Ion Miloș – Adrian Dinu Rachieru


ION MILOŞ – ADRIAN DINU RACHIERU:

  

”DUREREA DE A FI ROMÂN”

CONVORBIRI

 

Cartea de dialoguri Durerea de a fi român, semnată Ion Miloş – Adrian Dinu Rachieru (Editura Semne, 2010) este una din cele mai necesare şi clarificatoare pentru biografia atât de controversatului poet român născut în Banatul sârbesc, la Sărcia, la 16 februarie 1930. Aceste confesiuni târzii şi provocate ale octogenarului Ion Miloş au darul de a lumina foarte multe aspecte mai puţin cunoscute sau rău înţelese ale vieţii sale: un dezrădăcinat care, devenind incomod încă din tinereţea estudiantină belgrădeană (fiindcă nu scria pe linia  „realist-socialismului stalinisto-titoist”) va pleca la Paris chemat de noua orientare literară: modernismul. Trecându-şi licenţa în filosofie cu o teză privind  „Estetica iraţională a suprarealismului”, Miloş va fi, după cum mărturiseşte, „primul din Iugoslavia care a scris pozitiv despre suprarealism”. El avea să întâlnească la Paris (august 1955 – septembrie 1956) pe românii exilaţi aici (Eliade, Cioran, Ionescu, Brâncuşi, Vintilă Horia, C. Virgil Gheorghiu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Mămăligă ş.a.), adevărata „coacere literară” a sa producându-se acum.

La întoarcerea în patrie constată că era privit deja ca un „element duşmănos”, fiind acuzat de „titoism”. „Invidia bârfitoare” a unor colegi şi prieteni din Iugoslavia ţintea şi acuzaţia de „naţionalism” într-o vreme când relaţiile dintre România şi Iugoslavia lui Tito se ascuţiseră. Declarat „duşman al poporului şi al clasei muncitoare îmbâcsit de influenţe mic-burgheze, capitaliste”, ba suspectat de a fi chiar „agent” occidental, Ion Miloş se vede interzis în propria-i patrie de cei atraşi de „somnul dogmatic”. După ce debutase deja editorial în 1953 cu placheta de versuri „Muguri”, în care evitase poezia tezist-şablonardă a epocii (ceea ce i-a atras antipatiile unor refulaţi), poetul pleacă, după trei ani de hărţuieli ideologice, la Paris, unde întâlneşte o suedeză cu care se va căsători. Ajuns în acest fel în Suedia, cu paşaport eliberat în decembrie 1958 de cei ce îl declaraseră persona non grata în propria-i ţară, Ion Miloş află ulterior că se emisese un decret pentru arestarea sa pe termen de 12 ani, dacă ar fi îndrăznit să calce pe pământ iugoslav.

Necunoscând limba şi neavând unde lucra în domeniul său de pregătire umanistă, hotărăşte să plece din nou la Paris, după şase luni de la căsătorie, unde obţine două burse: una franceză şi alta de la „Europa liberă. În capitala Franţei este suspectat că ar fi „agent al lui Tito”, totuşi, reuşeşte în doi ani să obţină o licenţă în filologia romană, în limbile şi literaturile scandinave şi lingvistică generală. Totodată, se trezeşte atacat de Virgil Ierunca şi „ştampilat ca plagiator”, în urma unei poezii trimise acestuia în care, inconştient, preluase „nişte versuri de-ale lui Busuioceanu” (în peregrinările sale europene, încurcase notiţele proprii de versuri şi citate!). După licenţă, Ion Miloş îşi susţine şi teza de doctorat la L’École des Hâutes Études (studiase raporturile dintre poezia populară epică românească şi cea iugoslavă), absolvind apoi un curs de limba franceză care îi conferea dreptul de a preda în orice ţară această limbă.

Naşterea fetiţei sale, Lotta, îl determină să se întoarcă în Suedia – „aşa a început calvarul meu suedez”. Funcţionează ca profesor la Şcoala Superioară de Pedagogie şi la Univesitatea Populară, predând limbile franceză, română, sârbo-croată şi suedeză. Transformându-se într-o ”maşină de făcut bani, timp de 15 ani”, poetul nu mai scrie acum nimic, iar când a început să se întoarcă la literatură şi filosofie a survenit, pe acest fond de abandonare a vieţii de consum, şi divorţul.  Durând nu mai puţin de şapte ani (pentru încuviinţarea fiului său Peter, care n-a vrut să rămână cu mama sa), acest „divorţ crâncen” l-a costat şi sănătate, şi slujbă, şi avere…

Mai vechea suspiciune de agent dublu (fie iugoslav, fie suedez) revine în prim-planul vieţii sale, astfel că, vreme de 24 de ani, din 1960 până în 1984, românii din Iugoslavia nu i-au publicat nimic. Abia la 41 de ani, Slavco Almăjan scria într-un număr din „Lumina” că „Ion Miloş a fost primul disident înainte de disidenţi… şi primul intelectual român de pe aceste meleaguri bănăţene care a ridicat vocea împotriva dogmatismului infect şi degradant…”

Prima vizită în România are loc în 1968, fiind invitat la Congresul Internaţional de Romanistică de la Bucureşti: „Deşi scriu în româneşte, n-am putut decât târziu să văd ţara limbii mele. Am venit cu o dragoste imensă şi cu un teribil complex de inferioritate.” Dar tocmai acestea „mi-au adus mari suferinţe mai târziu”. Căci neîntârziat a fost acuzat de „fraţii din exil” că se duce la… Ceauşescu „şi că, în felul acesta, dau un gir moral dictaturii comuniste… şi alte prostii de felul acesta…”

Alţii (românii din ţară, care rămăseseră încă tacit pe baricade) îi reproşează   prezenţa în această ţară „din care ei ar fugi şi ar da foc la toate dacă ar putea!”…

Convins că „regimurile trec, dar patria rămâne”, Ion Miloş constată că nu este nicăieri agreat şi că statutul de apatrid îi clasifică identitatea şi vocaţia spiritului.

Venirea în România însemnase nu numai o cunoaştere a celebrităţilor literare din acea vreme (Nichita Stănescu, Marin Sorescu, D.R.Popescu, Fănuş Neagu, Ion Băeşu…), dar şi a unor editori care mai apoi l-au sprijinit (Al.Căprariu, C. Ciopraga). Constată, de asemenea, cât de puţin este cunoscută literatura şi arta românească în Suedia, de aceea îşi propune să realizeze unele traduceri pe cont propriu, căci se izbise totodată de „birocraţia românească”… La Malmö („oraşul meu”) va organiza diferite expoziţii de artă contemporană (pentru Constantin Piliuţă şi Ion Vlad, care trăia la Paris), implicându-se şi în aducerea Teatrului de Comedie din Bucureşti în Suedia. Dar fiindcă vreo trei membri ai echipei (doi tehnicieni şi o actriţă) au refuzat să se mai întoarcă în ţară, suspiciunea venită din partea Ambasadei Române din Suedia cade pe organizator, în timp ce Europa liberă îl acuză de a se fi implicat în aducerea de servicii culturii ceauşiste…

A mai organizat expoziţii colective de grafică, de carte românească, a lansat o serie de postere şi broşuri de popularizare a României, un ghid turistic ”Rumänien”, ba chiar a contribuit efectiv la înfiinţarea, împreună cu prof. dr. l. Ciurea, a Parohiei Ortodoxe Române din Malmö (va fi decorat de patriarhii Iustinian şi Teoctist cu „Crucea pentru mireni”).

Pus între ciocan şi nicovală, Ion Miloş mărturiseşte că „aşa am păţit de fiecare dată când am făcut cultură şi literatură română, pentru că, după cum ştim, românii nu pot separa cultura de politică”:

„Românii sunt, cred, unul dintre puţinele popoare care au această pasiune tâmpită de a politiza totul, de a amesteca lucrurile.”

Serviciile aduse culturii române într-un timp foarte scurt sunt mai mult decât notabile, ceea ce l-a determinat pe scriitorul suedez Per Olof Ekstrom să afirme că „numai în doi ani, 1975-1977, Ion Miloş singur a făcut mai mult pentru apropierea culturilor română şi suedeză decât România şi Suedia împreună, în toată perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial”.  Însă în 1977, urmare a neînţelegerilor şi răstălmăcirilor răutăcioase, „am pus punct activităţilor mele culturale”…Lui i se datorează transpunerea lui Eminescu, Blaga şi Bacovia pentru prima dată în suedeză, apoi a numeroşi poeţi şi prozatori români clasici şi contemporani.

Amărăciunea lui Ion Miloş a fost înţeleasă exact de Adrian Marino, care în 1990 în „Jurnalul literar” (15-21 oct.) îi identifică aventura culturală în articolul de apărare „Soarta intermediarului”.

Ingratitudinea cu care a fost răsplătit o exprimă Ion Miloş neted: „Dacă făceam la unguri numai zece procente, aş fi avut toate onorurile necesare” căci, zice el: „Eu tot ceea ce am făcut am făcut pentru România. Pentru România Eternă, nu pentru vremelnicii care se perindă la cârmă (…). Ce frumoasă ţară avem şi cum ne batem joc de ea! Ţi se rupe sufletul. România n-are pereche. Aici nu te plictiseşti, chiar şi circul politic e înfloritor. Dar să nu ne iluzionăm că schimbăm realitatea mestecând vorbe.”

Capitolul al treilea al cărţii de interviuri realizate de Adrian Dinu Rachieru cu Ion Miloş se referă la viaţa şi opera lui Cioran, un prieten apropiat al poetului în anii sejurului parisian. Pe Cioran, Miloş îl propune la Premiul Nobel, dar filosoful amărăciunii refuză onoarea şi recunoaşterea aceasta. Unele referiri îl privesc pe Mircea Eliade, altele pe Virgil Ierunca sau Paul Goma, care – zice poetul – l-au înţeles greşit…

Un capitol întreg (IV) dezbate problema traducerilor din literatura română, ideea poetului rezident în Suedia fiind aceea că numai astfel, tradus în cât mai multe limbi, „salţi” în universalitate. Aşa i-a făcut cunoscuţi pe Eminescu, Blaga, Bacovia, dar şi pe mulţi autori contemporani, de la Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Ştefan Aug. Doinaş, Gellu Naum la D..Popescu, Geo Bogza, N. Breban, Mircea Horia Simonescu, M. Nedelciu…În 1998 tipăreşte antologia de poezie La Masa tăcerii, o Panoramă a poeziei româneşti, în care sunt cuprinşi 177 poeţi români de pretutindeni: „eu am tradus peste 800 de poeţi, în antologii, şi peste 30 de poeţi în volume separate, ceea ce înseamnă cam 10.000 de poezii…”

Desigur, şi de aici unele invidii şi orgolii rănite, injurii chiar, atitudini ce l-au „înspăimântat”. Răsplătită cu premii suedeze şi româneşti, activitatea de traducător a lui Ion Miloş este una pilduitoare şi plină de râvnă.

În ceea ce priveşte pe poet, Ion Miloş ne-a mărturisit şi nouă într-un interviu (vezi „Portal-Măiastra”, An III / 2007, nr. 3, pp. 26-28) că, dezavuând moda în poezie, standardizarea şi exhibiţionismul, a optat pentru idee şi esenţialitate. Textualismul şi postmodernismul au zăpăcit Poezia! Nu atât talent de a însăila, ci cultură i se cere poetului, reflecţie înaltă, viziune, nu cuvinte pentru cuvinte, ci idei care rămân… Moda trece, poezia adevărată rămâne.

În ultimul capitol, al şaselea, Durerea de a fi român, poetul deplânge lipsa de înţelegere din partea contemporanilor. Promovarea valorilor ar trebui să fie, zice el, politică de stat, însă lipsa de management cultural ţine România pe loc în mod ingrat şi tragic. E o tristeţe pe care a simţit-o pe cont propriu, remarcând câteva „iniţiative individuale” care nu sunt suficiente şi la nivelul valoric al culturii şi artei româneşti. Dezbinarea, egoismul, flecăreala, lipsa de seriozitate – iată ce reproşează el celor ce ar trebui să lase deoparte politica şi tactica „găştilor” literare şi să depună eforturi concertate întru binele culturii româneşti şi al ţării. Trezindu-se de atâtea ori răstălmăcit, aşadar „lovit şi din dreapta şi din stânga”, Miloş afirmă că se simte străin în propria sa ţară şi apatrid în ţara de adopţiune. Conştiinţa sa de homo europeus nu admite „drojdia balcanică” ori „civilizaţia seminţelor de bostan”. Ura şi dezbinarea distrug, românii ar trebui să facă saltul în mentalitatea „de la eu la noi”, să iasă din „smârcul bizantin”, din minciună, din ipocrizie, din laşitate! Rechizitoriul poetului faţă de tarele balcanice, care „nu ne lasă să cristalizăm”, este deopotrivă aspru şi pesimist: „România este o ţară bolnavă. Iar vina e a noastră…”

În ciuda acestei teribile constatări, Ion Miloş mărturiseşte că îşi iubeşte ţara, că va continua să colaboreze cu cultura română şi că dacă şi alţii ar pune umărul, am oferi o altă faţă a României…”

După colapsul comunismului pe care nici kremlinologii nu l-au bănuit, România a avut o mare şansă  – aceea de a deveni o ţară europeană în adevăratul înţeles al cuvântului. Dar politica, mai întotdeauna a intereselor proprii, şi „disidenţa de budoar” nu vor reuşi să ducă ţara acolo unde este menirea ei, locul ei în lume, decât prin schimbarea de mentalitate. Şi nu numai românii comit acest păcat, ci chiar conaţionalii lui din Voivodina, unde, într-o recentă Istorie a literaturii române din Voivodida (Ed. Libertatea, 1997) numele lui Ion Miloş este ignorat de-a dreptul…

„Frigul suedez” cu frigul din suflet, pe care acum octogenarul îl simte foarte acut, par să consune sub semnul unei ontologii a exilului, recomandând Europei în acest început de mileniu III un scriitor de imperturbabilă condiţie şi alonjă valorică.

Zenovie CÂRLUGEA

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: