Maria D’Alba


IUBIRI ENARMONICE

Enarmoniile lirice ale Mariei D́Alba

După debutul din culegerea „Alfa ‚’87” (Ed. Dacia), Maria D’Alba a publicat, într-o anumită ritmică, câteva plachete de poezii, menite a-i defini personalitatea artistică şi statura intelectuală: La marginea tăcerii (1992), Flori de gheaţă (1994, 2003), Cenuşa viselor (1997),Lacrimi de Marie (2002), Chiriaş al cuvântului (2003), Lacrimi fisurate (2007), Eclipsă de dor(2008).

Recenta apariţie editorială, Iubiri enarmonice (Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2010) constituie o chintesenţă a acestei poezii, atât pe latura tematică cât mai ales pe claviatura unui lirism egal cu sine, de orchestraţie enarmonică, cuceritor prin sensibilitate şi sinceră atitudine existenţială.

Sunt de remarcat, în primul rând, sacralitatea acestei poezii şi imperioasa nevoie de redempţiune. Poeta cultivă, cu o virtuozitate impresionantă, veneraţia, imprecaţia, rugăciunea către o Divinitate care, ca la Arghezi sau Blaga, pare a se fi retras din lumea păcătoasă, din contingent, lăsând loc ispitelor spornice şi, desigur, morţii care macină neîncetat.

Toată această simţire urcă în registrul dolorific al lirismului, conturând poeme de reală emoţie şi de o sensibilitate care îşi dezvăluie, astfel, imaculate opţiuni, nestinse doruri, irevocabile năzuinţe. Melodicitatea litanică este atotprezentă şi ea reverberează o folcloricitate gravă, în care se regăsesc, laolaltă, opţiunea mistică şi ideea de redempţiune spirituală:

„Doamne, Dumnezeul meu,/ Nu mă-ngădui la rău,/ Lecuieşte-mi lacrima/ Să nu fie dor în ea, că mă arde cu pustiu / Pe care să-l sting nu ştiu…/ Doamne, Dumnezeul meu,/ Nu mă-ngădui la rău!”

Tatăl ceresc, îngerii păzitori, icoanele ca medium de esenţializări şi transfigurări sufleteşti, fapta încărcată de resentimentul adamic, Cuvântul exorcizat cu smerenie şi credinţă, „spinele” şi „vrejurile” condiţiei existenţiale, interogaţiile din împovăratele nelinişti, câteva identităţi cultural-istorice şi biografist-etnografice (Blajul, Eminescu, Horea, Avram Iancu, Râmeţul,Alba Iulia, Dorna natală, numele de fată…) sunt temele de referinţă, la care se adaugă, cu titlu votiv şi rezonant, imaginea Maicii Domnului, acea Marie eponimă către care se îndreaptă „lacrima”, „smerenia”, „credinţa” în mântuire.

Regăsindu-se în spiritual marianic (vezi, mai întâi, volumul „Lacrimi de Marie”), Maria D’Alba dedică un ciclu de 40 de poeme acestui profund şi structurant sentiment al fiinţei sale, poeme ce stau sub un grăitor motto: „într-o lume / a orbilor, / lacrimile – / singurii ochelari / prin care / Te mai putem vedea, / Doamne!? (?)”…

Opţiunea este una care conjugă rugăciunea cu ideea tămăduirii spirituale:

„După-asemănarea Ta/ Sufletu-mi să-mi fie,/ Ajută-mi să pot purta/ Lacrimi de Marie!”

Sunt, în aceste poeme ale vîrstei matura, puse sub genericul Lacrimi de Marie, toate sentimentele de nelinişte şi împăcare, de refuz şi regăsire, de alienări şi certitudini, de ispite şi depăşire, ale unui „bulgăr de păcat/ rostogolit în Cuvânt”. Aşa că motto-ul volumului este nu numai lămuritor şi uşor dubitativ, dar şi conţinutistic în deplina lui metaforizare: „Aşa cum melcul / îşi duce cochilia/ şi eu/ Lacrima.”

Constituindu-se ca o „Rugăciune”, dar şi ca ascultare a „Cuvântului” pantocratic, poezia „roabei Tale, Maria” sună ca o veneraţie continuă şi fierbinte a unui suflet încercat, mereu în veghe şi în căutare de certitudini redempţionale.

Este atât de imperioasă această nevoie de mântuire încât poeta mărturiseşte, odată cu sine, o mai generală nevoie de regăsire şi mântuire a lumii, rătăcite în beznele păcatului şi în bolgiile profanului atotprezent,

În paralel cu registrul enarmoniilor metaforice se desfăşoară şi o poezie mai liberă, în vers alb, surprinzătoare prin lapidaritate expresivă: „Toamna/ s-a sinucis/ tăindu-şi venele/ într-un ciob/ de lună.” (La reanimare). Sau: „Vârstele – / cărări ce se-ntretaie./ Abia pe urmele/ Rugăciunii/ putem ieşi/ din hăţişul/ cuvintelor!/ Blajul -/ lumina din desagă!” (Pergament recuperat).Ori prea bine aceste versuri dintr-un Inventar rezumativ: „Lacrima -/ moară de dor/ la răscruce/ de gânduri.// Visele -/ tărâţe pe care/ nu mai am unde/ le depozita!”

La fel de lapidar, lirismul acesta de notaţie – desfăşurat întreţesut de aceleaşi enarmonii metaforice – poate fi regăsit în piese precum: Pergament la Blaj, Horia, Vedere netimbrată, Colecţie irecuperabilă, Tablou neterminat, Epidemie de tăcere, Pasageri ai cuvântului…

Poezia Mariei D’Alba readuce în discuţie mai vechea şi celebra reflecţie pe tema poeziei ca rugăciune, între poezie şi rugăciune existând relaţionări onto-gnoseologice, direcţie în care, potrivit abatelui Bremond, se tinde la contemplarea cathartică, la purificarea sufletească şi regăsirea păcii interioare. Şi cu cât mai imperioasă este această aspiraţie cu atât mai exorcizată este şi chietudinea pacificatoare a spiritului, între poezie, rugăciune şi transfigurarea contemplativ-iluminatorie realizându-se o emergentă nevoie de idealitate. Sub acest aspect, poezia devine exerciţiu metapoetic şi mistrică a ideaţiei, eliberatoare de presiunea contingenţială.

Zenovie CÂRLUGEA

 

Anunțuri
  1. Maria Magdalena Muresan(Goie)
    16 Decembrie 2012 la 21:01

    Mai presus de calitatile pedagogice si artistice, doamna Maria Marginean este cu adevarat o personalitate de o calitate umana rar intalnita.

    Apreciază

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: