Luminița Cebotari


LUMINIȚA CEBOTARI:

Fermentul expresionist în teatrul blagian

(DACIA XXI, 2011)

O simplă privire asupra bibliografiei de profil îndreptățește observația potrivit căreia comentariile și abordările exegetice ale teatrului blagian au succedat evaluarea liricii în ansamblu. Impus în conștiința publică românească, mai întâi, ca poet de factură modernistă, Lucian Blaga nu putea fi asimilat, pe deplin, în epoca dogmatică, și ca filosof. În afară de câteva, rare, comentarii și interpretări, de coloratură ideologică, filosofia a cedat atunci teren dramaturgiei, în care se regăseau, chintesențial, valori cultural-istorice și mituri autohtone, o anumită fascinație a originarului și, desigur, multă meditație și problematică existențială transfigurată poetic.

Încă din anii 80 ai secolului trecut, interesul pentru modernitatea dramatikon-ului blagian crește în contextul unor deschideri culturale, prin care expresionismul este recuperat și raportat, în comentarii mai aplicate, la realități culturale românești, în speță, la artă, la poezia și dramaturgia blagiană.

Deși identificarea formulei dramatice blagiene se produce cam concomitent cu editarea și afirmarea operei, adică încă devreme în perioada interbelică, se cuvine observată, în anii postbelici, o anumită rezervă față de filozofie și dramaturgie, până spre sfârșitul epocii dogmatice. Adevărata evaluare a dramaturgiei se produce începând din anii 80, când, odată cu interesul pentru această fațetă a creației, abordările nu pot evita problematica expresionismului în cadrul creației lirice și  teatrale a lui Lucian Blaga (se cuvine amintită aici și editarea seriei de Opere, sub îngrijirea lui Dorli Blaga).

După Revoluția din 1989, în paralel cu reevaluarea liricii (care se bucurase de examene critice pertinente), poate  și cu mai mult aplomb, putem consemna apariția unor noi abordări, notabile de altfel, între care dramaturgia blagiană a beneficiat din plin, recucerindu-și locul pe care însuși autorul acesteia i-l rezervase în cadrul creației sale.

Topos mirabil al fuziunii poeziei cu reflecția filozofică, dramaturgia lui Lucian Blaga nu poate fi înțeleasă în afara acestor specificități și variabile estetice, dar nici în afara esențializării expresioniste, pentru care poetul a optat din primul moment al venirii în contact cu această poetică, cu acest mod de a crea durabil și esențial, sub specie absoluti…

O binevenită lucrare (de doctorat), axată pe relevarea „fermentului expresionist”  în dramatikon-ul blagian, semnează recent dna prof. dr. Luminița Cebotari, într-o abordare pe cât de oțioasă pe atât de „demonstrativă” și „după propria sa măsură de înțelegere și valorizare” (Constantin Cubleșan): Fermentul expresionist în teatrul blagian (2011).

Este vorba, desigur, de un studiu doctoral, bogat în investigații bibliografice și meticuloase sistematizări, în recitirea deca-dramatikon-ului blagian, cu atenție, cu stăruință, cu observații de bună înțelegere a concepției ce a prezidat conceperea acestor texte, cu nuanțări ale unor semnificații importante.

Foarte subliniat încă din Argument, caracterul demonstrativ al lucrării atrage atenția asupra întregului demers critic, deopotrivă comentariu, interpretare, reflecție: „cercetarea noastră urmărește…”, „urmărim să demonstrăm că…”, „ne propunem să dovedim că..”, „dorința noastră e să…”, „ne propunem să demonstrăm…”, „ne anexăm cercetarea pe…”, „vom încerca să demonstrăm că…”, „de a demonstra prezența fermentului expresionist” (pp. 9-15). Dincolo de noutatea unui demers care-și caută cuvintele și își pregătește locul de asalt, vedem în aceata o hotărâre tenace, de program riguros, deloc tezist, – de vreme ce realitatea a fost deja confirmată exegetic, – care promite mult și spectaculos, în virtutea cunoscutului dicton conclusiv: quod erat demonstrandum!

Debutantă într-o exegeză de așa întindere, de așa orizont și de așa problematică, dna Luminița Cebotari își organizează lucrarea pe patru capitole. Desigur, mai întâi, ne pune în temă cu estetica și împrejurările apariției expresionismului, curent novator în artele plastice ca și în literatură, apărut în Germania pe la începutul secolului al XX-lea, ca o prelungire a avangardismului, dar structurat pe o estetică ideatică, nu pe negativismul demolator și, desigur, derizoriu, al futuriștilor și dadaiștilor. Este cercetată relația expresionismului cu alte curente artistice și literare, manifestările în artă și îndeosebi în literatură, unde se impune „drama expresionistă”. Importantă este secvența „Expresionismul dramatic românesc și premisele sale”, ca și „Lucian Blaga și alți reprezentanți ai expresionismului românesc”.

Al doilea capitol privește Sistemul dramatic blagian, formulă ce amintește de filozoficul „Mein System” , unde se încearcă o „contextualizare” a teatrului blagian, o citire „en detail” a concepției teatrale, o radiografie îndeosebi a „teatrului de idei” și o viziune aplicată asupra „teatralității” pieselor blagiene. Aici avem de remarcat existența in nuce a „fermentului expresionist”, prin care Blaga reușește să revitalizeze, în cadre vizionare și în simboluri specifice, tot felul de semnificații și practici magice, de mistere medievale și tradiții bizantin-creștine, în ideea acestui „cosmoid” – ca să ne exprimăm cu un concept-metaforă din „Filozofia culturii” -, chintesență de lirism și problematizare filozofică. Investigate pe rând, cele zece piese de teatru beneficiază de comentarii la obiect, evidențiindu-se de fiecare dată zestrea de expresionism, ca stil, ca viziune scenică ori ca idealizare și esențializare, personajele ilustrând idei în setea lor de absolut și transfigurare (III. Piese blagiene – depozitul valoric al expresionismului românesc).

Într-o cât mai succintă consemnare, vom evidenția formulele sintetice din titluri, în urma amplelor comentarii. Autoarea trece de la „mitul arhaic” al lui Zamolxe la Meșterul Manole înțeles ca „un Icar românesc”, iar dacă Tulburarea apelor ar exprima „speranța unei duble reîntoarceri”, Cruciada copiilor nu ar fi decât „o apologie a năzuinței inocente la ideal”… „Conștiința omului ales” am vedea-o ilustrată în transfigurări expresioniste în Arca lui Noe, iar în Anton Pann  am avea de a face cu „un împătimit al logosului”. Cât privește personalitatea eponimă a lui Avram Iancu, aceasta e proiectată la „dimensiunea fabulosului folcloric”. Iar dacă Înviere este un „mister renascentist și medieval”, celelalte piese, Daria și Ivanca („Fapta”), dincolo de ibsenismul și freudismul vizat, rămân drame psihologice și de familie.

Ultimul capitol, Expresionismul dramatic blagian în relație cu cel european și american, face o recapitulație a părerilor critice în chestiunea personajului blagian în acord cu estetica expresionismului, de la Tudor Vianu și G. Călinescu la Camil Petrescu (inițiatorul dramei de idei), Ov. S. Crohmălniceanu și G. Gană. Pe lângă aceștia, sunt convocați în argumentație cei ce au pus personajul în relație cu scenicitatea textelor (de la Eugen Todoran la Dan C. Mihăilescu și Al. Paleologu). Nu poate fi uitat cel ce a scris un „Dicționar” al acestor personaje, nimeni altul decât conducătorul prezentei teze de doctorat, universitarul albaiulian și criticul Constantin Cubleșan.

Dacă pentru unii din cei menționați, personajul animat expresionist constituie o „scădere”, pentru alții acest neliniștit întruchipător de idei exprimă o categorie de certă modernitate (evidență ce nu mai poate fi pusă la îndoială).

Cercetările noastre – scrie autoarea – au evidențiat în principal elementele expresioniste din teatrul blagian, și au demonstrat [sic!] că prin fiecare piesă, acest teatru se subsumează principiilor estetice generale ale expresionismului.”

Expresionismul, – care se grefează la tânărul Blaga pe ideile nietzscheanismului de tinerețe, când Lucian, refuzând statutul oamenilor „lipsiți de metafizică”, își propunea un ideal de viață de neclintit (comunicând Corneliei, iubita vieneză, „pactul faustic” la care era hotărât!), –  corespunde spiritului său însetat de cunoaștere și de absolut, asumându-l ca proiect estetic și atitudine novatoare. Expresionismul a descătușat energiile creatoare ale poetului și dramaturgului, făcând posibilă o operă de înaltă idealitate și modernitate, atingând cosmicul, miticul, iraționalul, destinul jertfelnic al omului (în cultură și istorie), Om care – în menirea lui de conștiință concurentă cu Marele Anonim, – crează întru mister și pentru revelare

Mai toți cercetătorii au fost de acord asupra filonului tragic al teatrului blagian, pus în relație cu tragedia greacă (nu puține sunt elementele ce trimit la aceasta). Mult mai interesante sunt asocierile cu scriitori europeni sau americani contemporani. Mergând pe conflictul de idei și pe teatrul de esență, în care se confruntă principii cosmice ori duhuri ale vieții, piesele lui Blaga refuză statutul obișnuit al genului, dovedindu-se „mistere”, „jocuri dramatice”, „pantomime”, ceea ce consună cu operele unor Hasenclever, Toller, Kaiser, Werfel, Barlach, Kornfeld și Bronnen, care și eu scriu „utopii”, „scenarii extatice”, „dansuri ale morții”, în aceeași idee a detașării de schematismul consacrat al scenei.

Nu sunt, desigur, uitați Strindberg, Wedeking, G.B. Shaw, Pirandello (lecturați cu interes de Blaga), ori americanii Williams, Wilder sau O’Neil, cu asocieri și disocieri de finețe, chiar cu o pregnantă receptare interpretativă, vocea critică dezvăluindu-și orizontul lectural la modul consonant-empatic.

Dincolo de radiografierea „fermentului expresionist”, autoarea face pertinente observații privind modernitatea scenariului și discursului teatral în general (teoretizat, bunăoară, de contemporanul lui Blaga, Antonin Artaud, 1896-1948), cutie de rezonanță a străfundurilor ființiale, a misterului, metafizicii, cosmicului. Artisticitatea plurivalentă a scenografiei, mergând până la stilizare și esențializare, proiecția spațio-temporală a decorului, arta eclerajului și toate efectele scenice, nu în ultimul rând observațiile de vestimentație și profil, dicția, intonația, gestica, mimica, fondul muzical (un arsenal al sonorizării), perspectivele scenicității, didascaliile în general (ca în Ivanca), toate acestea conferă o nouă viziune teatrală, care, desigur, trebuie să-și creeze și un public anume. Nu „succesul imediat” (deși, în străinătate, la premiera Meșterului Manole, s-a înregistrat un succes enorm, conform mărturisirii autorului), observă autoarea, a fost urmărit de dramaturg, ci modernitatea problematicii și viziunii, impunerea unui nou gust estetic. Cu siguranță că asemenea formulă dramatică a constituit dificultatea majoră, uneori de neescaladat, în transpunerea scenică. Abstractul și spiritualul, ideaticul și metafizicul, cosmicul și transcendentul sunt categorii care au constituit și constituie încă mari provocări atât pentru regizori cât și pentru actori. Nu trebuie scoasă din relația aceasta prezența spectatorului, de cele mai multe ori nepus în temă, ingenuu, obișnuit cu spectacolul de relaxare, cu mimesisul social, politic ori pur și simplu bulevardier, anodin, și mai puțin pregătit a percepe speța categorială și arhetipală, abisal-ontologică și subteran-psihologică reflectată de personaje, într-o adecvată ambianță scenică.

Să amintim doar de Meșterul Manole, care aducea, spre deosebire de alte abordări dramatice (A. Maniu, N. Iorga, V. Eftimiu ș.a.), o altă viziune interpretativă a mitului autohton, nu „semnificativă”, ci „trans-semnificativă”, de o impresionantă măreție tragică  și esențială transfigurare (ca să folosim distincția folosită de Blaga în Trilogia culturii).

Tot acest deca-dramatikon blagian emană o concepție teatrală bine articulată, de mare originalitate, dovadă că Blaga, asimilând estetica expresionismului, a ajuns la o formulă proprie, creând în spiritul său. Specificitatea inconfundabilă a dramaturgiei blagiene nu este nicidecum subordonată vreunui mod de expresie, scriitorul – poet și filozof de larg orizont ideatic – clădindu-se în spiritul și litera propriei personalități. Lucian Blaga avea cunoștințe serioase de estetica genului, de teatrologie și spectacologie (v. multitudinea spectacolelor vizionate în țară, dar și în străinătate în perioada 1926-1939, în timpul periplului diplomatic). Însăși Cornelia ne confirmă în Jurnalele sale prezența „teatrului” cu păpuși și copii improvizat la domiciliul familiei, aflată fie la Berna și Viena, fie la Lisabona, așadar „teatrul” ca spectacol curent în viața de familie nu putea face abstracție de prezența, sugestiile,  vizionarismul și plăcerea tăticului-dramaturg!

Spațiul teatral românesc – precizează autoarea spre finalul studiului – n-a fost pregătit pentru o percepție a esteticii scenice expresioniste, de la care se revendică scrierea blagiană, deși acest spațiu nu era înapoiat în raport cu spațiile teatrale vest-europene. Noi credem că teatrul expresionist poate fi pus în scenă mai ușor astăzi decât atunci când a fost scris. E vorba doar de implicarea necesară a unei capacități regizorale înalte, pe măsura dramaturgului. (…)

Avem convingerea că publicul său se va mări paralel cu creșterea nivelului spiritual și a necesității de a evada din lumea firescului, deoarece tipul de teatru practicat de Blaga răspunde nevoii de absolut și se desfășoară într-o lume de legendă spre care aspiră sufletul omenesc. În lumea transfigurată a pieselor sale expresioniste [=operă care constituie, repetăm, mod propriu de creație, viziune personală, specificitate  și originalitate – n.n.] și în magia lor splendidă, simțim că rostul nostru nu este în consumație economică, ci în transcedere și iluminare.”

De bună seamă, în condițiile tehnice ale scenicității și artei regizorale de azi, în ansamblu, teatrul lui Lucian Blaga ar trebui să devină piesă de încercare a oricărui repertoriu instituțional și nu doar ipostaze rare  ori accidental-itinerante (aici am avea o mențiune cu felicitări pentru Ivanca jucată de Teatrul Dramatic „Radu Stanca” din Sibiu). Avem credința că steaua dramaturgului, mereu în urcare, va atinge, apogeic, ipostaza consacrării poetice, înainte, să zicem, de recunoașterea, în universalitate, a filozofului.

Deși tânără și fără anume o prestație critică (poate de aici o anumită rezervă a receptării de până acum), dna Luminița Cebotari realizează un studiu doctoral de tot interesul, pliat pe o problematică importantă a creației blagiene, care, dincolo de a fi recunoscută și asimilată în cultura românească, este abordată în detaliile și aspectele cele mai profunde, în articulațiile cele mai intime.

Finețe în observații, asocieri și disocieri, dicție susținută și coerentă a ideilor, viziune structurantă ușor decelabilă a discursului critic, intuiție nuanțată în judecățile de valoare, stăruință în valorizări și ipoteze, fervoare a comentariului din care nu lipsesc delimitări și chiar accente polemice, siguranță (nu lipsită de modestia și decența ținutei doctorale) a contribuției în maniera „quod erat demonstrandum” – toate acestea reclamă „un debut matur și plin de calități pe care îl salutăm cu toată căldura” (Mircea Popa, coperta IV).

Subscriem, cu bucuria confirmării unei prezențe distincte în blagologia de azi…

 

(din lucrarea  LUCIAN BLAGA – sfârșit de secol, început de mileniu ,  portret exegetic,

în pregătire)

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: