Lucian Gruia


Lucian Gruia:

„LUCIAN BLAGA.

Universul clepsidră și matricea stilistică”

(Princeps Edit, Iași, 2013)

Prozatorul, poetul și criticul literar LUCIAN GRUIA (1 iulie 1950, Dej, Cluj) este nepotul avocatului scriitor Basil Gruia, unul din apropiații marelui Blaga, căruia îi va dedica prețioasele «amintiri» și «efigii documentare» Blaga inedit (1974, I-II, 1981 ), care, venind imediat după moartea poetului, au contribuit mult la orientarea posterității blagiene pe direcția atât de profitabilă a explicării artistului prin legătura cu oamenii și atitudinea față de semeni, dar și față de unele întâmplări și evenimente ce i-au marcat ultimele două decenii de viață (etapa clujeană: 1938-40, 1946-61, și popasul sibian din 1940-1946).

„Când m-am născut – scrie autorul – am fost botezat Lucian, la sugestia lui Basil Gruia, care s-a gândit atunci la poemele ilustrului gânditor din Lancrăm. Faptul i s-a comunicat și filosofului, cu ocazia unei vizite pe care acesta a făcut-o la via lui Basil de la Cisteiul de Mureș. Îmi place să cred că nu e o anecdotă…”

Întrucât nu menționează nimic mai mult despre prietenia poetului cu unchiul său Basil Gruia, m-am adresat documentarelor respective, mai exact lucrării Blaga inedit. Amintiri și documente (Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1974, pp. 267-274), în care am găsit evocate și ilustrate cu documente olografe vizitele (și ecourile acestora) din anii 1950 și 1951, la podgoria de la Ocna Mureșului (Uioara), în hotarul satului Ciunga, de pe promontoriul căruia poetul putea să vadă munții Sebeșului, iar în jos, valea Mureșului, pe care „se răsfață (…), într-o confluență de peisaje muntoase și campestre (…), Cisteiul de Mureș, satul meu natal.”  Episodul trebuie reținut întrucât viitorul exeget al lui Blaga va asimila foarte bine împrejurările în care zodia i-a atribuit un nume de împovărătoare strălucire, dar mai ales datoria nescrisă a unui legat spiritual. Iată, așadar, una din motivațiile abordării universului blagian, în eseurile sale Lucian Gruia referindu-se atât la opera filosofică cât și la literatura artistică (poezie, teatru, proză, memorialistică, epistolar).

În acord cu cele de sus, Lucian Gruia precizează că „am început să scriu această carte acum patruzeci de ani”, continuând „preocupările unuchiului meu, regretatul poet Basil Gruia, de cercetare a operei și biografiei lui Blaga”.

Spirit ingineresc și metodic, structurat pe o logică a înțelegerii operei de artă (universurile imaginare), autorul are vocația construcțiilor imaginare. Cu o asemenea concepție integralist-hermeneutică el operează, mai întâi, în cadrul statuarei brâncușiene, propunându-ne, dintr-un unghi sui generis, Universul formelor lui Brâncuși (2001), dar și un Moment al revelației  în Templul brâncușian al eliberării (2004).

Pe Blaga îl integrează într-un Triptic spiritual: Eminescu, Blaga, Brâncuși (2008), identificând în «Minciunile lui Dumnezeu» (vezi meditațiile filosofice ale lui Leonte Pătrașcu din Luntrea lui Caron) tot atâtea „Repere fundamentale pentru o metafizică românească” (studiu publicat în 2006 în «Portal-Măiastra» și reluat în Addenda prezentului volum).

Propunându-și o reinterpretare  a universului blagian, autorul constată, de la bun început, că autorul Diferențialele divine și-a elaborat cosmologia ca o cale intermediară între ateismul nietzscheean (transcendența goală) și habotnicia creștină pentru care Tatăl Ceresc dirija totul. Cu totul originală, această cale situată la distanțe egale de paradigmele extreme amintite propune o viziune metafizică, fiindcă „fără o metafizică, declarată sau latentă, omul nu poate exista”.

Ca Vasile Băncilă altădată, în «Lucian Blaga energie românească» (1938), autorul nostru încearcă să explice concepția blagiană despre univers prin propriile-i idei din operă, denumind-o astfel autognostică, formulă după care se orientează și întregul excurs argumentativ al eseului.

Pornind de la Marele Anonim, pe care filosoful îl așeza, ca generator de maximă complexitate substanțială și structurală, în centrul metafizic al universului, autorul observă că geneza acestui univers ar parcurge, mai întâi, o «fază precosmică» (de limitare maximă a posibilităților generatoare ale creatorului absolut), apoi o fază a «generației directe» (de emitere a diferențialelor divine, eterogene și omogene) și, în sfârșit, o fază a «genezei indirecte» (de integrare cosmică a diferențialelor divine, în funcție de afinități elective și complementarități).

Dar, instituind «cenzura transcendentă», Marele Anonim își apără statutul eterogen, infailibil și privilegiat, iar condiția umană nu își găsește rostul decât în opțiunea de a trăi sub semnul misterului și întru revelarea acestuia.

De la această punere în temă, autorul dezvoltă o viziune originală privind „universul clepsidră”, cam în paralel cu «universul lacrimă» detaliat de Vasile Fanache în eseul «Chipurile tăcute ale veșniciei în lirica lui Blaga» (2003). Observând că, spre deosebire de postulatul nietzscheean (al «morții lui Dumnezeu») și de paradigma creștină (a mântuirii, a revelației), Blaga alege calea de mijloc a unui Deus absconditus (Marele Anonim generator de «diferențiale divine», sieși suficient în autodeterminare).

Acest univers îl duce pe autor cu gândul la forma clepsidrei („mai adecvată decât universul lacrimă”, după propria-i convingere): „Cupa superioară a acesteia este rezervată divinităților, Marele Anonim și zeitățile din literatură (poezie și dramaturgie), iar cupa inferioară, oamenilor și divinităților căzute în temporalitate, cum  este Pan bătrân.”

«Vidul» și «plinul» trebuie să-și urmeze unul celuilalt, imanentul și transcendentul fiind mereu într-o corespondență de substanțială energie – „există deci o trecere de la registrul superior la cel inferior, adică de la ceresc la terestru și apoi, prin răsturnare, de la terestru la ceresc”…

Prezentă în multe alte culturi (asiatice și arabe, dar și europene) imagologia clepsidrei vine să explice că „între cele două cupe există comunicare”. În mitologia greacă, spre exemplu, zeii pot coborî în lumea muritorilor influențându-le destinul, la fel în religia creștină, prin revelație și rugăciune, „oamenii ajung la Dumnezeu, iar acesta uneori face minuni, coborând între ei și vindecându-i…” Cu alte cuvinte, prin brâul (orificiul) clepsidrei, „comunicarea este posibilă în ambele sensuri”.

Instituind «diferențialele divine», gânditorul Blaga „a imaginat un univers specific de tip clepsidră”, în care strangularea/ poarta de trecere o reprezintă «cenzura transcendentă». În cupa superioară s-ar situa Marele Anonim (din filozofie) și Diavolul (din dramaturgie), iar în cea inferioară lumea umană, cenzurată, căreia îi rămâne nostalgia revelației și dăinuirea  în orizontul misterului.

Dar, în «universul clepsidră» gândit de Blaga, comunicarea „nu este posibilă decât într-o singură direcție”, dinspre Marele Anonim spre om. Cenzura transcendentă instituită face ca, în sens invers, comunicarea să nu mai fie posibilă, de unde și ipostaza absolută a generatorului de «diferențiale» retras într-o atotputernicie suficientă sieși, un demiurg autoexilat din propria-i creație («În cer te-ai închis ca într-un coșciug» afirmă Psalmul din volumul «În marea trecere», 1924), adică „într-o noapte fără ferestre-n afară”: „Ești muta, neclintita identitate / (rotunjit în sine a este a)”… Căutându-l cu ardoare, poetul constată că accesul omului la «logosul demiurgic» este stopat de cenzura transcendentă, căci față de „cupa superioară – lume necenzurată”, cupa inferioară exprimă „lumea cenzurată”, în care Demiurgul își trimite câteva personaje de mare ecou onto-gnoseologic: Iisus, Pan, Fârtate, dar și Pan bătrânul, ceea ce înseamnă că odată cu tranziția de la zeu la oameni începe istoria creștinismului….

De la cuplul adamic, căruia-i era inteligibil limbajul Demiurgului, la alungarea din Eden a primei perechi de oameni și, apoi, la episodul babilonic, nu este decât o istorie a omului care, din grație divină, devine «lup» al semenilor, homo homini lupus, prin decăderea sa din grația divină.

Și de aici atâtea imagini ale confruntării omului cu propria-i condiție, sub ochiul impasibil al unui Deus absconditus. Elanuri metafizice și căderi predestinate, ipostaze ale «Daimonionului» care salvează creațiile umane de excepție și trăiri extatice, asumări ale condiției jertfelnice și sensuri ale revelației, ale misterului și ascezei – toate acestea sunt foarte bine evidențiate  în exemple culese de Lucian Gruia din lirica și dramaturgia blagiană pentru a-și susține autognostica viziune a universului clepsidră.

„Și în finalul existenței, la modul sublim, ființa umană depășește cenzura transcendentă, crede autorul. Acum, clepsidra se întoarce și are loc o schimbare în ordinea existentului…”

Așadar, prin extincție sufletul devine nemuritor, «diferențialele divine» resorbindu-se în Marele Tot, reintegrânduse în ființa eternă a Marelui Anonim: „Dumnezeule, de-acum ce mă fac?/ În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup/ Ca de o haină pe care o lași în drum” (Psalm, 1924).

Capitolul al treilea, dedicat Matricei stilistice a operei lui Lucian Blaga, menționează conceptele cu care însuși Lucian Blaga opera în «Trilogia culturii»: orizont spațial și orizont temporal inconștient, accentul axiologic, atitudinea în fața vieții, năzuința formativă. Ca element eponim al orizontului spațial inconștient blagian este identificat, în opera poetică și dramatică, Muntele, iar ca însemne ale orizontului temperat inconștient, metafore și imagini ce ar exprima timpul havuz (orientat spre viitor), timpul cascadă (spre trecut) și timpul fluviu (ancorat în prezent).

Exemplele nu numai că sunt bine alese, dar ele vin să ilustreze că întregul univers imaginar blagian este structurat pe o dinamică a antinomiilor, pe dublete de armonioasă arhitectură imaginară. Însăși viziunea universului clepsidră corespunde acestei conceptualizări metaforice de larg orizont genezic și intens freamăt onto-gnoseologic.

„Prezența acestor categorii stilistice românești în opera lui Blaga îi conferă durată – scrie Lucian Gruia – , și astfel sistemul filosofic al autorului reprezintă un moment de prezență veșnic în istorie…”

Bun cunoscător al operei poetice și filosofice blagiene, dl Lucian Gruia propune o proprie viziune arhitecturală a acestui inconfundabil univers imaginar, dovedind, pe lângă spiritul de finețe al percepției metaforice, o vocație a construcției integratoare și analitice, bine articulată în ideația-i argumentativă, grație căreia gânditorul paternal al Marelui Anonim ne apare, iată, la începutul mileniului III, într-o nouă lumină.

Zenovie CÂRLUGEA

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: