Grigore Crigan – Cernăuţi


EMINESCU –

Cea mai curată lacrimă a noastră

De la Cernăuți ne vine o frumoasă carte de interviuri, tablete și articole, Cea mai curată lacrimă a noastră (Cernăuți, «Micmo»), semnată de binecunoscutul  prozator, publicist și traducător GRIGORE CRIGAN (15 mai 1941, Tărăsăuți, raionul Noua Suliță, regiunea Cernăuți). Autorul, membru al Uniunii Scriitorilor din Ucraina și  România, Laureat al Premiului Societății Scriitorilor Bucovineni (Suceava, 2003), face parte dintr-o pleiadă de scriitori cernăuțeni, care au luptat necontenit sub steagul românismului, păstrând acolo, în Țara Fagilor, spiritul ființei naționale: Grigore Bostan, Mircea Lutic, Vasile Tărâțeanu, Ștefan Hostiuc, Simion Gociu, Ilie T. Zegrean ș.a.

Solidari cu cauza fraților noștri din Basarabia, scriitori Cernăuțiului, mai puțin cunoscuți în România, nu au uitat nici o clipă de apartenența lor etnică și culturală, dovadă că ei continuă să scrie în limba maternă și să întrețină o cultură în spiritul unei frumoase și curate tradiții bucovinene. Materialele ce alcătuiesc sumarul cărții de față au fost publicate de vrednicul publicist Grigore Crigan în coloanele publicației „Zorile Bucovinei”, la care a lucrat peste jumătate de secol.

Într-o întâlnire a noastră cu poetul Vasile Tărâțeanu (recent ales membru al Academiei Române) am putut afla mai multe despre condiția românilor din Ucraina, îndeosebi a intelectualilor și scriitorilor din regiunea Cernăuților, unde, în ciuda unui proces imperios de asimilare etnică și a unor șicane oficial-administrative (desființări de publicații, procese și urmăriri informative), ei rezistă încă pe baricada păstrării propriei identități…

„În aceste vremuri deloc favorabile pentru spiritualitatea românească, în acest ținut devenit acum atât de arid și neprielnic pentru cultura noastră”, scrie în Prefața volumului Ștefan Broască, o carte de asemenea factură este o declarație de credință și apartenență „la acest spațiu nu atât geografic , cât spiritual, după cum ne place nouă să credem că este Bucovina pentru cultura și literatura românească”:

„Iar Eminescu se vădește a fi nu doar un pretext pentru o declarație de credință și apartenență la un spațiu spiritual distinct, cu istorie adâncă, cu trecut mare, ci și un imbold la perpetuarea lui, o probă de rezistență în fața vitregiilor timpului, o probă de vitalitate și autenticitate a trăirii naționale în pofida tuturor contestărilor și răutăților pe care ni le-a hărăzit soarta până acum.” (Poetul ca „o întreagă provincie românească”, p.5).

Dată fiind această nesuferită condiție a românilor bucovineni de dincolo de fruntariile țării, vom înțelege de ce „în ultimele două decenii anume sub stindardul și cu numele lui Eminescu s-au desfășurat aici toate acțiunile de redeșteptare a conștiinței naționale.” Dar având în vedere și fermentul mereu activ al spiritului eminescian, model civic și totodată scriitoricesc, vom înțelege iarăși, la unison cu regretatul Grigore Bostan, că „tradiția eminesciană în Bucovina a fost și rămâne acea viguroasă tulpină pe care cresc și astăzi lăstarele poeziei românești din acest ținut și de pretutindeni”. Este un adevăr indubitabil, exprimat de reprezentanții cei mai de marcă ai rezistenței românești de acolo. Între aceștia,  Arcadie Suceveanu a formulat propoziții definitive care sună ca un memento de adânci semnificații cultural-istorice: „Pentru noi, cei de aici, Eminescu este mai mult decât un poet, mai mult decât o conștiință. El este pentru noi un mare reper spiritual, o coloană pe care încercăm să renaștem. Și toate acțiunile noastre din ultima vreme îndreptate pentru câștigarea valorilor noastre naționale, pentru trezirea conștiinței și sentimentului național, pentru limbă și alfabet s-au produs sub semnul nemijlocit al lui Eminescu. Prin urmare, Eminescu ne-a fost și flamură, și spadă, și cetate. Poezia lui a echivalat pentru noi cu redescoperirea istoriei și propriei noastre identități. De aceea, Eminescu nu este un simplu poet, el este acel mare reper spiritual care luminează și îndrumează mersul nostru înainte.”

Nu întâmplător, așadar, Eminescu a fost perceput ca „o ideologie națională sau ca o biblie a românismului”, idee pe care o vedem subliniată cam la toate personalitățile bucovinene intervievate. Iată, bunăoară, mărturisirea poetului Mircea Lutic (n. 29 mai 1939, în com. Iordănești, județul Storojineț), redactor  vreme îndelungată la „Concordia”, ziarul minorității naționale românești din Ucraina, membru al Uniunilor de Scriitori din Ucraina (1978), Moldova (1990) și România (1996), laureat al unor premii naționale și internaționale, unul din fondatorii Societății pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din Cernăuți (1989):

„ – Bucovina – baștina mea de glie și de auroră, de piatră și de azur, de otavă și de stele – este teritoriul istoric al celui de al doilea descălecat al neamului, tărâmul întemeierii noastre în spirit prin sublimul voievod al logosului național, Mihai Eminescu (…) Printr-o împrejurare rânduită de ceruri, locuiam la o foarte mică distanță de casa profesorului Aron Pumnul și acopeream de două ori pe zi, între liceu și gazdă, o bună parte din itinerariul pe care tânărul Eminovici îl parcursese la vremea sa spre Ober-Gymnasium (…) Zodia Luceafărului este pentru noi, românii, configurația stelară de grație, însemnul creației autentice, adânc trăite și dumnezeiești inspirate (…) Creația lui Eminescu constituie un model de patriotism înălțător, întemeinicit prin valorificarea comorilor de suflet ale românității, o floare a darurilor pentru noi și pentru posteritate (…) Egal cu sine însuși și genialitatea sa, Eminescu s-a integrat atât de intim în dinamica și dialectica civilizației noastre, încât o dislocare a sa mi se pare absolut fără șanse. El este un axis geneticus primordial, care ne leagă organic, ne încheagă ca neam, imprimă generațiilor dintotdeauna vigoarea și garanția continuității (…) Cunosc atitudinea de sfințenie a consătenilor mei față de ființa și opera Luceafărului și cred că ea le este proprie tuturor bucovinenilor (…) Aspirația noastră plânsă spre geniul lui ocrotitor se îndreaptă:

«Vlăstarele speranței crescu

Din lacrimă, fără tăgadă./

Avem o singură tămadă/

La rana noastră – Eminescu»”.

De mult nu am mai citit astfel de cuvinte, omagiul suprem și inspirat al scriitorimii bucovinene adus acestui „sfânt al ghiersului românesc, din care s-a ales un crucificat”, cum ar zice Arghezi.

Aceeași  ,,lecție de sacralitate” i-o sugerează autorului prezența lui Grigore Vieru la Cernăuți, în dese rânduri, îndeosebi la 17 iunie 1990, alături de Ioan Alexandru, când, din inițiativa Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, a avut loc aici dezvelirea bustului MIHAI EMINESCU (sculptor: Marcel Guguianu). E de reținut că, până în 1918, Eminescu nu a avut statui la Cernăuți. Abia după primul război i s-a ridicat un bust în parcul Arboroasa din fața Catedralei Ortodoxe, demontat apoi de sovietici și dispărut (1940). Abia după 1989, pe timpul „podurilor de flori”, a fost adus de la București bustul executat de maestrul Guguianu și montat în curtea fostei case a lui Aron Pumnul, „în condiții politice tulburi, nu fără împotriviri”…

În același sens, prof. Victor Crăciun vede în poetul național „conștiința cea mai înaltă a unei etnii europene” și detaliază truda depusă la realizarea „Corpusului Eminescu” în zece volume, care, alături de ediția monumentală integrală a OPEREI, propulsează în cultura națională și universală „imaginea totală a lui Eminescu”.

Din interviul luat scriitorului Ștefan Hostiuc aflăm că „la Cernăuți, spiritul eminescian e grefat pe spiritus loci”, Cernăuțiul  fiind nu numai un topos formativ,  dar și „leagănul imaginarului poetic eminescian”. „Țin minte – mărturisește Ștefan Hostiuc – cum prietenul nostru, poetul Vasile Tărâțeanu, președintele Filialei, sosi cu această placă de granit în spate, purtând-o ca pe o cruce [cunoscuta linogravură a pictorului basarabean Aurel David care sugerează chipul lui Eminescu sub formă de arbore – profil remarcabil schițat din ramuri de copac cu frunze smulse de furtună]. De fapt, toți poeții cernăuțeni, de la mic la mare, sunt purtători ai acestei cruci care este crucea poeziei cioplită din piatra limbii în care s-a născut. Eminescu a dus-o înainte lor pe umerii robuști ai geniului său. E de discutat dacă el a ales-o sau ea l-a ales…”

În continuare, autorul reproduce grupajul de interviuri publicat în „Zorile Bucovinei” (nr. din 15 iunie), în anul 2000, declarat de UNESCO „Anul EMINESCU”. Astfel, putem cunoaște sentimentele unanime de prețuire ale unor personalități de prim-plan din Țara Fagilor: scriitorul Grigore Bostan (membru de onoare al Academiei Române, șeful Catedrei de Filologie Română și Clasică a Universității din Cernăuți), Arcadie Suceveanu (vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova), Ilie T. Zegrean (șef de secție în Redacția de Emisiuni în limba română a Teleradiocompaniei Regionale din Cernăuți), Vasile Tărâțeanu (redactor-șef al ziarului „Arcașul”, președinte al Fundației Culturale și de Binefacere „Casa Limbii Române”), Ștefan Lazarovici (director-adjunct al Colegiului Pedagogic din Cernăuți), Ion Mihăieși (economist în Herța și mare român). Din lipsă de spațiu, vom reține propunerea academicianului Grigore C. Bostan privind o viitoare monografie sub genericul „M. EMINESCU ȘI BUCOVINA”, în care ar trebui să se regăsească „multiple compartimente”, dar neapărat cele privitoare la: sursele bucovinene ale scrisului eminescian, în special cele folclorice; tradițiile eminesciene în scrisul românesc din Bucovina, începând cu finele secolului trecut și terminând cu zilele noastre; imaginea eminesciană a Bucovinei în istorie, publicistică, beletristică; M. Eminescu și lupta românilor bucovineni pentru drepturi cetățenești și păstrarea identității naționale; eminescianismul ca lumină a conștiinței naționale, a patriotismului necontrafăcut, ca drapel al renașterii spirituale a românilor din nordul Bucovinei.”

Și pentru „extraordinarul fiu al Pământului” care este scriitorul Mihai Prepeliță (n. 18 octombrie 1947), Eminescu este „tema de care m-am legat pe viață”: „Și am eu o frază: noi, pur și simplu, suntem bolnavi, pe viață, de Eminescu”. Celor ce clamează de la București în goarne politice că noi „nu vom reuși să intrăm în Europa, inclusiv cu Eminescu”, curajosul scriitor precizează net: „Noi nu avem nevoie să intrăm în Europa, noi suntem în centrul geografic al Europei”, iar acolo va trebui să ne regăsim „fără să pierdem nici un milimetru, nici un gram din zestrea noastră națională, pe care noi am acumulat-o pe parcursul a cel puțin 2000 de ani”.

Între exegeții vieții și operei eminesciene Grigore Crigan intervievează pe acad. Constantin F. Popovici (directorul Institutului de Cercetări Interetnice al Academiei de Științe a Republicii Moldova), care promite noi contribuții.

Un interviu de tot interesul este cel acordat poetului și publicistului Vasile Tărâțeanu, poate cel mai prezent scriitor bucovinean la manifestări culturale românești, în ultimii douăzeci de ani, dar și cel mai urmărit și persecutat intelectual român din Bucovina. Părerea poetului Tărâțeanu este una mai aplicată realităților din spațiul românesc ucrainean: „Cu părere de rău, după cum s-a scris nu o dată și în «Zorile Bucovinei», Eminescu până în prezent rămâne un mare necunoscut. Noi îl știm doar la suprafață, din școală (…) Păcat că și acum, după ce am scăpat de anumite dozări și de supraveghetorii ideologici, ostili sufletului nostru și spiritului eminescian, noi continuăm să rămânem la aceleași cunoștințe – scunde și superficiale – despre cel care ne reprezintă cel mai plenar în lume”.  Întrebat „încotro ține calea?”, poetul Tărâțeanu răspunde că ține cu fruntea sus „calea spre aceeași fântână spirituală a românilor, spre izvoarele ei curate ca lacrima”….

Interviul cu acad. Mihai Cimpoi este unul de pilduitor și de largi reverberații spirituale. „Visul albastru al vieții studențești” s-a împlinit, mărturisește scriitorul, amintind teza sa de doctorat, dar și câteva lucrări de comentarii și interpretări, tipărite atât în Moldova cât și în România, dintre cea cu titlul heideggerian (sintagmă foarte agreată de C. Noica) este foarte citată (Căderea în sus a Luceafărului, 1993). Nutrind încrederea de a merge în exegeza sa „Spre un nou Eminescu”, Mihai Cimpoi amintește câteva contribuții importante, românești și străine, menționând că, în ciuda unor lucrări temeinice apărute la noi, „perspectiva înnoitoare, exegetică asupra lui Eminescu a venit din străinătate” (Rosa del Conte, Alain Guillermou, discipolul lui Jean Boutier de la Universitatea Sorbona,exegetul lui Ion Creangă)… Asta „în timp ce noi îl denigrăm pe marele clasic” și nu realizăm cât de actuală și acută este publicistica eminesciană de natură deontologică (în probleme de cultură, sociale și politice)!

Da, este o mare nevoie de Eminescu. Pentru noi, Eminescu este o biblie lucrătoare” mărturisește marele om de cultură, membru al Academiilor din București și Chișinău, președintele Uniunii Scriitorilor din Moldova, unul din cei mai acuți hermeneuți  ai operei eminesciene.

Despre Martirul cel Mare și Sfânt își exprimă părerea și mulți alți oameni de cultură bucovineni, moldoveni și români, precum: Jozef Burg, Arcadie Opaiț, ion Caramitru, Elena Vântu-Tărâțeanu, Adrian Dinu Rachieru, Lucia Olaru-Nenati, Felicia Vrânceanu, Spiru Vergulescu, Valeriu Stancu, Romeo Săndulescu, Vitali Kolodii, Mircea Motrici, Dorin Popescu, Mircea A. Diaconu, Doina Cernica, Simion Gociu, Dumitru Gorșcovschi.

A doua parte a cărții reproduce, sub titlul eminescian  „Un nor de aur din marea de amar”, câteva intervenții publicistice, din ultimii douăzeci de ani, având ca temă predilectă relațiile lui Eminescu cu Cernăuțiul, amprenta pe care a lăsat-o acest topos bucovinean asupra personalității creatoare, dar și modul în care a lucrat și lucrează „spiritul eminescian” neîncetat asupra generațiilor ce s-au succedat „într-un climat vitreg, de multe ori ostil, atentator la înseși firea și identitatea lor de neam”. Considerații privind corespondența, publicistica , relațiile poetului cu contemporanii (în special cu Ion Creangă), atitudinile și intervențiile publicistice în apărarea drepturilor istorice ale românilor sub opresiunea imperială habsburgică, atitudinile intelectuale și politice, unele traduceri în alte limbi, chestiunea falsă a «ateismului» eminescian sau aceea a pretinsului «antisemitism» – toate acestea constituie temele tabletelor din această parte a cărții.

Cea mai curată lacrimă a noastră este o carte-sinteză a ceea ce îndeobște numim „actualitatea lui Eminescu”, scrisă și adresată, în primul rând, românilor din Bucovina (și nu numai), ca un bilanț al eforturilor neîntrerupte de a-l  înțelege și apăra pe Marele Român, în care se regăsește nu numai „dulcea Bucovină”, ci întreaga patrie, cu istoria, tradițiile, cultura și veșnicele ei probleme social-politice.

Noi, trăitori în secolul al XXI-lea, – scrie Ștefan Broască în încheierea Prefeței sale – am putea adăuga acum cu toată tăria și încrederea care există pe pământ că Eminescu este un adevărat continent!”

Subscriem!

Zenovie CÂRLUGEA

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: