Ion Taloș


Franz Obert:

„Basme și legende românești din Ardeal”

(traducere din germană de Ion Taloș)

În numărul 3(28)/ 2011 al revistei noastre, publicam un amplu și edificator interviu cu prestigiosul cercetător român Ion Taloș (profesor de ani buni la Universitatea din Köln), despre „Etno-folcloristica românească în context european”. Având în vedere contribuția de excepție a acestuia privind „Corpusul folclorului românesc”, dar și studii aplicate de folclor comparat (investigând totodată teme din folclorul francez, spaniol, italian), reflectate la rândul lor în lucrări enciclopedice internaționale, putem realiza profilul complex de ținută academică al celui ce, format la școala etno-folcloristicii clujene, s-a impus drept unul din cei mai de seamă cercetători români ai domeniului, bucurându-se, iată, prin obținerea unor premii și distincții, de apreciere și recunoaștere internațională.

Nu cu mult timp în urmă, am primit de la domnia sa o admirabilă contribuție de valorificare documentară. Este vorba de traducerea din limba germană (după ediția Adolf Schullerus) a cărții lui Franz Obert: „Basme și legende românești din Ardeal” (Argonaut, Cluj-Napoca, 2010, 232 pag.).

Studiul introductiv, notele și anexele, ca și traducerea a trei narațiuni și două studii etnografice de Franz Obert  aparțin dlui Ion Taloș.

Figură de prim-plan a etno-folcloristicii românești, Franz Obert (1828-1908) este considerat de cercetătorul român drept „cel mai de seamă etnolog ardelean din deceniul al șaselea al secolului al XIX-lea.” S-a născut la 6 ianuarie 1828 la Tătârlaua, județul Alba, și a decedat la Brașov, la 9 septembrie 1908. A studiat dreptul la Cluj, abandonându-l în favoarea teologiei evanghelice, a filosofiei și istoriei, la Leipzig. Arestat în Saxonia în urma unor manifestări revoluționare, tânărul Obert se retrage, ca jurnalist, la Viena, dar, la insistențele părinților, revine în Ardeal. Este profesor la Mediaș (1851-1861), apoi pastor în câteva localități sibiene, după care devine preot evanghelic al orașului Brașov. Din cauza implicațiilor sale politice a avut de suferit, fiind membru al Dietei de la Sibiu (1863-1866), membru al Parlamentului imperial (1864-1867) și al Universității națiunii săsești (1872-1876).

„Steaua (lui) călăuzitoare”, conform mărturisirii proprii, era aceea a egalității în drepturi a întregii populații a Ardealului. Total străin de ideea discriminării etnice, Franz Obert a mers pe urmele marelui luptător pentru dreptatea și egalitatea tuturor ardelenilor, Stephan Ludwig Roth, căruia i-a dedicat  un pertinent studiu monografic tipărit la Viena (Stephan Ludwig Roth: Sein Leben und seine Schriften, I-II, Wien, 1896). Împotrivindu-se tendințelor de maghiarizare, Roth afirma în 1842 că în Ardeal nu e nevoie să declarăm „o limbă a țării”, căci „o limbă avem deja”: „Nu e nici germana, dar nici maghiara, ci româna”. Acest militantism i-a atras o ură de moarte din partea oficialităților maghiare, care l-au condamnat la moarte și executat în 1849 la Cluj.

La rândul său, și Franz Obert va avea de suferit, suportând percheziții cu confiscări de documente și convocări la procuratură.

*

În poeziile și proza sa, Obert își exprimă cele mai vii sentimente față de „țara” Ardealului. Deși „parametrii esențiali ai activității lui Obert au fost biserica și școala”, acesta rămâne cunoscut, iată, mai ales ca etnograf și folclorist, dar și ca istoric și eseist.

Reprezentant de seamă al culturii săsești din Ardeal, Franz Obert va fi răsplătit pentru rodnica sa activitate cu prestigiosul titlu de „doctor honoris causa” al Universităților din Marburg și Berlin, instituții în care spiritul fraților Grimm era viu (să amintim că în 1812, Wilhelm și Jakob Grimm publicaseră prima culegere de „Basme pentru copii și familie” din istoria etno-folcloristicii).

Cercetător al culturii populare din Ardealul de Sud, Franz Obert a realizat o importantă colecție de proză populară din această parte a Transilvaniei, ceea ce îl îndreptățește la o mai dreaptă oglindire în „Bibliografia generală a etnografiei și folclorului românesc”.

Cercetând colecția revistei din Augsburg, Das Ausland, dl Ion Taloș descoperă aici o bună parte din basmele și legendele românești din Ardeal scrise de Obert, dar și alte  articole (Chipuri săsești de viață și folclor săsesc din Ardeal; Mocanii ardeleni și turmele lor; Țiganii din Ardealul muntos), comentate de traducător pe larg în „Studiul introductiv”, cu accent pe complexitatea ideii de transhumanță.

Între toate scrierile lui Franz Obert, cea mai de seamă rămâne Colecția de basme și legende românești din Ardeal (Rumänische Mörchen und Sagen aus Siebenbürgen). Culese începând de prin 1850-1851, o parte din acestea au apărut în menționata revistă din Augsburg, Das Ausland, iar celelalte în diferite publicații, fapt investigat cu acribie profesională de dl Ion Taloș. După 1860, Obert a abandonat preocupările etnografice și folclorice.

„Dacă textele colecției – scrie Ion Taloș – ar fi apărut în volum separat în deceniul al șaselea al secolului al XIX-lea, ele ar fi fost incluse în literatura basmologică europeană și mult mai des utilizate de cercetători; așa, numele lui Franz Obert n-a fost inclus nici măcar în marea Enzyclopädie des Märchens, elaborată la Göttingen. Pe de altă parte, dacă ar fi fost tradusă mai devreme în limba română, colecția s-ar fi bucurat de o mai bună receptare printre folcloriștii români, dar așa, a beneficiat, cum vom vedea, doar de mențiuni fugare.”

Editate acum, în traducere, aceste basme și legende românești din Ardeal, ca și articolele etnografice ale autorului (în total 91 de texte), putem realiza că Franz Obert este „cel de-al doilea mare culegător de proză populară românească de la mijlocul secolului al XIX-lea, după Arthur Schott”.

Studiul introductiv al dlui Ion Taloș pune în evidență contribuția de excepție a lui Franz Obert la conturarea etno-folcloristicii românești, amintind că ceea ce se întâmpla atunci în Ardeal era, deja, în spiritul epocii, scriitorii romantici fiind aceia care au descoperit folclorul popoarelor lor, făcând din acesta un important izvor de inspirație. Să amintim aici că în 1845 apăruse la Stuttgart și Tübingen colecția de basme bănățene a fraților Schott, iar la noi, în 1852, Alecsandri tipărea la Iași prima culegere de Poezii populare, în fruntea căreia strălucea balada națională „Miorița”.

Foarte instructiv și analitic, studiul introductiv stabilește „geneza colecției și destinul ei”, „metoda de culegere și redarea textelor”, dar face precizări și cu privire la „receptarea” acestei colecții de basme și legende până la „utilizarea” ei actuală.

Desigur, specializat și în domeniul folclorului comparat, dl Taloș identifică și câteva „paralele romanice ale unor motive” din aceste narațiuni, stabilind, în sfârșit, „locul lui Franz Obert în etnografia și folcloristica românească și săsească din Ardeal”.

Realizată pe baza textelor valorificate în 1925 de Adolf Schullerus (având la dispoziție exemplarul existent în arhiva Universității din Köln, unde dl Taloș predă de mulți ani etno-folcloristica), ediția de față aduce în cultura română figura proeminentă a unui cărturar mai puțin cunoscut din sec. al XIX-lea, remarcabil om al școlii și al bisericii săsești din Ardeal, unul din pionierii etno-folcloristicii noastre, mai cunoscut în cultura de limbă germană decât la noi.

Ediția îngrijită de dl Ion Taloș, beneficiind de un aparat critic realizat cu desăvârșit profesionalism, aduce în prim-planul etno-folcloristicii  noastre contribuția substanțială a lui Franz Obert, restituindu-i acestuia spiritul umanist și vizionar, vocația didactică și pastorală, în general, statura de luptător împotriva discriminărilor etnice din Ardealul habsburgic și, mai apoi, austro-ungar, continuator al martirizatului spirit rothian, care ne vorbește despre o istorie a Ardealului scrisă cu sânge și trageri pe roată, dar niciodată îngenuncheată, istorie față de care vizionarismul și iluminismul săsesc s-a simțit implicat și solidar cu cauza națională a provinciei. Și sub acest aspect, Colecția de basme și legende românești din Ardeal îngrijită de reputatul cercetător român constituie o mai dreaptă punere în valoare a unuia din marii cărturari ardeleni din secolul al XIX-lea.

Zenovie CÂRLUGEA

 

 

Ion Taloș:

„OMUL ȘI LEUL”

(Editura Academiei Române, 2013, 646 p.)

Reputatul cercetător în folcloristică comparată, ION TALOȘ (n. 22.06.1934, Prodănești, Sălaj), de mai multi ani universitar la Koeln unde susține cursuri de literaturi populare romanice, revine în atenția culturii române (și nu numai) cu o lucrare de excepție. Este vorba de studiul de antropologie culturală, Omul și Leul, un tom masiv care oglindește truda de câțiva ani la o temă care îl preocupă cu unele mari dificultăți.

După contribuțiile la studiul unei teme de folclor european (Meșterul Manole, I, 1973, II, 1997), după cercetarea Gândirii magico-religoase la români (2001) ori Cununiei fraților și Nunta Soarelui (2004) și altele, studiul de față constituie o așezată și prodigioasă investigare în domeniu.

În 2007, dl Ion Taloș tipărise, la aceeași editură, Lupta voinicului cu Leul. Mit și inițiere în folclorul românesc, care anunța, de fapt, un proiect de anvergură materializat acum, Omul și Leul. Este vorba de o „cercetare multidisciplinară a «culturii leului» la diferite popoare”, începând cu mileniul al III-lea înainte de Christos până în Evul Mediu, din Mesopotamia până în Peninsula Iberică și în Nordul Africii.

Prezență cotidiană în urmă cu milenii în viața omului, apoi adoptat de societatea umană în diferite perioade istorice, Leul a exprimat întotdeauna forța, măreția, atotstăpânirea, perceput fiind și ca paznic al limitei dintre lumea de aici și cea de dincolo, ca partener devotat omului, ca spirit de reprezentare etc. Încă din pleistocen (acum cca 400.000 de ani), leul din peșteră (panthera leo spelea) este atestat în Europa, rămânând în Bazinul Carpatic, la sud de Dunăre și în regiunea Odessa (Herodot, VII, 125-126). Chiar în Gorj, la Peștera Muierii, a fost atestată prezența ursului de speluncă. Despre existența leului în Tracia vorbește și Aristotel, iar ultimele mențiuni datează de pe la sfârșitului primului secol al erei creștine, din Grecia, „ceea ce nu înseamnă că el a dispărut tot atunci.”

Studiul dlui Ion Taloș își propune, așadar, să evoce, pe baze multidisciplinare, „prezența leului în cultura umană, a imboldurilor culturale care vin de la el”, în timpul și spațiile culturale menționate. Incluzând „oralitatea” (domeniu neglijat de predecesori), autorul valorifică o cantitate enormă de documente, dintr-o perspectivă general-culturală, ce are în vedere universalitatea, continuitatea și complexitatea fenomenului, așadar din străvechime până în Evul Mediu târziu.” Deși nu există un corpus de documente cu privire la prezența leului în cultura umană, sursele de informare excedează puterea unui singur om (căutare, cercetare, interpretare, corelații și specificități, în varii domenii, obiceiuri, cutume, arte…), de aceea au fost preferate studiile monografice de arheologie  din Orientul Apropiat și din Europa de Sud, cu o atenție specială asupra spațiului grec (statui, arhitectură, ceramică etc.) și asupra tezaurului de opere și artefacte din Muzeul Britanic și de la muzeele berlineze, Luvru, Ermitaj, muzeele italiene etc. Prețioase s-au dovedit informațiile din spațiul religiilor (cărți sfinte), din texte de apocrife și din legendele hagiografice, din literatura scrisă, de la epopeile antice la literatura medievale și literatura orală.

De la Nicolae Densușianu (Dacia preistorică, 1913), care face referire la „leul de cavernă” (care a trăit și în regiunea noastră geografică, atacând bunăoară caravanele lui Xerxes, fiul lui Dariu Hystaspe, la 482 a. Chr.), prezența acestuia a fost consemnată de cercetători în estul și sud-estul Europei. Și nu numai în Rodopii Bulgariei sau în Pindii Greciei…

Redescoperită abia în anii 70 ai sec. al XX-lea de către Adrian Fochi, apoi de Octavian Buhociu, tema a fost confirmată și de alți etnofolcloriști români, de la Mihai Pop (1975), Gh. Isa (1978) și M. Brătulescu (1979) la Ion Taloș (1988, 1996, 2007), Al. Filipescu (1991-96) și V. V. Filip (1998-99). Toți acești folcloriști, unul mai diferit decât altul, fiecare manifestându-se sagace și cu idei personale, originare, au încercat să stabilească „vechimea” temei și miracolul prezenței ei într-o cultură folclorică în care oamenii nu au cunoscut leul – „cum se face că folclorul românesc tutelează lupta unui tânăr cu leul, în ciuda faptului că acest animal e necunoscut în geometria noastră, în fauna României!

Răspunsul nu poate fi dat decât în formule bine articulate, rezumate astfel: prezența leului la strămoșii noștri îndepărtați din est și sud-estul Europei (G. Todica); necunoscut la noi, leul este totuși prezent în colindele noastre – o prezență de basm, înzestrat cu puteri supranaturale, „omologabil probabil zmeului”  (A. Fochi), ar putea fi vorba de „împrumuturi culturale”, dintr-o moștenire culturală preistorică (Buhociu), prezența leului în vocabularul nostru cultural, desemnând pe cel mai puternic animal (M. Pop), preluarea de români din bestiarele și unele misterii din folclorul Europei medievale (M. Brătulescu), leul din colinde n-ar fi altceva decât lupul carpato-danubiano-pontic (Al. Țigara-Samurcaș), împrumut cultural lingvistic din latina târziu (M.Sala, 1991).

Toate aceste probleme privind vechimea temei, tipologizarea și clasarea textelor, observarea recurenței, duc la identificarea ariilor de cultură care-l atesă, îl conservă și-l supun cercetării în cadrul regional și național. Textele în care apare „lupta junelui cu leul” definesc aria de răspândire, cu preeminență Hunedoara, Alba și Arad, apoi Argeș, Brașov, Sibiu, Timiș, Caraș-Severin, Bihor, Cluj, Bistrița-Năsăud, Vâlcea și Olt… Adică de la 82 de variante (atestate în Hunedoara) la câte o variantă în ultimele cinci județe menționate. Sunt ordonate, în funcție de circulația temei cu accent pe anumite aspecte, mai multe tipuri (IV), fiecare cu numărul de variante. Existența acestor tipuri în „Sud-Vestul Ardealului, Banat și zonele subcarpatice ale Olteniei și Munteniei”, în „Bihor” (II), în Bucovina, Basarabia, Moldova, Ucraina (III) și IV: „Sudul Moldovei, estul Munteniei, Dobrogea și regiunea Odessa”.

Constatând, totodată, variabilitatea și contaminarea, ca procedee specifice în calea leului, I. Taloș „analizează motivele principale ale textelor” și face observații privind „Valoarea estetică și morală a colindei leului.” Totodată sunt individualizate bine episoadele scenariului din colinde, undele mai cu substanță și accent, altele mai netede după cum cere scenariul în decantarea lui pe la casele oamenilor: a./pregătirea  aventurii, b./ întrebările mamei, c./ junele și întâlnirea cu leul, d./ leul, rivalitatea dintre om și leu, f./ trânta și durata ei, g./ scena finală – aducerea Leului viu în comunitate.

Colinda leului este prin excelență o „colindă de fecior” la carpato-danubieni, «vatra originară» a colindei fiind Hunedoara, Alba și Aradul, atestarea fiind legată de „ritul leilor funerari” (leii de mormânt, altarele, stelele funerare, ediculele și medalioanele funerare), preluat de romani de la etrusci și introdus, după cuceriri, din Peninsula Iberică în Dacia (secolul de aur al vânătorii în Imperiul Roman fiind cel al Împăraților: Antoniniei). De la sarcofagele cu scene de vânătoare de lei, la tinerii romani în postură de Hercules (învingătorul «Leului din Nemeea»), este un bogat transfer firesc de semnificații, sistemul roman de valori impunând Virtus Romana.

Raporturile dintre Om și Leu exprimă, desigur, de-a lungul unor mari perioade istorice și evoluția noțiunii de eroism. De la legenda biblică a lui Daniel în groapa cu lei, acompaniată de mitul Cibelei și de legendele martirice ale creștinătății, la noua atitudine a omului față de leu, – este o lungă istorie a «înfrățirii Omului cu Leul». În colinda românească, Omul e superior Leului prin virtute, atât prin forța fizică dar și prin cea morală, căci Junele cruță viața Leului…

Singulară în câmpul culturii noastre de inspirație leonină, Colinda Leului ilustrează transformarea adversarului în prieten, Junele aducând în planul eroilor noștri folclorici „o adiere de vânt renascentist.”

*

Ilustrându-și tema cu un bogat material iconografic (60 de imagini), dar și cu un important corp de texte culese de cercetători în varii etape, din județele amintite (309-590 p.), prin publicarea a 427 de variante ale temei respective (309-590 p.), la care se adaugă o impresionantă listă bibliografică și un util „Summary”, studiul de antropologie culturală Omul și Leul aparținând dlui Ion Taloș se propune drept o temeinică cercetare, de formulă academică, de larg interes științific european (și nu numai).

Racordând, astfel, fenomenul folcloric românesc la cel european, Omul și Leul este, în multiculturalitatea lui ilustrativă, un excelent studiu de antropologie culturală, cu care s-ar mândri orice altă cultură în care se regăsesc tema, motivele și semnificațiile mitului leonin.

Z.C.

Anunțuri
  1. Anonim
    5 Martie 2015 la 1:58

    Domne’ habar nu avem ce se pastreaza in tara noastra,sunt unu dintre dubașii care canta colinda asta,colinda care in tinutu Fagetului si pe partea cu Muresu se pastreaza in fiecare sat,fiecare cu felul ei de a se canta.

    Asta-i dovada noastra ca romanizarea nu s-a petrecut si da colinda asta a auzit-o si Burebista si Decebal!

    Timpu o va dovedi!Pana atunci duce-ti care cum puteti colinda asta mai departe!

    ”Tinse trasca să-l săgiete,
    Săgieata l-a dat dormitu’
    Leu să țânie-n-cheluitu’
    Sări’ Leu’ sus in talpe
    Și gin cearta-asa-i grăiare’
    Chie cauti’ tu Șmireo p’icia?
    Ieu Leuț pă cin’ cie cautu’
    Chie vrei tu Șmireo cu minie? ”

    Doamne ajuta!

    Apreciază

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: