aparţinând, cronologiceşte, aşa-numitei „generaţii ’60”, dl. Gh. Grigurcu a fost martor şi desigur actor al unei perioade culturale semicentenare, una din cele mai dramatice şi încă neaşezate, faţă de care şi-a clădit propria-i personalitate scriitoricească prin opţiuni clare şi comportamente rectitudinale, toate acestea aducându-i îndepărtarea din slujba redacţională şi „exilul intern” de la Tg.-Jiu.

Privite sub aspectul unui anumit pathos confesiv, răspunsurile d-sale – departe de a fi fulgurant-expeditive – sunt înnimbate atât de reflecţia rece, tăioasă, detaşată, cu raportări la autori români şi străini din diferite epoci culturale, cât mai ales de o reverie a anilor de formare, dar şi a întâmplărilor de până mai ieri, care nu ar avea nimic spectaculos în sine, dar care degajă acel farmec al dimensiunii sufleteşti engramat şi operei în ansamblu. „Amintirile – spune scriitorul – «dublează» viaţa noastră cu o prezenţă fantomatică”. Sunt, altfel zis, o prezenţă care se subordonează normativelor ficţiunii, cu „expresivităţi revelatoare”. Mai mult decât o „chemare”, literatura este un Destin: „A face literatură înseamnă a practica un sport extrem.” Pândit pretutindeni de riscuri, dar îndemnat puternic şi de „fiorul aventurii” (cu atât mai tare trăit cu cât te afli cât mai aproape de buza prăpastiei!), scriitorul este animat de acea dorinţă care salvează, asemenea misticului care trăieşte mesajul divin, și dl Grigurcu crezând că deasupra eroului este sfântul…

Având în vedere experienţa-i de viaţă, dl Gh. Grigurcu proclamă suferinţa drept criteriuîntemeietor al creaţiei şi, desigur, fapt fundamental al cunoaşterii. E vorba de suferinţa venită din zonele sufleteşti profunde, nu din momente capricioase opace, rebarbative, aleatorii (o asemenea suferință impurifică şi stârneşte reacţii grobiene). Suferinţa, emanată din chimismul fiinţei, favorizează creaţia artistică – „e un nutriment vital al eforturilor noastre creatoare”. Şi tot suferinţa este văzută ca „instrument al mântuirii”. Este – vezi Iisus Hr. – o contopire aomenescului cu divinul, sub egida durerii maxime care a fost crucificarea, unde fizicul şi metafizicul fac corp comun. Doctrina creştină nu ne oferă o „reţetă” miraculoasă de-a scăpa de suferinţă, însă ne asigură modalitatea de a o folosi în chip miraculos, ca un mijloc al iubirii şi deci al expierii. Cu condiţia ca această suferinţă să fie transparentă, să zărească sufletul străbătut de nostalgii şi speranţe, năzuind la transcendenţă… Ca graţie şi poezie a sufletului, Speranţa intră în antinomie cu Răul, cu a cărui conştiinţă se confruntă vremea în care trăim.

În ceea ce priveşte interviurile, acestea ar putea fi „un surogat al societăţii care-mi lipseşte lungi perioade cu desăvârşire, o deschidere către lume, însă una sublimată, evocatoare.” Confesiunea capătă culoarea literaturizării, astfel dialogul de acest tip e ca un jurnal provocat, o speţă inalienabilă creaţiei: „Jurnalul se află îngropat la temelia poeziei, a romanului, a numeroaselor pagini de eseu şi critică, aidoma unei făpturi omeneşti sacrificate la temelia unei construcţii ca ea să dureze.”

Foarte interesante sunt paginile referitoare la datul (predestinarea)şi clădirea de sine a personalităţii artistice. Datorită înzestrării sale native cu o  hipersensibilitate aparte, criticul, dar şi omul cu îndatoriri sociale, refuză actele şi manifestările de socializarea, preferând „plimbările” prin parcul Târgu-Jiului sau prin zăvoiul Gilortului, la Târgu-Cărbuneşti, în compania câinelui Roky. Nu rămâne impasibil la spectacolul vieţii, întrucât filtrează din acesta unele aspecte şi imagini, în aspiraţia mai înaltă de ficţionalizare a realităţii.

Temele şi subiectele dialogurilor sunt de o mare varietate, îndeosebi biografică şi culturală, atingându-se şi alte sfere ale gândirii şi practicii umane, de la filozofie şi etică, la estetică şi religie, de la psihologie şi politică, la mass-media şi spiritul vremii etc.

„Uitat la Târgu-Jiu” de peste 30 de ani, dl Grigurcu s-a adresat în nenumărate rânduri unor factori de resort, inclusiv Uniunii Scriitorilor şi Ministerului Culturii, dorindu-se într-un mediu cultural pe măsură şi având o locuinţă în care ar putea să-şi aducă aproape de masa de lucru impresionanta-i bibliotecă, care creşte de la o zi la alta… Este conştient că viaţa pe care a dus-o şi o duce în Amarul Târg, (care nu a fost niciodată unul „de dulce”, cum s-a exprimat un preopinent mai pragmatic, ce se dorea a fi „al doilea Grigurcu”!) „se înscrie perfect în contextul dispreţului pe care îl arată interlocutorilor puterea postdecembristă, atât în varianta sa de până la 1996, cât şi în cea ulterioară, de care ne-am legat speranţe uşoare.”

Răspunzând la varii întrebări, care uneori îl provoacă delicat şi simpatic, criticul „dizertează” asupra spiritelor formatoare, tinereţii asuprite de ideologia proletcultului, prieteniilor trădate, asupra locurilor şi oamenilor pe care i-a cunoscut. Se exprimă asupra condiţiei literaturii, a eticii scriitoriceşti, neuitând să nuanţeze consideraţiile despre actul receptării critice şi îndeosebi despre condiţia polemicii, ca formă de vivacitate a criticii. Nu crede în distincţia antinomică maioresciană „poeţi” vs. „critici”, distingând cu fineţe raporturile dintre „cultură” şi „politică”. În privinţa „geniului”, criticul îl consideră „un fenomen de hotar”, amintind metafora baudelairiană a albatrosului sau, mai neted, părerea lui Diderot despre reacţia mulţimii în faţastrăinuluiminoratului şi xenofobiei sui generis!  Între marii scriitori pe care i-a cunoscut de-a lungul vieţii, Blaga rămâne una din marile lumini. Deşi amendaţi pentru „colaboraţionismul” lor, îşi aminteşte cu simpatie de Arghezi, de Sadoveanu, de Gala Galaction, dar și de I. Agârbiceanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Dimitrie Stelaru, Ion Sofia Manolescu… Desigur, nu-i poate uita pe G. Călinescu, T. Vianu, Vladimir Streinu, Perpessicius, Şerban Cioculescu, N. Steinhardt, Petre Ţuţea, Al. Rosetti, Liviu Russu, D.D. Roşca, Melania Livadă… Lista septuagenarului este, desigur, lungă, şi foarte grăitoare pentru gustul literar şi estetic al celui ce va persevera pe linia criticii artiste (noi înşine scriam în „Ramuri”, nr. 9/1983, o cronică de o pagină la cartea „Între critici” intitulată chiar aşa: Gheorghe Grigurcu şi mandarinatul criticii artiste, de unde se vede că regretatul Marin Sorescu, redactor-şef navetist la Craiova, nu avea idiosincrazii faţă de criticul ce se arătase atât de reţinut cu poezia sa!).

Întrebat dacă la o Judecată de apoi a literaţilor, ar putea să renunţe la unele convingeri, dl Grigurcu spune că în acest caz totul ar semăna a autodenunţare”, curiozitatea rămânând doar a interlocutorului…

De imputarea că i-ar fi negat pe marii scriitori care au pactizat cu Diavolul roşu, criticul se apără afirmând că, nefiind un „canibal axiologic”, niciodată nu s-a gândit la acest „genocid”, ci doar „la consecinţele afurisitului pact în producţia lor”, la condiţionarea vieţii acestora într-o anumită etapă culturală când scriitorul adevărat trebuia să tacă în faţa ideologiei opresoare.

Recenta carte de dialoguri purtate de-a lungul anilor de Dora Pavel cu poetul și criticul literar Gheorghe Grigurcu aduce în prim-planul vieții noastre literare impresionanta personalitate a unuia dintre cei mai consecvenți scriitori, dezvăluind în același timp o mirabilă complexitate umană. Omul și scriitorul au mers la unison, clădindu-se unul pe altul într-o armonioasă formulă caracterial-spirituală, punându-și pecetea judecăților de valoare asupra literaturii române din ultima jumătate de secol.

Reper axiologic inamovibil, situat de la bun început pe direcția criticii estetice și ducând mai departe un oarecare ”legatariat” lovinescian, sine qua non în construcția corectă și durabilă a Panteonului literar național.

Zenovie CÂRLUGEA

„CATALOG LIRIC”

 o panoramă  a poeziei române contemporane –

Una din caracteristicile operei critice a d-lui Gh. Grigurcu este aceea de a ipostazia, în lucrări panoramice, fenomenul literar contemporan, sub genericul unor percepții ce oferă variabilitatea în unitate. Aproape întreaga prestație de longeviv cronicar literar poate sta sub titluri precum: „Critici români de azi” sau „Poeți români de azi”, ceea ce mărturisește intenția, de fapt declarată undeva, de a realiza un tablou cât mai complet al criticii și, mai ales, al poeziei române din perioada postbelică, de la suprarealiștii târzii (Constantin Tonegaru, Ion Vinea) la șaizeciști, și de la șaptezeciștii și optzeciștii afirmați pe deplin la așa-numiții „nouămiiști” și „douămiiști”, până la ultimele apariții de acum doi-trei ani. Recenta și masiva lucrare, Catalog liric („Convorbiri literare”, 2010, 438 p.) strânge la un loc, într-o înșiruire continuă, nu mai puțin de 97 de poeți, din diferite generații literare postbelice. Structural și, desigur, compozițional, volumul se așează într-un peisaj critic propriu, dacă este să amintim: Teritoriu liric (1972), Idei si forme critice (1973), Bacovia – un antisentimental (1974), Poeți români de azi (1981), Intre critici (1983), Existenta poeziei (1986), Peisaj critic (I,1993, II,1997, III, 1999), E. Lovinescu intre continuatori si uzurpatori (1997), A doua viață (1997), Imposibila neutralitate (1997), Poezie romana contemporana, I, II, 2000), Fișele unui memorialist (2006) etc.

Volumul însumează, de fapt, cronicile publicate de-a lungul ultimilor zece ani, în „România literară„, „Viața Românească”, „Acolada” etc. Avem  a face cu o însumare „de catalog”, firească, alfabetică, a numelor, evitându-se orice clasificare, orice departajare generaționistă, cum de fapt stă bine unui tablou de valori concomitente al genului. Din cei 97 de autori (și 118 cronici), unii se bucură de două sau trei cronici, revenirea criticului marcând aspecte noi ale liricii și, desigur, o mai accentuată imagine a portretului liric respectiv, surprins în mișcare, în redefinirea sau în îmbogățirea elementelor definitorii, specifice, diferențiale.

E un amplu spectacol de evaluare critică, în care întâlnim, desigur, nu doar condeie excelente și …geniale.  De fapt, răspunzând unui „talentat tânăr autor” ieșean, dl. Grigurcu a mărturisit răspicat că a scris despre mai toți poeții de azi, nededicându-le, otova, fără discernământ, cronici ditirambice, dimpotrivă supunându-le producția „unui stil descriptiv, din dorința profesională de a lua din când în când pulsul fenomenului poetic la nivelul său de actuală manifestare medie…” Nu e cazul, așadar, de a crede că, în aceste ample „dări de seamă”/ analize, criticul ar vedea incontestabil poeți mai mari decât ecoul poeziei lor (ca să parafrazăm o remarcă a lui Ștefan Aug. Doinaș privitoare la poezia lui Gheorghe Istrate).

Tocmai acestui deziderat îi răspunde recentul Catalog liric, „pulsul fenomenului poetic” fiind luat cu instrumentele binecunoscutei metode estetice cu care operează dl. Grigurcu și cu care ne-a obișnuit în ultima jumătate de secol, dând glas unei voci critice de autentică vocație și refractară oricărei presiuni conjuncturale. Textele d-sale exprimă o gândire limpede, dincolo de menajări, concesii și stratageme, iar cine știe să citească înțelege exact atât afirmația netă cât mai ales negația ori reținerea axiologică, oferind acele citate ilustrative, lămuritoare, mai totdeauna fără putința de ambiguizare a intenției scripturale.

Desigur, orice diagnostic critic incumbă nu numai obligația de a surprinde, cât mai exact, notele specificității artistice, ci și acel inevitabil subiectivism al receptării, conform cu exigențele valorice și ale gustului estetic. Cine cunoaște critica dlui Gh. Grigurcu nu va întâlni aici „deziceri” și reformulări, în sensul ajustărilor axiologice, dimpotrivă, va vedea cum toate aceste cronici intră într-un dialog cordial și firesc al valorilor lirice din epocă, dincolo de orice clasificare riguroasă, departajată, de criterii generaționiste sau de grupări poetice. Astfel de clasificări, proprii îndeosebi criticii universitare, se dovedesc de cele mai multe ori conjuncturale și perisabile, când nu intră într-un tipar de gândire străin libertății și specificității creației. E mai mult un criteriu didactic decât unul operațional și funcțional.

Considerându-se, de fapt, știute toate acestea, criticul adună, între coperțile acestei cuprinzătoare lucrări, texte publicate în ultimul deceniu, cam în ordinea în care ele au apărut în diferite periodice. Acolo unde este cazul, autorul respectiv figurează cu două sau trei texte (cronici), precum în cazul unor poeți urmăriți cu o atenție suplimentară: Constantin Abăluță, Paul Aretzu, Ana Blandiana, Emil Brumaru, Constanța Buzea, Ilie Constantin, Dan Damaschin, Gabriel Chifu, Mariana Filimon, Angela Furtună, Ioan Flora, Șerban Foarță, Mircea Ivănescu, Miron Kiropol, Ioan Moldovan, Mircea Petean, Petru Stoica, Liviu Ioan Stoiciu, Nicolae Tzone, Grigore Vieru, Liviu Georgescu, Floarea Țuțuianu…

Între cei 97  de autori, inserați alfabetic, există poeți de prim-plan, dar și alții aflați în anumite etape ale creației, fie la primele volume, fie la conturarea mai clară a unor viziuni poetice. În ceea ce-i privește pe consacrați, preferința criticului merge, în general, spre șaizeciști, dar și spre autori din generațiile mai noi, care îndeplinesc sufragiile unei atente evaluări.

Astfel, Constantin Abăluță, considerat „un nedreptățit”, este apreciat drept „unul din poeții cei mai de seamă pe care-i avem în prezent”. La fel, Ana Blandiana, al cărei ethos impregnat de atitudini est-etice, este „cea mai cunoscută poetă din România”, menită, prin rectitudinea atitudinii cetățenești, a spăla „rușinea bardului politizat”. Și Emil Brumaru este „unul din marii noștri poeți contemporani”, precum Miron Kiropol („un mare poet”). Un nume de-acum clasicizat al poeziei noastre contemporane este Petru Stoica („poet antioficial”), apreciat drept „un fanion al modernismului” într-o epocă de redefinire a poeziei, amenințată de oficializare. Însă „cel mai mare meșter al cuvântului românesc” este Șerban Foarță, câtă vreme Ion Horea rămâne „cel mai important poet în viață al Transilvaniei”. La fel mai tânărul Ioan Moldovan, „neîndoios unul din cei mai importanți poeți ai bogatei serii lirice optzeciste”. Și Aurel Pantea este socotit „unul din poeții noștri de excepție”, așa cum Adam Puslojič ilustrează „un profil incontestabil”, amestec de ingenuitate frustă și demonie dramatizată…

Dacă Ion Mircea este „un poet intens”, situându-se între „transcendență” și „destructurare”, Nicolae Tzone rămâne „cel mai interesant avatar al avangardei pe care îl cunosc în prezent literele românești”. Iar dacă Gellu Naum ilustrează „un blazon al libertății”, Gherasim Luca rămâne „un nume de referință în cadrele avangardismului”…

De o apreciere aparte, cu accent pe paradoxurile poeziei sale”, se bucură Mircea Ivănescu, Mihai Ursachi („acreditarea unei legende”), Constanța Buzea („nume de referință în literatura română de azi”), Ioan Alexandru („poet crepuscular” și „catastrofic”), Mircea Petean (cam singular „între intelighenții de azi ai pământului transcarpatic”). Sau, bunăoară, Ion Murgeanu, care „merită o mai înaltă prețuire în cuprinsul «generației» sale”, ca și Ion Zubașcu „unul din fiii oropsiți ai istoriei noastre contemporane”, autor al opului liric Omul disponibil („una din cărțile cele mai impresionante de poezie pe care le-am citit în ultimul timp.”).

O altă categorie de poeți ar fi aceea privindu-i pe ceilalți „consacrați”, mulți din generațiile mai tinere, precum caracaleanul Paul Aretzu, un avangardist târziu, încercând convertirea valorii religioase în percepții estetice, mizând deopotrivă și pe „intruziunea unei demonii”. U o poezie „dincolo de provincie” se remarcă suceveanul Ion Beldeanu, nu atât de radical, de pamfletar și dinamitard precum Ion Chichere în „Absurdistanul” său plin de sevele răului social și politic. Același spirit malefic al secolului îl răsfrânge și poezia lui Gabriel Chifu, poetul craiovean definit drept „un calofil cerebral”.

Dacă la Petre Got criticul evidențiază acea reverberantă „candoare a tradiției”, la Ion Horea constată drept „centru al lumii” satul cu mirajul străvechimii sale și cu ritmurile lui legate de anotimpuri, dar și de un anume „ethos” al spiritualității transilvane. Câtă vreme insolitul Virgil Mihai ar avea caracteristic „exotismul flamboaiant”, iar Ion Lungu, dimpotrivă, ar merge pe un „biografism” navetând între teluric și celest. Nici clujeanul Ion Pop nu rămâne în afara aprecierii admirative, spulberându-se prejudecata înrădăcinată la noi că am avea de a face doar cu o „poezie de critic”. La fel „necurmata angoasă” din poezia lui Cassian Maria Spiridon. „O mixtură de tradițională sumeție și de negație modernă” întâlnim în poezia sătmăreanului Radu Ulmeanu, câtă vreme coregionalul său, George Vulturescu, rămâne „un poet al Nordului”, ca și Andrei Zanca cu a sa „aspirație spre Totalitate”.

Nici arădeanul Vasile Dan cu a lui „obsesie a copilăriei” ca o „dulce povară”, nici argeșeanul Virgil Diaconu, bard delicat ferit de excesele postmodernismului, nici Dinu Flămând văzut ca un liric „între contingent și absolut”, nici Dan Damaschin recepționat pe latura orfismului, nici Marian Drăghici animat de o existențială fervoare balcanică – nu rămân în afara simpatiei critice.

Foarte interesante sunt și revenirile la autori clasicizați, precum Ștefan Augustin Doinaș (în a cărui poezie criticul identifică o „curbă ontologică”), Constant Tonegaru (al cărui discurs liric „are aerul unui balet tragi-comic”), Gherasim Luca („nume de referință” al avangardismului interbelic) sau ion Vinea (al cărui „postmodernism” nu trebuie să ne înșele în a-l fixa corect în mediul avangardei interbelice). Nici Grigore Vieru, considerat un „Octavian Goga al Basarabiei”, nu e uitat, iubirea de patrie devenind la acesta o flamă care, în destule locuri, „se estetizează”. Sub genericul Patria în variante, criticul reține creația autentică a poetului albaiulian Ion Mărgineanu (o muzicalizare de melopee a trăirii lirice), a cernăuțeanului Vasile Tărâțeanu din „Țara fagilor” și a sibianului Ioan Radu-Văcărescu…

Sub genericul Cei șapte magnifici („nouăzeciști”) smulg criticului, fiecare în felul său, câte o apreciere generoasă: Daniel Bănulescu, Mihail Gălățanu, Ioan S. Pop, Cristian Popescu, Floarea Țuțuianu, Nicolae Tzone, Lucian Vasilescu. Criticul vorbește aici despre „avangarda recurentă” a unui lirism ce se reinventează mereu.

Să nu uităm și alte nume ale poeziei noastre de azi: Adrian Alui Gheorghe (cu „întunericul moral” dintr-o estetică a urâtului), Nicolae Coande (descoperind „șansa «biografismului»), Andrei Codrescu, Ion Davideanu, Dorin Tudoran, Dinu Flămând, T.O. Bobe (cu orizontul lui miticist!), Ovidiu Genaru („bonomie ironică”), Liviu Georgescu, Bogdan Ghiu, Vasile Gogea, Andrei Gurghianu, Augustin Pop, Valeriu Mircea Popa, Nicolae Prelipceanu, Adrian Popescu, Vasile Proca, Cristian Simionescu („unul dintre vârfurile incontestabile ale poeziei românești de azi”), Liviu Ioan Stoiciu („utopia demonică a satului, ce încă o dată se dovedește virtualmente mitic”), Ion Istrate, Victor Știr, Pavel Șușară.

Între poetesele epocii noastre, în imediata vecinătate a Anei Blandiana sau Constanței Buzea, le regăsim pe Nora Iuga (cu „suprarealismul” ei manifest), pe Sina Dănciulescu („poetă remarcabilă”), pe Ioana Dinulescu (luptându-se cu plictisul într-o Craiovă a noilor „bani” numită „orașul lui Heidegger”, un fel de „feminitate versus provincie”), pe Ioana Ieronim, Mariana Filimon, Monica Patriche, Mariana Bojan. Nu sunt uitate Monica Cesereanu cu viziunile sale hilare și negre, secretate de un fel de «billis atra», Magda Cârneci considerată „poetă semnificativă pentru spiritul epocii, acel «Zeitgeist» atât de profanat de barzii mistificărilor propagandistice, Irina Mavrodin (poezia unui „prea-plin sufletesc”), Angela Furtună (evidentă „pasionalitate livresc-caligrafică”). Menționăm portretul Floarei Țuțuianu, „atât de floare și totuși carnivoră”, devoratoarea de imagini lubrice, tinzând prin viziunile sale la un pansexualism de tip feminin (cronica „Cu sexul pe buze”, în care se citează și o frază din prefața lui Eugen Negrici privind producția unei feminități fruste și „ciripitoare ca o târfuliță”).

A nu se înțelege din „calificativele” risipite în acest Catalog liric că dl Gh. Grigurcu este un spirit laudativ. Dimpotrivă, mișcându-se cu firească dezinvoltură într-o materie atât de bogată, criticul păstrează echilibrul judecăților de valoare în marginea calității textelor. D-sa știe să aducă citatul ilustrativ la locul potrivit al comentariului; din câteva rânduri, dacă nu dintr-o fericită sintagmă uneori, profilul poeziei în cauză este conturat cu linii subțiri sau în tușe mai groase, după caz. Este în tot acest demers critic un simț estetic aproape instinctiv, pe care îl deține profesionistul în urma îndelungatului exercițiu, când a afirmat cu măsură, a negat cu indignare, dar a lăsat creatorilor    și șansa unor viitoare izbânzi, pe baza unor elemente teoretice și de stil neexplorate încă. Este vorba, de fapt, de un ritual” al analizei, în degajările sale criticul să ajungă repede la mentalitatea/ starea de spirit/ concepția din care au izvorât versurile, aderențele confine la tabloul liric al epocii, ipostazierea eului liric în relație cu varii aspirații, opțiuni, învecinări de expresie și gând.

Să observăm că dlui Grigurcu nu-i cad în mână cărți care nu spun nimic (o vocație de-a dreptul voluptuoasă a manifestat în acest sens Alex. Ștefănescu), o primă operație ar fi aceea de a scrie despre o carte (din mulțimea de cărți primite în calitate de cronicar literar). Nu toate îl bucură, nu toate trec ștacheta minimei îndreptățiri valorice. Concesii, mai ales în ultimii ani, nu se mai fac în marile periodice de profil, și nici de data asta, nu pentru că d-sa nu ar vrea să scrie despre cât mai multe cărți, ci pur și simplu din cauza timpului drămuit la maxim, împărțit între mai multe reviste, cu care are termene fixe de trimitere a materialelor.

Scriam odată că dl Grigurcu reprezintă o „instituție” a criticii de unanimă admirație. E o mai mult chiar, de-a dreptul o magistratură care funcționează cu o mare conștiință a omului de cultură, care a creat nu numai adulatori și adversari, dar și acea masă de cititori solidari cu judecățile estetice cât mai exacte și exprimate într-un limbaj artistic, care nu renunță la mijloacele și fantezia poetului. „Artisticitatea” acestei critici nu mai trebuie pusă la îndoială, este o calitate vizibilă, care se recomandă de la sine. Un articol publicat de noi în urmă cu 30 de ani în „Ramuri” (nr 11/1983) la o carte de critică purta chiar acest titlu: „Gheorghe Grigurcu sau mandarinatul criticii artistice”. Apariția avea loc într-un mensual aflat sub conducerea lui Marin Sorescu, într-un moment când cei doi scriitori își exprimaseră gusturi estetice diferite. Era vorba de un moment important din istoria receptării criticii lui Gh. Grigurcu, când ideea de „mandarinat” aplicată scrisului artist nu putea fi atribuită decât unui vrednic slujitor al magistraturii critice (nu mai e nevoie să precizăm anumite reacții ale unor confrați!).

Urmărind, așadar, vreme de trei-patru decenii frumoasa evoluție a criticului și poetului Gheorghe Grigurcu, distinsul nostru concitadin, nu ne putem exprima decât bucuria și mulțumirea de a fi contemporan cu unul dintre cei mai de seamă scriitori din literatura noastră de azi.

Zenovie CÂRLUGEA

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: