Ironim Muntean


IRONIM MUNTEAN

 

Polemicile lui Lucian Blaga

Deși subiectul a mai fost tratat în periodice sau în studii incluse în volume de autor, Ironim Muntean își propune, într-un op sprinten (altfel zis, condensat) să readucă în atenție dosarul articolelor polemice, din care vedem nu numai spectacolul de idei dar și omul, cu sensibilitățile și atitudinile sale față de unii contemporani care, fie direct fie indirect, și-au manifestat reținerea sau dezacordul față de scrierile sale.

Se știe că Blaga era foarte sensibil la elogii și admirații, dar tot atât de direct și față de reproșuri, atacuri la persoană, procese de intenție, sfidări, aprecieri injuste, atitudini ostentativ-indolente. Cum încă de la dublul debut din 1919, ca poet și gânditor, gloria sa a fost într-o continuă creștere, tot astfel n-a întârziat să apară nici glasul contestatarilor sau al atitudinilor defetiste, ceea ce dovedește încăodată, dacă mai era nevoie, că drumul consacrării este semănat cu primejdii și injustiții imprevizibile. Gânditorul știa, desigur, că, potrivit celebrului dicton latin, per aspera ad astra, atât consacrarea artistică și filosofică, dar și realizarea profesională nu puteau fi căi ușor de parcurs, presărate cu lauri la îndemâna oricui… Atașatul, consilierul și secretarul de presă, subsecretarul de stat, ministrul, senatorul și directorul de revistă (care ambiționa a schimba fața filosofiei românești), profesorul universitar și academicianul susținut de Rege, cercetătorul pe tărâmul vieții academice și bibliotecarul obștesc nu au fost niciodată scutiți de șicane, invidii, atitudini ostile, deziluzii, ingratitudini, indignări…. Nu atât în planul biografiei cât în cel al operei, istoria literară reține câteva gesturi polemice, nu multe, ale gânditorului, de mare deliciu în lumea specialiștilor.

Polemicile lui Lucian Blaga (Editura Altip, Alba Iulia, 2007), semnată de Ironim Muntean, trece în revistă aceste delicate momente din viața scriitorului:

„Succesul neobișnuit nu putea să nu-i aducă lui Blaga și rivalități, adversități generate din invidie, contestări provocate de neputințe analitice și în cultură, acuzații de plagiat izvorâte din ură irațională, al căror dosar încercăm să-l configurăm.” (I)

Structurată în opt capitole, lucrarea începe, de fapt, cu ”dialogul epistolar” care-l vizează pe Horia Teculescu, fiu de preot ortodox și viitor protopop de Alba Iulia, cu doi ani mai mic decât Blaga, dar buni colegi la același Liceu ”Andrei Șaguna” din Brașov (1906-1914) și prietenul cel mai entuziast față de debutul poetic al tânărului Lucian, din 8 mai 1910, în revista ”Tribuna” din Arad, cu poezia ”Noapte”. În 1914, cei doi se regăsesc la Seminarul Teologic din Sibiu, înscriși aici din același motiv – de a evita războiul, repudiind orice gând de a contribui la supraviețuirea monarhiei austro-ungare, o „sabotare sub scutul teologiei” a acesteia, cum se va exprima memorialistul în Hronicul și cântecul vârstelor.

În 1917, după absolvirea seminarului, Teculescu va merge să studieze Literele și Filosofia la Budapeste, celălalt se înscrie la Facultatea de Filozofie a Universității din Viena, aprig în dorința sa de a deveni cineva… După absolvirea studiilor universitare, Horia Teculescu va preda limba și literatura română la proaspăt înființatul  Liceu ”Mihai Viteazul” din Alba Iulia (1919), transferându-se apoi la Sighișoara, unde va ajunge director.

Se păstrează un număr de 8 scrisori trimise de Blaga mai vechiului său prieten de liceu, din care rezultă admirația sinceră și devotată a unui camarad de suflet. La 26 noiembrie 1927, Blaga îi scria din Praga profesorului din Alba Iulia: „Ți-am primit corespondența, din care reiese că ești în adevăr dispus să-mi stai în ajutor. Iată un lucru pentru care nimenea nu mi-a arătat vreo deosebită bunăvoință.”

Încă din „sfintele vremuri teologice”, între cei doi se insinuase o relație de confidențialitate specială, cu sens mai înalt, cam ceea ce fusese între Goethe și Eckermann: „Dragă Blaga, – îi scrie ușor ironic amicul din Alba Iulia – eu sunt foarte dispus să-l joc pe Eckermann, dar nu știu dacă tu vei fi în stare să-l joci pe Goethe.”

Atașatul de presă de la Praga îl roagă, într-o scrisoare din 26 noiembrie 1927,  să-i facă rost de niște cărți (între care volumul III al Istoriei lovinesciene, Evoluția poeziei lirice, din 1927, în care poetul se găsea tratat analitic și în maniera impresionismului lovinescian, identificându-se „mecanismul” imagistic producător de efecte poetice deosebite).

O altă scrisoare, trimisă din Berna, directorului de la liceul din Sighișoara, la 17 aprilie 1930, e un fel de solicitare a Culegerii de poezii populare tipărite de inimosul profesor la renumita tipografie ”Miron Neagu”, în 1930 – ”Pe Mureș și pe Târnavă. Flori înrourate (datine și strigături, culese de Horia Teculescu)”, 207 p.

Alteori, oficialul de la Berna face cunoscut prietenului că lucrează la Eonul dogmatic, numit „operă de căpetenie filosofică”, prima piesă, de fapt, a sistemului filosofic din „Trilogia cunoașterii”. În următoarea scrisoare, datată  „3/6.11.1939, Cluj, str. Avram Iancu”, Blaga îl roagă pe Horia Teculescu să intervină pe lângă tipograful Miron Neagu pentru tipărirea lucrării lui Constantin Fântâneru din București, în 1000 de exemplare, a doua monografie după cea din 1938 scrisă de Vasile Băncilă: Lucian Blaga – energie românească: ”După imbecilitățile ardeleanului I.U. Soricu [care-l acuzase de plagiat din poezia unor autori străini, în ”Curentul”, an X, nr. 25, 28, 29, decembrie 1938]  ar fi desigur binevenite luminile regățeanului Fântâneru apărute în «Ardeal»”. Chestiunea se complică, căci poetul revine la 13 februarie 1940 cu rugămintea de a impulsiona apariția grabnică a lucrării, numai că lucrarea, în noua fază, a fost sporită cu 300 de pagini! Și cu asta se termină Capitolul al II-lea dedicat dialogului epistolar cu Horia Teculescu. Capitolul rămâne în coadă de pește, întrucât autorul nu a urmat chestiunea până la capăt. Amânarea sine die  îl determină pe Blaga să apeleze la „prietena poeziei” de la Brașov, Domnița Gherghinescu-Vania, căreia poetul îi sugerează să se folosească de toate farmecele pentru a-l determina pe editor să dea grabnic la tipar cartea augmentată a lui C. Fântâneru. Dezamăgit, după luni de așteptări, în cele din urmă, Blaga îi comunică confidentei sale hotărârea de a-l chema în justiție (fapt care nu știm dacă a avut loc sau nu). Sigur este, însă, faptul că lucrarea lui C. Fântâneru va apărea la Institutul de Arte Grafice și Editura ”Bucovina” – I. E. Torouțiu (București, 1940).

Următorul capitol, Respirația unui dialog epistolar, evocă relația „de caldă prietenie” ce i-o poartă poetului și filosofului profesorul Ion Breazu. Mai mic cu 6 ani, acesta și-a obținut o licență cu dublă specializare (literatura română – istorie) la Universitatea din Cluj. Între 1926 și 1928 urmează o specializare la Școala Română de la Paris, unde obține în 1931 un doctorat strălucit, cu mențiunea magna cum laude despre ”Edgar Quinet et les roumains”, premiat de Academia Română, raportor fiind N. Iorga (1937). Prestigiosul istoric și critic al literaturii transilvane (Literatura Transilvaniei) a condus o pleiadă de publicații ardelene, fiind totodată secretar al Astrei (1936-45), apoi conferențiar la Sibiu (1945) și profesor universitar la Cluj (1955-58), corespondase asiduu cu Blaga (97 de scrisori trimise și 69 primite), activitate epistolară întinsă pe durata a două decenii (1926-46), scrisorile fiind trimise din Varșovia, Berna, Praga, Viena, Lisabona.

Dacă în unele epistole poetul îi face cunoscute planurile sale literare și stadiul în care se află unele lucrări, în altele dezvăluie relațiile cu bunii săi prieteni (Sextil Pușcariu, I. Chinezu, D.D. Roșca, V. Băncilă), dar și deziluziile pricinuite de troica universitară care l-a căzut la examenul de docență din 1924 (Gh. Bogdan Duică, Florian Ștefănescu-Goangă, Mihail Dragomirescu), comilitoni care își vor exprima tranșant și ironic rezervele față de unele scrieri, îndeosebi față de unele piese de teatru (Ivanca, Meșterul Manole). La aceste rezerve și obiecții („detalii bogdănești”), Blaga opinează că priceperea profesorului Gh. Duică se oprește pe undeva „pe la data nașterii sale: aproximativ 1850”, iar „faptul că a scris articole despre expresionism nu e o dovadă că a înțeles ceva din arta expresionistă”, devreme ce despre marele Van Gogh spune că e „un caraghios”… Spornicul Gh. Bogdan Duică – vărul lui N. Iorga, care-și retrăsese și el cam repede elogiul adus „tânărului ardelean” cu prilejul debutului poetic din 1919, văzând atunci în acesta o reală contribuție a Ardealului la reîntregirea Patriei în hotarele ei firești – este autorul unei serii de 12 articole publicate în „Națiunea” din Cluj, sub genericul „Literatură fără rost (desigur Lucian Blaga)”

*

Abia cu Capitolul al IV-lea, Lucian Blaga polemizând cu Dan Botta, Ironim Muntean intră în adevărata problematică a volumului. Disputa cu Dan Botta este declanșată după ce, în mai 1935, în «Gândirea», a apărut eseul Spațiul mioritic (capitol din volumul editat în 1936, componentă din  „Trilogia culturii”).

În octombrie același an, Dan Botta publica în «Gândirea» articolul Frumosul românesc, susținând ideea „unduirii” ca specificitate a acestuia (idee promovată și în conferința „Ideea destinului în poezia românească”, ambele rostite la radio în 1934). Eseistul consideră că L. Blaga, în definirea Spațiului mioritic, ca ritm ondulatoriu al spațiului românesc cu funcția lui creatoare de stil, s-ar fi inspirat din „intuițiile” sale. Nota cu pricina scapă „neobservată”, Blaga aflându-se în străinătate. Abia în 1941, „un amic” îi atrage atenția filosofului privind această searbădă încercare de „expropriere” literară. Blaga nu poate concepe cum ideea ritmului ondulatoriu al spațiului românesc și a funcției creatoare de stil  ar fi  o «confirmare» a unei intuiții exprimate cândva de preopinentul său în 1934! Părându-i-se „limpede” situația, filosoful precizează că „cel dintâi articol pe această chestiune” l-a scris el însuși în 1930, deci cu patru ani înainte – încă de atunci „o idee clară și deplin articulată”. Așadar, necunoscând la timp referința lui D. Botta în privința paternității sale, faptul i-a dat acestuia „îndrăzneala unei încercări și mai riscante”, căci Dan Căpitan de Plai, cum îi zice ironic filosoful, revine într-o notiță „și obraznică, și lașă”, în coloanele «Daciei», pretinzând paternitatea ideilor din Spațiul mioritic. În același an, 1934, Dan Botta pretinde a fi făcut întâia oară apropieri între „Miorița” și misterele orfice, traci, mitologia greacă etc. Blaga precizează în mai multe rânduri că ideea de spațiu ca determinantă a spiritului unui popor și a unui stil cultural specific este mai veche decât crede Botta, constituind pentru filosoful culturii varii prilejuri de meditație. Încă din 1921, când apare în «Gândirea» articolul „Revolta fondului nostru nelatin”, Blaga scria despre „fondul nostru tracic – deschizând o zariște pe linia sângelui ancestral” (acest articol programatic apărea aproape concomitent cu poemul dramatic „Zamolxe”). Blaga amintește, ca argumente infranșisabile, și studiile sale de filosofia culturii mai vechi din Ferestre colorate (1924-1926), analizele de stil din Fețele unui veac (1924-1925) și Filosofia stilului (1921), ba chiar și unele meditații din volumul de aforisme „Pietre pentru templul meu” (1919). Toate acestea cu mult înainte ca preopinentul său să scrie în lucrarea Limite (1936) că „această idee a unduirii este inerentă fenomenului românesc” (cap. „Unduire și moarte”).

„Uimitoarea coincidență” este ridiculizată de Blaga, care-l lasă pe Dan Botta „să se umfle imperial cât va voi și cum va voi”, fraza românească suportând și „asemenea penibile balonări”.

Luând în derâdere „pretenția” lui Botta că teoria spațiului mioritic nu ar fi decât dezvoltarea unei „intuiții” proprii, Blaga lămurește pe deplin chestiunea într-un șir de articole foarte la obiect și cu o argumentație de preeminență cronologică:

Hazul țărănesc al imperialului Dan Botta («Timpul», V, 1941, nr. 1423/26 aprilie, p. 2; «Sfarmă-Piatră», VIII, nr. 181 și 182 / 8 și 9 iunie 1941, p. 2); O gravă tentativă de expropriere literară («Țara», 30 aprilie 1941, reluat în «Gândirea», XX, nr. 5 / 1941); Alte încercări de expropriere literară («Tribuna», IV, seria a V-a, nr. 52/9 iunie 1941, p.2).

Articolele și notele de răspuns ale lui Dan Botta nu pot susține pretenția că teoria spațiului ondulat ar fi dezvoltarea „intuițiilor” sale, pe care Blaga și le-ar fi însușit fără să-l citeze! Venind cu probe serioase privind prioritatea și preeminența ideii de spațiu ondulat / mioritic și de stil creator specific, Blaga îl ridiculizează pe preopinentul său, care răspunde cu O eroare: spiritul mioritic al domnului Blaga (publicat în «Țara» din Sibiu, în «Timpul» din București și în „Porunca Vremii”, adică în aceleași reviste în care fusese publicat „Hazul țărănesc…”).

Ulcerat de indiferență și de succesul repurtat de filosof, Dan Botta, invocând onoarea corsicană a blazonului familial princiar, îl provoacă la duel cu pistoale, convocându-și ca martori pe profesorul N. I. Herescu și pe dr. Ion Cantacuzino. Poetul, invocând „Codul de onoare” (art. 75) al mr. Drăghici Josef, refuză provocarea „deoarece au trecut mai mult de 48 de ore de la apariția articolelor mele” până la primirea scrisorilor de înștiințare (la 19 mai revista «Gândirea» era, de câteva zile, pe piață). Articolele apăruseră la 26 aprilie în «Timpul» și în «Gândirea» din mai 1941.

O ultimă replică a poetului Alte încercări de expropriere literară, în care aduce noi probe privind preeminența ideii de spațiu mioritic, va prilejui din partea lui Dan Botta un răspuns polemic din care rezultă „fixația” pe care și-o făcuse acesta asupra pretinsei paternități a ideii de filosofia culturii: Alte încercări  de mistificare literară, apărut în revista „Sfarmă Piatră” din 1941 și reprodus în broșura „Cazul Blaga” din 1941 (reeditată recent în vol. „Unduire și moarte” – Institutul European, Iași, 1995).

Foarte binevenit, deși fragmentar, în alcătuirea micului dosar polemic Blaga-Botta, articolul «Miorița» în Elveția, apărut în „Drum nou” (Cluj, nr. 13/27 mai 1931, pp. 1-2), din care se vede mai vechea preocupare a poetului de a traduce și populariza „Miorița” și alte poezii populare în medii de cultură germană, încă din vremea când lucra „în marginea diplomației” la Berna (1931), antrenând în această acțiune de promovare culturală personalități precum Hugo Marti, Hauswirth ș.a. Cam din această vreme, filosoful precizase în articolul „Simboluri spațiale” («Darul Vremii», Cluj, 1930) „funcția creatoare de stil a viziunii spațiului ondulatoriu…”

*

Tot din perioada sibiană datează cele mai cunoscute pamflete, publicate de Blaga în „Saeculum” din 1943 și 1944, incluzând aici și disputa („cearta”, cum îi zice însuși) cu teologii.

Articolul Săpunul filosofic („Saeculum”, I/1943, nr. 4, iulie-august, pp. 87-89) are o adresă mai voalată, ambiguă chiar, ceea ce a derutat cititorii și mai ales pe curioșii interpreți. Dl Ironim Muntean susține că metonimia din „Săpunul filosofic” l-ar viza pe Mircea Florian, care-l acuzase pe Blaga de iraționalism: „Lucian Blaga nu putea polemiza cu argumente legate de opera celui portretizat fiindcă nu are [!], el compune prin metaforă revelatorie portretul grotesc prin care dezvăluie incapacitatea reflexivă funciară a celui ce se discreditează singur.”

Într-adevăr, Mircea Florian „exprimase serioase rezerve față de filosofia lui Blaga” (Cornel Moraru, Receptarea critică a lui Blaga (II), în „Caiet Lucian Blaga”, Colecția „Izvoare filosofice”, îngrijită de conf. univ. dr. Eugeniu Nistor, Ed. Ardealul, Târgu-Mureș, 2004, p. 24). Este vorba de lucrările Antinomiile credinței (1936) și Cunoaștere și existență (1939).

Un alt cercetător, criticul și istoricul literar clujean Mircea Popa, în prefața la admirabila ediție a Ceasornicului de nisip, consideră că pamfletul l-ar viza direct pe fostul amic Nichifor Crainic (și el participant, ca sanitar, la luptele din primul război mondial). Un alt comentator, Al. Tănase – în Lucian Blaga – filosoful-poet, poetul-filosof, p. 470 -, îl identificase rapid pe Nae Ionescu (mobilizat și el, timp de un an, în Regimentul 38 Infanterie din Brăila, dar plecând în 1916 în Germania și ajuns într-un lagăr, de unde va fi eliberat abia în august 1917.

Imaginea cu  „rana la cap” i-a incitat pe alți comentatori, unii gândindu-se și  la Camil Petrescu, care redacta, spre surpriza confraților, în perioada 1939-1942, lucrarea „Doctrina substanței”, a cărei primă versiune o depune la Vatican. Prilej de amuzament, multă vreme, pentru contemporani (Ramona Șendrescu, Despre «Săpunul filosofic», în „Scrisul Românesc”, Nr. 3/67, martie 2009, p. 20).

Dar mult mai adevărat este faptul că și Marin Ștefănescu, profesor la Universitatea din Cluj-Sibiu, își exprimase serioase rezerve privind filosofia blagiană.  Impunându-se, cu o teză strălucită la Sorbona, luptase apoi pe front în primul război mondial și înființase Asociația „Cultul Patriei”, ironizată de pamfletar sub denumirea de „Cultul Morților” dat căldării uriașe în care pretinsul filosof ar fierbe o leșie compozită, adică de împrumut. Desigur, deranjat de volumul „Filosofia creștină” al confratelui universitar, publicat recent, și primit ostil sub inițialele filosofului, Blaga reacționează într-un teribil pamflet, care ia în derâdere întâmplarea, devenită foarte populară printre alumni, cu fuga de pe masa de spital a rănitului care se întoarce pe front, convins că, fără abnegație și luptă, marea noastră cauză națională nu poate fi câștigată…Câștigate cu astfel de argumente sentimental-eroice, tinerele se plictisesc repede prin reiterarea agasantă a gestului de bravură patriotică, dar mai ales tineretul, instruit îndoielnic, de vreme ce ideile filosofice ale acestuia pe care le găsește împrumutate, în doze diferite, din scrierile teologice și senzualistul englez, asezonate cu sodă caustică și cu o „retorică răsuflată, adică ținută de 60 de ani într-un borcan deschis”.

De fapt, în seria de articole polemice din Saeculum, Blaga viza pe reprezentanții români ai filosofiei pozitiviste (C. Rădulescu-Motru, Ion Petrovici, Mircea Florian, Marin Ștefănescu), fără a fi menajat nici colaboratorii revistei Symposion, precum Dumitru Isac.

Desigur, „Săpunul filosofic” îl viza și pe Mircea Florian (cum susține criticul Ion Mihail Popescu în „Personalități ale culturii românești”). De aici tonul vehement al directorului de la „Saeculum”, care, începând cu numărul 2 din 1943, își cultivă gustul critic, ironic-vehement și chiar caricatural, mergând până la absurdul urmuzian, cum s-a arătat, în trei articole de atitudine, direct polemice: „De la cazul Grama la tipul Grama” (nr.3), „Săpunul filosofic” (nr. 4) și „Automatul doctrinelor”, dedicat lui Constantin Rădulescu-Motru (nr.5)

Ironim Muntean nu amintește toate aceste ipoteze, mergând direct pe ideea că articolul cu pricina l-ar viza doar pe Mircea Florian, scrierea blagiană, cu vehemență și o teribilă portretistică urmuziană, abstract șocantă, – zice criticul –fiind deopotrivă „pamflet și poezie”. (Capitolul V).

(va urma)

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: