Ioan St. Lazăr


CENTRUL DE STUDII MEDIEVALE ȘI PREMODERNE „ANTIM IVIREANUL”

ANTIMIANA II

culegere de studii și articole

 

S-au împlinit, recent, 12 de ani de când, la Râmnicu-Vâlcea, ființează Centrul de Studii Medievale și Premoderne „Antim Ivireanul”, sub egida căruia este editată colecția de studii și cercetări „Sfântul Antim Ivireanul – ocrotitor spiritual”.

Păstor al Episcopiei Râmnicului (care în 1705 cuprindea întreaga Oltenie) și, mai apoi, chemat de Constantin Brâncoveanu pentru a-i urma mitropolitului Teodosie, în scaunul mitropolitan al Țării Românești, prestigiosul ierarh cărturar Antim din Iviria a devenit pentru județul cu cele mai multe schituri și mănăstiri („Athosul românesc”) un herald al culturii și tradițiilor bisericești, dar și un „ocrotitor spiritual” al Arhiepiscopiei, pe care a reprezentat-o  în urmă cu trei secole (1705-1708) cu neobosită râvnă ecleziastică și înzidire duhovnicească.

ANTIMIANA IIeste o masivă antologie de studii, comunicări și articole editată de amintita Fundație Culturală în colaborare cu Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul”, cu sprijinul generos al Consiliului Local și Primăriei Municipiului Râmnicu-Vâlcea. Volumul cuprinde, cu precădere, materiale prezentate în sesiunile anuale de comunicări, în intervalul 2004-2011, de către membrii și colaboratorii Centrului de Studii Medievale și Premoderne „Antim Ivireanul”. Unele din aceste materiale au fost, inițial, tipărite în revista de teologie și cultură „Lumina lumii” (numerele 13-20 / 2006-2011).

Admirabila Antimiana II apare sub îngrijirea aceluiași neobosit prof. dr. Ioan St. Lazăr, membru al Uniunii Scriitorilor, într-o prestigioasă colaborare cu preotul-editor Nicolae State-Burluși (cunoscut îndeobște drept „un Badea Cârțan al zilelor noastre”) și prof. dr. Ioan Soare (consilieri editoriali). Tehnoredactarea computerizată este asigurată de Flori Ghiță și Nicol Vlădescu (Biblioteca Județeană „Antim Ivireanul”).

În cuvântul de binecuvântare, IPS Irineu, Arhiepiscopul Craiovei și Mitropolitul Olteniei, mulțumește îngrijitorului de carte, precizând:

„Cred că Dumnezeu v-a ales pe dumneavoastră să-i adunați memoria și s-o înscrieți în această carte care va fi un reper pentru toți iubitorii de cultură și artă.

De asemenea, sunt fericit să aflu printre semnatarii acestor articole nume de mari cercetători, profesori, preoți cărturari și tineri râvnitori în cele ale științei.

Tuturor, rog pe bunul Dumnezeu să le dăruiască pace și multă mângâiere duhovnicească, iar Sfântul Antim să le răsplătească osteneala cu harul său primit de la Dumnezeu.”

La rândul său, Arhiepiscopul Râmnicului, IPS Gherasim spune: „Prăznuirea Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, ocrotitorul spiritual al Râmnicului, a devenit o tradiție împământenită în orașul reședinței noastre, iar râmnicenii aduc, în fiecare an, smerită cinstire celui care a dobândit cununa muceniciei pentru apărarea dreptei credințe…”

În continuare, episcopul vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, Emilian Lovișteanu, scrie despre „Antim Ivireanul în conștiința creștinătății”, amintind „impresionanta sa activitate tipografică [63 de cărți, din care 24 în limba română, n.n. ], ce s-a dovedit a fi folositoare pentru întreg Răsăritul creștin”. Tipărirea cărților de cult, – în care a pus și mult talent de miniaturist și ornamentică barocă, cu steme, ilustrații și versuri heraldice – a însemnat pentru Antim „deopotrivă misiune de apostolat, dar și de rezistență la activitatea conservatoriștilor slavofili sau la influențele grecizante susținute de patriarhii Dositei și Hrisant.”

Autorul postumelor Didahii  venise în Râmnicul Vâlcii (care va deveni o adevărată „capitală a tipografilor” în Secolul luminilor – Nicolae Iorga) pe la începutul  secolului al XVIII-lea (1705-1708). Era, deopotrivă, tipograf și orator strălucit (fără, însă, a urma școli de această formație), dar și bun organizator al vieții în eparhie/eparhii, îndeosebi în restaurarea unor biserici, mănăstiri și schituri „cărora le-a reașezat și viața duhovnicească”. Asumându-și jertfa martirică (+sept. 1716) întocmai ca domnitorul său Brâncoveanu la 15 august 1714, Sfântul Antim Ivireanu se înscria în aceeași „dimensiune europeană” a activismului creștin-ortodox– anul 2012 marcând, în istoria Arhiepiscopiei Râmnicului, drept supremă cinstire, punerea pietrei de temelie a primei biserici închinate Sfântului Martir Antim Ivireanul.

În alt material de început, retrospectiv, prof. univ. dr. Eugen Negrici, președintele Centrului de Studii Medievale și Premoderne „Antim Ivireanul” – Râmnicu-Vâlcea, amintește contribuția pasionantă a unor universități (București, Cluj, Pitești, Târgoviște), dar și a unor institute de cercetare, biblioteci, muzee, așezăminte de cult din țară și locale, precum și „școlile de vară” sau taberele de cercetare a cărții vechi la mănăstirile vâlcene Cozia și Bistrița.

În cei 12 ani de activitate acest Centru de Studii de la Râmnic (înființat la 27 septembrie 1999) a editat cele două volume de studii și cercetări despre viața și opera mitropolitului martir, pilduitoare fiind contribuția prof. univ. dr. Ioan St. Lazăr (el însuși autor a două cărți cu același subiect).

În „Cuvântul editorului”, distinsul prof. I. Șt. Lazăr amintește că inițiativa înființării acestui entru a avut-o regretatul universitar Dan Horia Mazilu, pe atunci decan al Facultății de litere a Universității din București, sub egida științifică a căreia urma să-și desfășoare activitatea, președinte fiind ales atunci criticul literar Eugen Negrici.

Din rațiuni administrative, centrul funcționează ca organism specializat în cadrul Fundației Culturale „Sfântul Antim Ivireanul”. În perioada 2000-2011, activitatea Centrului s-a realizat prin cercetări individuale și de grup axate pe două mari teme: Sfântul Antim Ivireanul în memoria cultural-spirituală și Cultură medievală și premodernă. Aceste două domenii constituie, de fapt, și secțiunile principale ale sesiunilor anuale de comunicări din luna septembrie, în contextul Zilelor Antim.

O parte din aceste studii și comunicări, prezentate de-a lungul celor 12 ani, au fost valorificate în revista vâlceană de teologie și cultură Lumina lumii (dar și în Renașterea, revista Arhiepiscopiei, ori în Forum V, editată de Forumul Cultural al Râmnicului). Integral, însă, acestea au fost publicate în cele două masive culegeri de până acum: ANTIMIANA I (1999-2003) și ANTIMIANA II (2004-2012).

Ideea gestionării acestor contribuții– scrie prof. univ. Ioan St. Lazăr – este nu numai o dovadă de prețuire cultural-creștină, dar mai ales un imbold în cercetarea vieții și operei mitropolitului martir, din alte perspective și cu noi metode de interpretare. Totodată, este o dovadă a pasiunii și seriozității ce caracterizează activitatea acestui Centru de Studii Medievale și Premoderne, care reunește de fiecare dată cercetători de seamă, universitari de prestigiu, scriitori, profesori, studenți și iubitori de cultură românească și tradiție ortodoxă.

Dintre numele de prestigiu științific și cultural întâlnite în această culegere, reținem: Eugen Negrici, Paul Aretzu, Doru Bădără, Laura Bădescu, Doru Căpătaru, Alexandra Crăciunescu, Ioan Dură, Ioan Șt. Lazăr, Luiza Marinescu, Dan Horia Mazilu (1943-2008), Veniamin Micle, Nicolae Mihai, Zamfira Mihail, Tudor Nedelcea, Victor Petrescu, Mihai Sporiș, Radu Ștefan Vergatti, Dan Zamfirescu, Ioana Ene, Elena Lavinia Diaconescu, Gabriela Nițulescu, Raluca Georgiana Nechifor ș.a.

În secțiuni bine individualizate, sunt grupate studii privind „Vremi de cumpănă brâncoveană” (I), „Sfântul Antim Ivireanul – o viață și un destin între violențe” (II), „Sfântul Antim Ivireanul – reper în istoria tiparului românesc” (III), „Sfântul Antim Ivireanul – opera teologică, eclezială și artistică” (IV) și „Antim Ivireanul în posteritate” (V).

Un Index al autorilor prezenți în volum încheie această admirabilă culegere, căreia prof. univ. Ioan Șt. Lazăr îi dă deplină strălucire și structurare științifică.

Fiecare studiu în parte este, vorba înaltului ierarh martir, de acum trecut în rândul sfinților și în sinaxarul ortodox, o făclie purtătoare de lumină „ca să lumineze tuturor celor ce sunt în casă”…

Cu atât mai mult trebuie înțeles spiritul antimian al tradiției noastre creștine, mereu actual și urgent în mesajul său peste veacuri, atât de pilduitor în sfințenia de martir și bineplăcut Preasfintei Treimi.

Z.C.

DIOPTRICON –

Contribuții de teorie, istorie și critică literară

de Ion Șt. Lazăr

1.De la Râmnicu-Vâlcea ne soseşte, iată, în preajma apariţiei şi celui de-al doilea volum, Dioptricon – contribuţii de teorie, istorie şi critică literară (Published by Lulu, USA, 2009). Este o culegere de lucrări (articole, cronici, studii), majoritatea publicate în presa culturală (locală, regională şi centrală) de universitarul Ion Şt. Lazăr, membru-stagiar al Uniunii Scriitorilor din România.

Autorul, întruchipând spiritul plurivalent al cercetătorului de vocaţie, este diriguitorul Centrului de Studii Medievale şi Moderne de pe lângă Arhiepiscopia Râmnicului, mai bine spus, organizatorul anualelor simpozioane «Antimiana», cu participare naţională şi internaţională, ale căror lucrări, de o indiscutabilă ţinută ştiinţifică, alcătuiesc, până acum, de-a lungul celor…ediţii, sumarul câtorva masive volume.

Literatul vâlcean I.St. Lazăr, de o proverbială modestie (locuieşte doar în preajma Casei memoriale ,,Anton Pann”!), practicând mai întâi poezia de reflecţie, s-a afirmat însă ca eseist şi publicist în plan local, mai apoi ca etnofolclorist, istoric şi critic literar. În această ultimă ipostază, remarcabile sunt lucrările dedicate unor mari cărturari, nume emblematice pentru cultura şi spiritualitatea vâlceană, şi nu numai (Antim Ivireanul, ierarh tipograf şi orator creştin, 2005; Bartolomeu Valeriu Anania, traducător al Bibliei şi scriitor,… ş.a.).

Recentul Dioptricon (I) aminteşte nu atât de studiile de etnologie (2003) ale universitarului vâlcean, cât de „fragmentarium”-ul Mitologie şi literatură comparată (2005). Titlul evocă acel instrumentar optic de măsurare progresivă a dioptriilor în vederea alegerii optime a lentilelor – ceea ce, într-o semnificaţie metaforică, marchează un ciclu de lucrări / şi scriitură.

Structura triadică a volumului (I.Tentaţia teoriei; II.Periplu „retro”; III.Exerciţii critice) reflectă, într-o judicioasă ordine, preocupările autorului în domeniul teoriei, istoriei şi criticii literare, studii şi analize dedicate, cu precădere, literaturii române, „ca parte componentă a literaturii universale, mai puţin cunoscută publicului larg”.

2.Experimentat în domeniul analizelor şi sintezelor, în cercetarea inter- şi transdisciplinară, autorul Dioptricon-ului face dovada unor variate metodologii lecturale, în funcţie de subiectele şi temele abordate, permanent făcându-se temeinice raportări şi conexiuni la planul Culturii.

În Partea întâi, sub genericul „Tentaţia teoriei”, autorul reflectează asupra raportului canon/tradiţie – noncanon/inovaţie, identificând atât fenomenul de „recurenţă” cât şi pe cel de „creativitate” în dinamica semnului cultural, pentru a propune, apoi, o viziune „plurală” şi „sistematic-procesuală” în înţelegerea mai profundă şi nuanţată a fenomenului cultural în desfăşurările lui sintagmatice şi paradigmatice. Înţelegerea axiologică a literaturii religioase în planul teologiei ca şi în acela al artei religioase îl determină pe teoretician să propună o nouă abordare disciplinară– este vorba de ceea ce domnia sa numeşte „estetica teologică” (cam ceea ce E.M. Curtius, şi nu numai el, sugera cu privire la arta inspirată de religie).

De aici şi „reflecţiile privind estetica Ortodoxiei”, nelipsind relevarea unor „teologhisiri” şi „expresivităţi” în Didahiile mariale antimiene (mitropolitul Antim Ivireanul aparţinând „altui ceas al culturii spirituale, ca şi al expresivităţii ei creatoare”).

Interesante sunt şi consideraţiile pe seama „literaturii pentru copii”, a acelui originar şi peren „homo ludens”, reflectând „omul agonal”. Şi pentru a evidenţia linia echilibrată, călinesciană am zice, a meditaţiei cultural-literare, ca o constantă a acestor teoretizări ilustrate, uneori, cu varii scheme, vom cita din finalul eseului:

„Principala caracteristică a literaturii ca agon constă în «convenţia» reprezentării vieţii (realităţii) prin intermediul imaginii artistice. Opera literară este, în acelaşi sens, o construcţie, o ficţiune, în care realul se împleteşte cu imaginarul într-o imagine semnificativă pentru un anumit sens ori mesaj. Oricât ar fi de mare libertatea de creaţie a scriitorului, ea este deopotrivă legată de respectarea normelor estetice, care conferă operei frumuseţe şi valoare. Ludicul literaturii este un agon, fie într-un sens originar, fie într-un sens final al operei.”(Homo ludens şi „copilăria” literaturii).

3.Aceeaşi propensiune pentru teoretizări în sfera culturii întâlnim şi în Partea a doua, un periplu „retro” în care autorul propune, sui-generis, o „periodizare holistică a literaturii”. Sunt luate în calcul „modurile” şi „epocile de creaţie literar-artistică pe traseul de la mit la literatură”, teoretizarea respectivă beneficiind de două „aplicaţii” referitoare la literatura „orală” şi, respectiv, la cea „scrisă”. Recitind, apoi, literatura română veche cu…Dan Horia Mazilu şi Nicolae Manolescu, dl I.St.Lazăr aminteşte de „lecţia” lui G. Călinescu, care vedea în istoria literară drept o „ştiinţă inefabilă”, dar şi o „sinteză epică”. Văzând în istoria literară, în aceeaşi perspectivă, nu altceva decât „o istorie de valori”, autorul militează pentru îmbinarea „perspectivei culturale” (fie aceasta și multilingvistică) cu cea „estetică”. Pentru o mai profundă și nuanțată înţelegere a literaturii române vechi, istoricul literar vine în sprijinul criticului literar, revelarea sensurilor culturale și estetice făcându-se sub semnul unor „întâlniri admirabile”.

Partea a treia, Exerciții critice, cuprinde câteva eseuri (dedicate lui Bartolomeu Valeriu Anania, Dragoș Vrânceanu și Giovanni Pascoli), trei portrete „în fragmente de oglinzi” (Bérenger, Mircea Eliade, Florin Mihăescu și Dragoș Vrânceanu) și câteva cronici literare. Dintre acestea rețin atenția comentariul la cartea lui Constantin Mihai despre „generația criterionistă” și constantele filosofiei Magistrului Nae Ionescu (Arca lui Nae. Perspective culturale asupra generației interbelice, 2004). La fel de incitantă este și cronica „Eugen Simion despre «nodurile și semnele prozei” lui Mircea Eliade, la lucrarea apărută în 2005.

4.Dioptricon este, în general, o culegere de materiale scrise de-a lungul câtorva ani, pe subiecte și teme de mai larg interes din cultura română de azi. Dl Ion Șt. Lazăr este un nume de referință în peisajul cultural vâlcean, remarcabile sunt contribuțiile sale în cercetarea culturii medievale și premoderne în cadrul instituției specializate amintite.

Practicând un comentariu critic ce îmbină, echidistant, o dispoziție exponențial-protocolară cu analiza  problematicii respective și, inevitabil, a unor detalii ilustrative, dl I. Șt. Lazăr s-a afirmat prin seriozitatea și temeinicia demersului analitic, congener cu o ținută universitară de calitate.

Spre deosebire de celelalte lucrări, dedicate unor subiecte de constant interes (Antim Ivireanul, Bartolomeu Valeriu Anania ș.a.), Dioptricon-ul – care se anunță, iată, în mai multe volume – dă seama nu numai de o largă paletă de teme și preocupări, ci și de o implicare mai accentuată a autorului în fenomenul cultural actual, de consonantă disponibilitate metodologică, de spirit critic judicios și echilibrat, totul într-o stăruință (buchiseală) ce se simte pe cât de aplicată pe atât de trudnică.

E de la sine înțeles că, odată cu apariția viitoarelor volume, se impune și o reeditare a celui de față (apărut, dincolo de Ocean, fără ca autorul să aibă posibilitatea de a urmări procesul editorial!). În ciuda acestui aspect, mărturisit de fapt, Dioptricon-ul atrage atenția asupra unui autor tot mai implicat în domeniul istoriei și criticii literare de azi.

Zenovie CÂRLUGEA

RAMURI, nr. 12/2013

„VALERIU ANANIA – Icoane de început”

eseu biografic de Ioan St. Lazăr

(Editura ROTIPO, Iași, 2013, 242 p.)

Între subiectele cărora criticul vâlcean Ioan St. Lazăr le-a acordat maximă atenție, personalitatea teologică și literară a lui Bartolomeu Valeriu Anania ocupă un loc aparte. Este vorba, oarecum, de un „legat” cărturăresc, de vreme ce, după câteva «întâlniri spirituale» cu opera acestuia, marcate de fascinația unor mai profunde tâlcuri existențial-filosofice, autorul și-l ia drept «cicerone» în propria-i aventură de descifrare a tainelor și miturilor. Intuind corelația profund organică dintre o anumită estetică a mitului și o alta «teologică», comentatorul ajunge să înțeleagă, în final, și pe aceea dintre opera artistică (poezie, proză, dramaturgie) și cea teologică (alcătuită din eseuri, tălmăciri, liturgică, omiletică, hermeneutică). Cu observația că «teologia creștină este ridicată pe temeiul mitului creștin (ca praxis existențial, dar și ca ritual)» și în directă legătură ea poate fi înțeleasă (analizată) și ca operă literară: „În mod analog, putem vorbi despre convergența «de adâncime» dintre opera artistică și cea teologică a lui Valeriu Anania la nivelul antropologic-cultural și spiritual.”

Dincolo de aceste prime considerații, autorul evocă întâlnirile sale, de rodnică mobilizare sufletească, cu înaltul ierarh, prima datând de prin 1984, când „călugărul-scriitor de la Văratic” răspunde invitației de a participa la o manifestare cu scriitori de origine vâlceană. Comunicarea empatică a dat roade – „nici un alt contemporan n-a «lucrat» de atunci (cu atât de puține cuvinte!) asupra mea mai mult, dând rost și sens vieții mele interioare”.

Hotărându-se a-i cunoaște și aprofunda „«cuprinderile» întru spirit”, I. St. Lazăr va descoperi un „fabulos creator de idei și de armonii lexicale”, care, în orizontul literaturii contemporane, încă nu era promovat la adevărata-i valoare.

În 2011 se împlineau zece ani de când Î..S. Bartolomeu îi dăduse autorului nostru binecuvântarea pentru a scrie o carte despre Domnia Sa. Prezent la Arhiepiscopia din Cluj, la sărbătorirea ierarhului octogenar, I. St. Lazăr nu va merge cu mâna goală, ci cu volumașul Bartolomeu Anania, «Du-te, vreme, vino, vreme», un fel de „dar vâlcean” ce-l va surprinde plăcut pe venerabilul sărbătorit.

Rămânând «dator» cu o mai veche asumare a unei cărți temeinice, autorul constată că alții au fost mai «sprinteni», precum tânărul Lucian-Vasile Bâgiu, autorul unei teze de doctorat din 2006, prima monografie despre «scriitorul» Valeriu Anania. Dăruită de însuși cel comentat, cercetarea respectivă venea ca un îndemn la «smerire», temperându-i «orgoliul» de a fi realizând el însuși «prima» abordare și determinându-l să-și organizeze mai bine «obiectivul de lucru». Tot în 2011 apare și lucrarea Nicoletei Pălimaru, Valeriu Anania – Opera literară, și aceasta teză de doctorat.

În seara zilei de 31 ianuarie 2011, inima înaltului ierarh înceta să mai bată, iar posteritatea literară a acestuia abia începuse… În acel moment, opțiunea autorului nostru s-a precizat: „un volum dedicat biografiei, iar celălalt operei”.

Părerea de rău că nu l-a bucurat pe «afinul» său cu realizarea cărții, până la data funestă, este atenuată de convingerea că acesta „m-a văzut la lucru și i-am dat încredere că ajung la țintă (în decembrie 2010 îi trimisesem în e-mail, prin părintele Bogdan Ivanov, 150 de pagini…).”

Ritmul mai lent în care înainta scrierea – datorat „obligațiilor profesionale de catedră și celor social-culturale din  Râmnicul cu o tradiție spirituală prestigioasă și o actualitate păstrându-i «focul din vatră»” – s-a dovedit, iată, benefic, de vreme ce proiectul îl obliga ca, mai înainte de a aborda personalitatea literară și teologică, trebuia să stăruiască asupra biografiei. Nu atât în sensul biografismului strict referențial, cât în acela al explicării operei prin prisma biograficului și a biografiei prin latențele metafizice ale actului de creație și vocației teologale. Și în acest fel, planul acestui demers s-a lămurit în hotărârea de a scrie două volume dedicate biografiei, alte două destinate operei (beletristica și teologia) și, probabil, un volum de sinteză ce ar încorona cercetarea – „așadar un proiect major, dedicat unei experiențe umane și creative cu particularități de excepție”…

„Nu știm dacă Cel de Sus mă va învrednici să duc la capăt acest proiect BVA (care, ficțional, este întreprins de către un grup de cercetători/«cititori»), – scrie Ioan St. Lazăr – , știu doar că sunt dator să-mi fac drumul și să mă rog pentru împlinirea lui.”

*

Până târziu, biografia lui Bartolomeu Valeriu Anania a fost una pe cât de fragmentar cunoscută pe atât de controversată. Abia în 2008 apare volumul de Memorii care vine să clarifice acuzata sa „tinerețe legionară”, condiția de deținut în închisorile de la Jilava, Tg.-Jiu și Aiud (amnistiat în 1964) și prezumtiva „colaborare cu securitatea comunistă”, precum și „perioada americană” la Episcopia Misionară a românilor (la care a fost obstaculat să mai revină din 1976), unde a militat pentru depășirea «sciziunilor» dintre românii de acolo, dezbinați de profesioniștii dezinformării și propagandei comuniste. „Personaj istoric controversat”, Valeriu Anania s-a mărturisit în „Memorii” cu probitate și dignitate, spulberând toate acuzațiile, cele mai multe venind dintr-un mediu ce avea direct atingere cu interese deopotrivă laice și bisericești (e vorba de campania dezlănțuită de unele publicații la atitudinea «inerțială» a ierarhului clujean în chestia «retrocedărilor» unor averi către alte confesiuni)…

Văzând în scriitorul-teolog „un întreg care transcende suma părților” (așa cum înțelege condiția de «autor» scriitorul însuși), I. St. Lazăr constată politropismul personalității umane și scriitoricești, adică acea complexitate polifonică ce se adresează deopotrivă «omului» și «operei» în ansamblu, și care necesită o înțelegere mai aplicată, mai de amănunt, dar și o «citire» in integrum a figurii umane și spirituale. Poetul, dramaturgul, prozatorul, memorialistul, eseistul, publicistul, teologul, tălmăcitorul și hermeneutul Scripturilor, istoricul artei religioase, oratorul bisericesc – sunt tot atâtea «fațete» ale unui spirit de mare complexitate, pentru înțelegerea căruia este potrivită „perspectiva convergenței”. Așadar, în polifonia operei, comentatorul tinde să străvadă și pe „autorul polifonic”…

Și pentru a pune în evidență această „complexitate de spirit”, dl I. St. Lazăr își propune abordarea „cazului” într-o „structură dialogică” de scenariu scriptural, pe considerentul că „la început a fost dialogul” (H. Wald). Practicat încă din cele mai vechi timpuri, dialogul este „auroral și diurn, habitual cu lumea”, pe când monologul rămâne „vesperal și nocturn, habitual cu sinele”. Avem de la Socratele platonician și, în general, de la autorul „Republicii” la Sfinții părinți, o adevărată „cultură a dialogului”, care străbate și în opera scriitorului-teolog Valeriu Anania, insinuându-se cu statutul cititorului de alter, de constantă implicare, ca în Rotonda plopilor aprinși ori eseul Cerurile Oltului… Pe aleile grădinii Akademos dezbăteam marile probleme ale ființei umane și creației, și autorul în cauză vrea să scrie această „carte polifonică” care să dea seama de la Grelele Pământului și Grelele Cerului la Grelele Cuvântului și Grelele Timpului, toate raportând creația la Om și pe omul Valeriu Anania la Creație, un feed-bek hermeneutic clarificator în integralitatea unei coerente viziuni.

Dacă în cele 12 „stanțe” motivaționale este evocată hotărârea de a se dedica acestui temeinic studiu însumând mai multe volume, începând cu Preliminariile, cartea intră în propriu-zisa structură dialogică. Astfel, la poarta așezământului de cult, Ioan și Gherman („părinți-profesori, stră-strănepoți ai «călugărilor sciți» din veacul al VI-lea”) se află la început de cale: ei vor pleca într-un pelerinaj, în peisaj carpatic (și nu numai), pe urmele vieții și operei unei personalități de excepție din vremea noastră, Bartolomeu Valeriu Anania”, binecuvântați fiind de către părintele Vartolomeu. „Provocările” respective (care vor fi și cele două mari secvențe ale cărții) vor privi atât «biografia» cât și «opera artistică și cea teologică».

Partea întâi privește copilăria, adolescența „verzuie”, „parada închisorilor” și „cărările pribegiei”, apoi greva studenției clujene din 1946, închisorile, colaborarea cu patriarhul Justinian Marina și misiunea la Episcopia românilor din America. Partea a doua, pornind de la momentul trecerii Oceanului și al „deplinei libertăți”, va evoca acțiunea de „dezbinare” a românilor din Emigrație și campania negativă de presă, perioada românească (1976-1993).

Miezul cărții îl cuprinde, însă, secțiunea a III-a, Anii de ucenicie. „Cadrul dialogic”,  în care se află cei doi pelerini Ioan și Gherman, se schimbă, în funcție de etapele vieții scriitorului-teolog, fiecărei etape fiindu-i «citite» specificitatea și aportul la formarea personalității: satul natal Glăvile cu imaginea mamei și magicul orizont etno-folcloric, studiile la Seminarul Central din București (1933-1941), apropierea de «Gândirea» ortodoxistă a lui Nichifor Crainic,  apoi unele năzuințe și dezamăgiri „verzui” și referiri privitoare la țara bulversată, studențimea fragmentată (1941-48) în care i-a avut ca modele pe prof. Teodor M. Popescu și Ioan G. Coman. Următoarea secvență, Ucenicii înalte, evocă «întâlnirile admirabile» ale tânărului Anania, ce i-au marcat vocația scriitoricească: Arghezi, Galaction, Anton Holban, Victor Papilian, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Ion Luca, Marin Preda ș.a.

Tot în această ultimă secțiune, vor fi detaliate dialogic alte momente foarte importante pentru înțelegerea omului: moartea patriarhului Justinian, sub care a ucenicit cu devotament (1948-1958), detenția de 6 ani imputându-i-se fără motive „legionarizarea” instituției, patriarhatul lui Justin Moisescu, pensionarea și mutarea la Mănăstirea Văratic, proiectul noii versiuni românești a Bibliei, relația cu patriarhul Teoctist (în 1990), cea incipientă cu noul mitropolit al Moldovei, Daniel, și, în fine, învestirea în funcția de arhiepiscop al Clujului, Vadului și Feleacului (1993). Nu vom detalia, lăsând cititorului curiozitatea de a găsi în aceste pagini atât o informație aproape exhaustivă, dar și plăcerea de a cutreiera o literatură așa-zis «de frontieră», căci personajul „despre care se vorbește” este însuși acela care răsare din întâmplări, fapte, evenimente, conturând destinul unei voințe imanente, unei chemări irezistibile și al propriei deveniri.

*

Icoane(le) de început”, dedicate de dl I. St. Lazăr lui Bartolomeu Valeriu Anania, încearcă a surprinde acea „mișcare osmotică de profunzime”, „«transferul» virtual dintr-o «parte» în alta”, în general „metafora germinală” a gânditorului și scriitorului vâlcean, altfel spus, „grelele cuvintelor” imaginate de acesta „ca întruchipând germinația nesfârșită” – „mă întreb, scrie monografistul pe coperta IV a volumului, dacă nu ar putea fi numite, și ele, în diafanitatea eterică, grelele cerului”…

Iată de ce proiectul recuperării, sub acest aspect, a personalității complexe ce-a întruchipat-o teologul și scriitorul Batolomeu Valeriu Anania, constituie o nouă cale de acces, mai întâi spre înțelegerea omului (pe fundalul epocii sale), mai apoi a operei polifonice în care vedem «grelele pământului» sublimându-se în acelea ale «cerului»…

Dincolo de structura dialogică a compoziției monografice, – specie sui generis ce sare ușor spre literatură și ficțiune, ținute desigur sub control, – autorul pune în evidență o itinerantă biografie a formării și clădirii de sine. Deși travestit sub astfel de „măști”, spiritul auctorial este atotprezent, convenția asumată a dialogurilor imaginare dându-i acestuia posibilitatea să-și multiplice «vocea», să-și tempereze «tonul», să mențină «ritmul».

E, în definitiv, aceasta o «strategie» compozițională, prin care, atenuându-se un anumit personalism al viziunii monografiste, răzbate alteritatea, asigurând acel unghi al percepțiilor plurale și  creditând o imagine cât mai autentică, cât mai exactă, cât mai apropiată de efigie. Sub această deferență, de afinități elective și de corespondențe spirituale, se situează dialogica hermeneutică a „Icoanelor de început”.

Odată degajată «calea» și găsită «strategia» scriptural-metodologică, demersul critic poate să ne ofere alte și alte tablouri ale experienței biografice, din care pretutindeni sunt de reținut acumulările spirituale întru desăvârșirea unui mare destin scriitoricesc, sub semnul profund asumat și lucid al dreptei credințe.

Zenovie CÂRLUGEA

Portal-MĂIASTRA, nr. 1/2014

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: