Grigore Smeu


Grigore SMEU:

„Zâmbet tras pe roată”

O monografie a profesiunii de cercetător științific în structurile academice

Recenta apariție editorială, Zâmbet tras pe roată (Ed. „Academica Brâncuși”, Tg.-Jiu, 2012, 362 p.) este o lucrare aparte în bogata bibliografie a cunoscutului eseist și scriitor gorjean Grigore Smeu. Deși anumite elemente biografice le cunoaștem din alte scrieri precedente (precum romanul „Transplant de vocație”, din 2007, sau tratatul „Istoria esteticii românești”, I – 2008, II – 2009), cartea de față acoperă, factologic, aproape șase decenii de viață, mai exact zis intervalul cuprins între înscrierea la liceu (1941) până în vremea mai apropiată nouă (pensionarea autorului din 1995 și puțin mai încoace).

Având eminamente un caracter memorialistic, Zâmbet tras pe roată este o scriere care depășește confortabilul canon al acestei specii de frontieră, configurându-se drept o îndurerată mărturisire de credință (cu valoare intențional-terapeutică), dar și o dezbatere de idei. Are, așadar, profil beletristic, dar și caracter de eseu pe o anumită tematică.

Este vorba, altfel zis, de o memorialistică foarte aplicată la realitățile românești din intervalul amintit, scoțând în evidență statutul și tribulațiile specifice ale unui destin de cercetător științific, prob și onest, angajat vreme de 45 de ani în activitatea Institutului de Filosofie al Academiei Române. Avem de a face, așadar, nu cu o simplă consemnare memorialistică, ci cu o carte de analiză spectrală a atmosferei în care s-a desfășurat activitatea de cercetare în știința românească, „în epoci foarte capricioase” și „negre în cerul gurii”, după cum ne precizează autorul atât într-o epistolă cât și într-o dedicație: „Dacă nu mă înșel, despre așa ceva nu s-a mai scris. Oricum, nu o carte de memorii, cu asemenea temă…”

Desigur, dl Grigore Smeu are perfectă dreptate: o carte care să urmărească destinul unui cercetător român în vremuri vitrege nu prea s-a scris, cu atât mai mult cu cât este vorba de un domeniu umanist, foarte sensibil la tectonica ideologică a vremurilor.

Cu atât mai interesantă este această scriere cu cât, evocând propriu-i destin de la angajarea sa în domeniul cercetării academice (1950) până la pensionarea din 1995, autorul reface nu numai atmosfera vremurilor lăsate în urmă, dar introduce în scriere întâmplări, oameni și evenimente menite a-i contura profilul moral și profesional, opțiunile existențiale și ideatice. Protagonist și martor al cercetării științifice în noua instituție creată în condițiile noului regim, autorul reușește a ne da o imagine exactă a ceea ce era și dorea să fie Institutul de Filosofie al Academiei, la care va ucenici încă din primul an de facultate (1950). În același stadiu „de ucenicie” se afla și instituția respectivă „cu debutul unor experiențe utile, însă, deocamdată, cât se poate de modeste în orgolioasa și însingurata lume a cercetării științifice profesioniste”.

Sub autoritatea profesorului C.I. Gulian, care conducea activ secția de filosofie a institutului mare (al cărei director era Mihail Ralea), tânărul student gorjean se va forma, ca specialist, într-un climat nu tocmai confortabil, dacă avem în vedere că „atunci, în deceniul al șaselea, dogmatismul gândirii leniniste solicita imperios ca totul să fie trecut prin purgatoriul neantizant al luptei de clasă, aceasta amuțind, la rândul ei, magnificul joc al lumii spiritului prin despicarea lui în două tabere războinice: «materialismul» și «idealismul», război ce a intoxicat o generație întreagă cu zăngănitul săbiilor sale.”

Se înțelege de la sine că, de-a lungul existenței sale, acest Institut de Filosofie „a avut o viață, ideatic vorbind, deloc ușoară, complicată și complexă, cu eșecuri dar și unele realizări nuanțate ce nu pot fi în chip stupid contestate”.

În fața unei atari „antinomizări războinice”, ce răvășea întreaga societate românească, factorii de decizie din institut, ca și colectivul în ansamblu, au adoptat nu o dată anumite „tehnici de evadare din propria-i capcană istorică, rămânând, totodată, pe linia de plutire a vremii.” Poate din cauza acestei „pendulări dilematice”, Institutul de Filosofie nu s-a bucurat de cine știe ce elogii din partea regimului totalitar.”

În fața pustiitorului „reducționism proletcultist” (vezi teoria leninistă a reflectării), institutul a fost ferit de „excese compromițătoare”, comunicarea din partea acestuia înregistrând tonuri prudente, temperate, nu o dată de autentică elevație spirituală.

Odată puși în temă cu problematica scrierii, autorul evocă, începând cu capitolul al II-lea, momentul 1941, când, „ieșit pentru totdeauna din veșnicia lumii țărănești”, va merge să urmeze cursurile Liceului «Tudor Vladimirescu» din Târgu-Jiu. Elevul model și mereu premiant din primele clase va descoperi, mai apoi, printr-o nestăvilită sete de cunoaștere, „ideația schopenhaueriană” și adevărata lume a ideilor elevate. Dar, neatent la „scrâșnetul urii reducționiste”, va cunoaște, încă din acești ani, urmările delațiunii colegiale, intrând, încă din acești ani, în vizorul Securității ca „un mucos” ce se opune „noului regim” de democrație populară (o teribilă cacofonie, vorba lui Blaga!).

Consecințele episodului cu pricina le va simți atât în anii studenției sale, când, etichetat ca „fiu de chiaburi”, este exmatriculat (pentru a fi reprimit, apoi), cât și de-a lungul carierei de cercetător, când principalele sale obsesii abstracte erau acelea ale unui învederat estetician.

De-a lungul studenției, autorul trăiește, așadar, tot atâtea „puseuri ale spaimei”, simțind în juru-i „contururile insidioase ale unui lanț al suspiciunii”. Imputându-i-se originea socială „chiaburească” (provenea dintr-o familie de țărani „mijlocași”, ceva spre…chiaburi, cum remarcase inițial secretara facultății!), studentul și ucenicul din cercetare nu putea evita „vânătoarea de vrăjitoare” ce bântuia în rândurile tineretului estudiantin, dar, mânat mereu de un exact spirit al onestității și probității morale, va reuși să pareze astfel de lovituri și insinuări, rămânând pe făgașul firesc al destinului său.

Depășind și această epocă a „asanărilor partinice” (când unul din tartorii ideologiei era profesorul Tismăneanu , tatăl actualului militant  în condamnarea comunismului!), proaspătul licențiat în filosofie (1953) va obține și decizia de încadrare la Institutul de Filosofie (instituție despărțită de istorie și devenind de sine stătătoare), cu un salariu de mizerie, condiție care nu se va schimba odată cu trecerea anilor: „Mi-a trebuit prea mult timp să «cresc» și să-mi dau definitiv seama că în România – și cea comunistă și aceea post comunistă – profesiunea de cercetător este, din punct de vedere material, una de om nevoiaș, dacă nu de-a dreptul sărac.”

Dincolo, însă, de anii de început dominați de „incertitudini” și „lălăială dogmatică”, protagonistul va opta, în 1956, odată cu înființarea sectorului de estetică pentru această disciplină, aflată și ea la începuturi. „Legalizarea sectorului de estetică”, în cadrul căruia va lucra „ca estetician profesionist”,  era o mare promisiune pentru tânărul cercetător, care, dincolo de atâtea și atâtea tracasări ideologice și organizatorice, dincolo de angajarea sa în obligatoriile „colective de cercetare” tematică, se va impune ca o voce distinctă în cercetarea estetică românească, prin Sensuri ale frumosului în estetica românească (1969), Repere estetice în satul românesc 1973), Esteticul cotidian în lumea de azi (1992), totul culminând cu tratatul de Istoria esteticii românești (I, 2008; II, 2009), singura lucrare de acest fel din cultura românească, care, pentru a fi scris, i-a impus autorului pensionarea mai devreme de termen, începând cu 1 septembrie 1995, după 45 de ani de cercetare neîntreruptă în cadrul structurilor academice amintite.

Specializându-se, așadar, în domeniul esteticii (printr-un studiu asiduu, dar și prin călătorii de documentare la Moscova, Leningrad, Praga, Budapesta, Sofia, Chișinău), dl Grigore Smeu și-a luat ca sprijin în cercetarea sa ideatică domeniul literaturii, dar și pe cel al artelor plastice, de aici rezultând cercetări la fel de interesante: Previzibil și imprevizibil în epică (1972), Relația social-autonom în artă (1976), Interdependența valorilor în literatură (1987), Marin Preda – o filosofie a naturii (1994), Libertatea artistică în literatura română (2005). Mult mai apropiat de lumea literaturii, printr-o congeneră sensibilitate cu htonicul și cosmicul, să amintim aici și volumele sale de poezii și proză (romane și nuvele), remarcabile printr-o acută viziune a elementarului, dar și prin cursivitatea ideatică, prin expresivitatea unui realism brut, netrucat și totuși transfigurat. Este de remarcat o percepție infinitezimală a naturii în sens uranian, generatoare de pagini antologice, îndeosebi în proza literară.

Având, așadar, ca temă destinul unui cercetător, scrierea nu putea face abstracție de întâmplări mai concrete sau mai prozaice. Anii de tinerețe ai cuplului (care se dovedește trainic, în ciuda unor neplăceri și greutăți survenite), creșterea copilului, atmosfera de institut îmbâcsită de presiuni ideologice și interese meschine (institut care, vorba unui coleg ce va ispăși pentru această observație, „este atât de inutil încât va dura veșnic!”), teroarea anilor 50 când unii din colegii săi vor lua drumul închisorilor iar soția sa, profesoară de istorie, va ajunge „muncitoare necalificată într-o fabrică”, fiind angajată abia după doi ani de șomaj, boala survenită „pe un fond de epuizare generală” ce îl va face pacientul unor instituții de sănătate, apoi  „anii «tranziției» care au urmat evenimentelor din decembrie 1989” și, în sfârșit, hotărârea de a se pensiona mai devreme pentru a-și scrie opera visată a vieții sale de cercetător – toate acestea se împletesc într-o scriere memorialistică specială cu accent pe reliefarea unui destin aparte.

Un cercetător profesionist se formează și se maturizează greu”, scrie la începutul capitolului al VIII-lea autorul, amintind totodată de unele „încetineli” și „poticneli”, dar și de acele momente de iluminare și revelație ce nu întârzie să apară, câtă vreme pasiunea devine a doua natură a individului. În acest sens, apar în paginile pline de o anume fervoare memorialistic-eseistică unele exemple de individualități ce stârnesc admirație și o sinceră prețuire (Vasile Dem Zamfirescu, Gabriel Liiceanu, Angela Botez). Nu de aceleași aprecieri se bucură alte figuri din lumea culturală românească, bunăoară Mircea Dinescu (necoptul președinte al Uniunii Scriitorilor și, iată, atât de descurcăreț), Laurențiu Ulici (setos de putere și plin de sine), spre deosebire de cei ce le-au urmat, Eugen Uricariu sau Nicolae Manolescu (astfel de evocări episodice ies din cadrul propriu-zis al duratei memorialistice propuse, ca niște fire de legătură cu realități mai apropiate nouă, posibile tatonări ale unui viitor op…).

Aproape nimic din paginile acestor memorii, saturate de un zâmbet tras pe roată, nu exprimă toleranță și nu îndeamnă spre ipocrite comentarii” (p. 270). Și, pe bună dreptate, scrierea nu intenționează să fardeze o biografie, dimpotrivă autorul recunoaște și anumite limite ale tinereții când „am etalat și eu niscai «virtuți» ale «realismului socialist»”, ani de „incertitudini” ori de „lălăială dogmatică”…

Dincolo, însă, de aceste netrucate sincerități, asumate cu spirit de ironie lucidă, iese în evidență statura morală și profesională a cercetătorului, onestitatea, reflexivitatea oarecum introvertită și acel spirit tonic de încredere în valori, grație cărora a reușit să-și încununeze cei 45 de ani de cercetător profesionist cu lucrări fundamentale.

Oroarea față de noul tip de cercetare „planificat-integratoare” în epoca postdecembristă a așa-ziselor „deschideri” europene, dorința de a ieși din țarcul cercetării „colectiviste” și de a se afirma cu contribuții integrale în domeniul asumat, dau cercetătorului Grigore Smeu acea distinctă aură a propriei valori și recunoașteri.

Ideea mai veche că specificitatea cercetătorului este aceea a „omului fără însușiri” (cum ar ilustra Robert Musil, prin personajul său, Ulrich) nu este o simplă figură de stil, ci o realitate mult mai profundă, care implică conștiință de sine, gratuitate estetică și o neistovită sete de cunoaștere, de exersare cu rigoare a «reveriei» suficientă sieși.

Zâmbet tras pe roatăeste o amară rememorare autobiografică, survenită într-un moment de clarificare decisivă, o monografie a profesiunii de cercetător științific în structurile academice,  un fel de intrare în efigie a unui estetician învederat și  literat degustător de sublime reverii.

Zenovie CÂRLUGEA

NB. Apărută într-o editură locală, scriitorul ne-a atras atenția asupra fragilei execuții tehnice – într-adevăr, la sfârșitul lecturii, toate filele cărții s-au desprins, „ca o sferă de păpădie în adierea vântului” sau „ca fulgii dintr-o privighetoare atinsă de glonț”! Ceea ce, de fapt, i-am comunicat și autorului! Aviz, așadar, editurii! Și îngrijitorului de carte, amicul nostru, prof. univ. dr. Ion Mocioi! Pentru că e păcat ca asemenea pur-sânge să fie încredințat unui potir neadecvat!

Avem și o sugestie: îl rugăm pe distinsul rector al UCB, prof. univ. Moise Bojincă, să recomande lucrătorilor din cadrul editurii o vizită de documentare la Fratele Mai Mare, SC PRODCOM srl Tg.-Jiu (director: Ninel Cinciulescu), tipografie ce nu comite asemenea rateuri tehnice!

 

GRIGORE SMEU:

 

„HAMLETIZÂND – parodii plebeiene”

(Tipo Moldova, 2014)

 

Autorul unicei Istorii a esteticii românești (I, 2008; II, 2009), rod al cercetării în structurile de specialitate ale Academiei Române, prozator obiectiv de substrucție autobiografică (Grădina înclinată, 1974; Transplant de vocație, 2007; Trecerea, 2010; Zâmbet tras pe roată, 2012), poet de registru clasic (Pelerinaj, 1974; Ceremonia umbrei, 1996) și cronicar literar al actualității literare, mai puțin cunoscut, dl. Grigore Smeu a abordat, în anii din urmă, și speciile liricii umoristice, în special fabula și parodia, dovedindu-se un creator cu simț critic, ironic, caustic.

Sesizasem, încă de la comentariul unor romane (dar dl Grigore Smeu scrie cu aceeași vocație și aplomb compozițional și proză scurtă: Cu Kant la copcă, 2009; Și privighetoarea cânta, cânta…, 2013) că narațiunile sale de substrucție autobiografică probează anumite disponibilități ironice, prin luarea în răspăr a unor ticuri, replici, comportamente, situații, aplicând unele hașurări critice, caustice și sarcastice chiar, în general ironice și fantezist-umoristice, personajelor și situațiilor țintuite în clasorul tematicii parodice. Totul cu o organică și robustețe de om autentic, de hâtru înțelept, apaținând prin origine unei clase țărănești din subcarpații Olteniei.

Recentul volum, Hamletizând – parodii plebeiene (Tipo Moldova, 2014) vine să confirme, și în cadrele viziunii parodice, această firească și nesecată disponibilitate. Și, dacă suntem, vorba lui Marin Sorescu, la capitolul «parodiilor» confraterne, vom observa că vâna oltenească revine cu devălmașă condescendență sub pana celui ce nu a uitat niciodată vorbirea oamenilor din zona Bâlta-Runcu, din Cheile Sohodolului, ale cărui picturi rupestre imemoriale de pe stâncile și grotele din zonă le-a studiat esteticianul Smeu cu lupa (Desene rupestre și tradiții autentice. Un spectacol în perimare?, 2010).

 

*

Hamletizând în manieră „plebeiană” asupra unor realități de azi (indiferent că e vorba de mentalități, tipuri, caractere întâlnite mai peste tot în societate sau de anumite viziuni scriitoricești), autorul dezvoltă un umor spumos, de atitudine ironică și, evident, sarcastică. Este, în toate, o atitudine, să-i zicem „moromețiană”, față de fenomenul globalizării care a copleșit realitățile românești, într-un soi de optimism materialist-confortabil al omului mărginit la necesitățile vieții, dispus să-și abandoneze tradițiile, modul de viață natural și să trăiască în acest aer de „europenizare”… Dar lucrurile se complică, de vreme ce acest mod de viață s-a dezvoltat cam mimetic prin forme occidentale neasimilate, fără fundament organic. De aici imaginea „caricaturală” a unor metalități și deprinderi, care falsifică bunele obiceiuri și, totodată, dezvoltarea organică, în spirit românesc, specific, a societății, sub toate aspectele. De la oraș la sat, iar de aici până la cele mai retrase habitaturi, mobilul înarmând – în era informației rapide – și păstorii mioritici, și «lipovenii» uitați de lume prin smârcurile Deltei…

În marginea acestor fenomene de import („maimuțăreală” antinațională ar zice susținătorii teoriei maioresciene a „formelor fără fond”), poetul nostru „hamletizează” în registrul umoristicii ironice și fanteziste.

Iată, spre exemplu, în poezia Eurozarzavaturi, o mai veche dilemă a agriculturii noastre postdecembriste „rezolvată” în favoarea importurilor fără noimă de legume și fructe, câtă vreme producția autohtonă, mai sănătoasă și mai la îndemână, a fost „sabotată” de nesăbuia politică în domeniu:

 

„Ia nu mai puneți usturoi

Și nici ridichiile de lună

Nu face bine la țurloi

Și prea miros a multă humă.

 

Iar castraveții sunt prea tari

Tomatele au multă zeamă

Mai bine cultivați homari

Și nu tot înjurați de mamă

 

Brocoli, trufe și alune

Astea au stil european

Nu zarzavaturi fără nume

Crescute-n cântec de oltean.”

 

Atitudinea este, desigur, una recomandabilă, dar apetitul culinar al românului vrea să țină ritmul globalizării.

Este bine sau nu este bine?! se întreabă umoristul Grigore Smeu, în spirit parodic hamletian, să intrăm, fără rezerve, în această galopantă globalizare a societății după modele de aiurea, renunțând la autentic, la specific, la diferențiere în modul de viață și în toate manifestările noastre etno-mentale, comportamentale… De aici viziunea de hâtru moromețian (apelul la spiritul lui Moromete este atotprezent), parodia „plebeianului” gorjean vizând  un Ilie Moromete „hamletizând” semnificativ:

 

„«Iar mai încoace, pe un șanț

Sta Moromete ostenit

Ținea pe Bisisica-n lanț

Hamletizând constatativ:

„Ce-o fi, o fi!

Mă duc și eu în infinit…»

Bă, tată, scoal’, mă, ăsta de pe șanț

Îl strigă Nilă cu ardoare

S-a dus Horațio cu caii

Acolo-n vale pe răzoare

Hai, scoal’, că-i bun de arătură

Ce tot visezi pe-atâta soare?”

(Hamletizând)

 

A doua piesă, Moromete pe butuci, este iarăși o reușită parodiere la adresa noilor maniere scriitoricești („Metaforele noastre/ Sunt altele acum…”), vizați fiind atât „fragmentariștii surpriză” cât și „posmoderniștii cu trompă”, alături de „îngeri deputați”, „politici cu chichițe”, „fonciiri spăimoase” și alte curiozități, față de care ironia umoristică este teribilă:

„Și-auzi, măi Moromete,

Mai lasă-ne în pace

Cu bătătura ta.

Ia-ți un mobil și-o Logan

Și fugi în lumea albă

S-aduni căpșuni și fragi,

Să mânci hamburgeri, trufe

Și pizza și cafea…

Iar Patria?… Ei, na!

Păi unde te trezești?

E globalizare, neică,

E lume cu bulbuci

Nu cânți ca ea? Adio!

Te pune pe butuci…”

 

Nimic nu scapă acestui hâtru neaoș asaltat de „globalizare” și care își vede pus în primejdie modul de viață „normal”, „așezat”, după obiceiul pământului, în buna dezvoltare și armonie cu tradiția.

Satul, condus după dispoziții „europene”, este periodic inspectat de „prefect” și „subprefectă” veniți nu să asculte „lăcrămații” ci să constate „bunăstarea” locuitorilor, „modernizarea” în spirit „european” (Inspecția).

„Procesomanii” din lumea satului, „gripa aviară” care bântuie, real sau imaginar, ogrăzile gospodarilor (prilej pentru șmecheri de a acționa lucrativ), ruinarea unei fântâni de când primar a fost ales Gigi al lu Fântână, fenomenul migrației sătești (al „căpșunarilor” care-și pun la poartă afișul sezonier: „Suntem plecați în Europa!”), imaginea dascălului de țară care se duce la școală să spună copiilor povești „cu internetul și calculatoare” („Și fel de fel de zoologii/ Mondiale”), problema irezolvabilă a „maidanezilor” (care vor „în Europa/ Și poate chiar la Bruxelles”), imaginea boborului „cu piept bombat” și „deschis la șliț”, care „face și desface/ Democrații”), securistomania, birocrația alienantă, rețetele cu „compensate”, în general Secolul XXI (care „E plin de axe și sommet-uri/ De trăncăneli și marafeturi/ Globalizări și terorisme/ Și fel de fel de alte schisme/ (…)/ Democrații sofisticate/ Și dictaturi crăpate-n spate”), și atâtea alte aspecte de zi cu zi se regăsesc în registre de mare vervă stilistică. Tema mai generală rămâne, desigur, globalizarea, în numele căreia se întâmplă totul, ca în poezia cu același titlu:

 

„Ehei, e un cuvânt cu cântec

Și bătucit ca o potcoavă

E generos și supt în cântec

Ad fontes e cuvântul gloabă.

 

Din zori și până la amiază

Nici nu mai zicem blid și sare

Zicem globalizare cu fofează

De la Gheboaia pân la soare.

………………………………………..

Să nu mai fim popor și nații

Avem cu toți un jurămțnt

Să crape tera de ovații

Să fim o apă și-un pământ.”

 

Nu sunt uitați posesorii de certificate revoluționare (Loviluționarii), „baronii din bătătură” (Autohtonă) și sfidarea unor aleși ai neamului „de prin Craiova și Ardeal” (Parlamentari), politicianismul grobian (Grandoarea politică), fariseismul popilor care „dau cu Biblia în cap” enoriașilor (Duhovnicească), mania euroturismului și a brandului de acest fel (Turism, Brand turistic), demagogia electorală (Scrisoare deschisă) ș.a.m.d.

Alteori, spiritul ludic face casă bună cu fantezia amintind de maniera argheziană, ba chiar și de anumite „cântice țăgănești” (Dă-te jos din corcoduș/ Că iau pușca și te-mpușc/ Și te-arunc pe Ararat/ Să rămâi neîngropat…” – Dă-te jos din corcoduș…).

Foarte spumoase, parodiind maniere, abordări și stiluri scriitoricești, sunt câteva bucăți, nu puține, precum Vorba lu Dinescu, Amarul Târg, Trecea Motanul Arpagic, Eroul necunoscut – soresciană, Levantul în tranziție, Romancieri, Scriitorul Vip, Iorga în paradis, Brâncușiologie, Sculptură postmodernistă ș.a.), a căror referențialitate este străvezie (să nu se creadă că autorul respinge tale quale astfel de maniere și că, în cronicile și eseurile sale, nu ar fi abordat cu aceste subiecte, cu nuanțată înțelegere și cordialitate).

De la Liliecii lui Sorescu nu a mai pătruns în poezia românească un lexic atât de suculent, venit tot din părțile Olteniei, însă mai dinspre cea subcarpatică, o vorbire atât de neoașă pe care autorul parodist și-o însușește în autentica ei expresivitate (e limba satului de azi, garnisită cu tot soiul de „globalisme”, în rostirea ei populară, autentică).

Nu lipsește, în toată această vervă ironico-sarcastică, nici „vocea” Vetei lu’ Costică din Ferentari ce-i întâmpină disponibilitățile parodice astfel:

 

„Mă parodistule, mă amărâtule

De ce mănânci de pomană

Pâinea literaturii române

Că n-ai stil, n-ai fantezie

Și nu pricepi?

Ce, te crezi Cărtărescu?

Care, lovit în frunte de o strașnică

Reverie

I-a pus pe eroii ăia mirifici

Din Levantul

Să-ndeasă-n pipe tutunul

Cu futacul?”

Și multe alte asemenea spectacole verbale ce conturează o imagine de comicării cu amărăciuni față de o lume apucată pe drum greșit…

 

În totul, recentul volum de „parodii plebeiene” al dlui Grigore Smeu constituie o apariție remarcabilă care, prin numărul-i demistificant, își asumă o perspectivă, o manieră și un stil nu numai de reală autenticitate, dar , de pe pozițiile unui civism critic, și o viziune de suculentă posmodernitate.

 

Zenovie CÂRLUGEA

 

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: