Mihaela Grădinaru


„Biserica de cuvinte”

a Mihaelei Grădinaru

 

Există la Suceava, Fălticeni,Vatra Dornei, Botoșani, Rădăuți, în general în Bucovina de dincoace de frontiera cu Ucraina, o mișcare literară efervescentă, plină de alese înfăptuiri și reale promisiuni, care surclasează, de departe, multe din zonele geografiei noastre culturale de azi. Spiritul eposului popular dar și al poeziei culte, pe latura lui meditativ-dolorifică, de la Dosoftei citire, și transmis prin Eminescu la Nicolae Labiș, la poeți din generațiile mai recente, este o realitate profundă mai ales în literatura ce se scrie în această parte de țară. Grație acestor puternice relee, se modulează, cu diferențieri și specificități, o spiritualitate creatoare pe câteva coordonate care privesc: tradiția în varii ipostaze (vatra străbună, credința, natura, o anume etnosofie), trăirea întru cuvânt sub zodia unor calde rememorări și ideatice aspirații, meditația asupra condiției existențiale în decantări melodice, acea magie de epos bucovinean a dispozițiilor creatoare etc.

Unind condeie din cele mai experimentale  – (dacă e să amintim de Mircea A. Diaconu, Nicolae Cârlan, Ion Beldeanu, Constantin Hrehor, Constantin Severin, Angela Furtună  Lucia Olaru Nenati, Mihai Camilar, Gh. Solcan, Marcel Mureșean, Ioan Țicalo, Gellu Dorian, Dorin Clement,Ioan Cozmei,Dan Cristian Iordache  ș.a., la care se adaugă alte valoroase condeie chemate la „matcă”, precum „timișoreanul”Adrian Dinu Rachieru sau, până mai ieri, nonagenarul Dimitrie Vatamaniuc, și mulți alții, bineînțeles), – Societatea Scriitorilor Bucovineni (USB), prin Consiliul Județean Suceava și Centrul Județean pentru Cultivarea și Promovarea Tradițiilor, desfășoară – sub genericul „Ateneul Artelor” – reușite acțiuni itinerante menite să facă cunoscută «arta din spațiul bucovinean în toate formele ei, prin culoare, cuvânt, sunet”. Mirabile „întâmplări” culturale au loc, periodic, la Vatra Dornei, Câmpulung Moldovenesc, Gura Humorului, Fălticeni, Siret, Rădăuți, Suceava… Parte a patrimoniului național, cultura bucovineană a trecut de mult granițele zonei, în varii forme și manifestări de mare prestigiu.

Între condeierii aflați în curs de afirmare (Ion Mateiciuc, Ilie Dan , Gh. Vicol, Mihaela Herghiligiu, Mircea Aanei, Ion Paranici ș.a.), poeta MIHAELA GRĂDINARU din Râșca Sucevei, situată „la un deal și trei pâraie” de Mălinii lui Nicolae Labiș (n.  ), este deja o certitudine. Autoare a consistentului volum de poezii Biserica din cuvinte (Editura Timpul, Iași, 2012), Mihaela Grădinaru (fiică a prozatorului și eminescologului râșcan Ioan Țicalo, colaboratorul nostru mai vechi), surprinde printr-o poezie concepută și elaborată, turnând în tipare prozodice clasice o imaginație metaforică de mare freamăt ideatic și de acută reflexivitate.

Biserica din cuvinte propune cu totul o altă poezie decât cea promovată în contextul cultural postmodern. Neintimidată de anumite dezabuzări ori „indiscreții” ale poeziei feminine țesute într-un verbiaj mai direct sau mai „ingineresc”, de prețioase intextualități, Mihaela Grădinaru se situează pe filonul poeziei muzical-metaforice, în buna tradiție a poeziei coborâtoare din Labiș ori Magda Isanos, cu un mesaj netrucat, proaspăt, muzical și de o calofilie evidentă. În formula ei unificatoare, această poezie este deopotrivă tradiționalistă și modernistă. Spiritul ei se leagă mai mult de neomodernismul postbelic neabstractizat atât de mult ca la Nichita Stănescu, ci rămas în cadrele unor inteligibile decantări imagistice, dar și de modernismul interbelic, cu trimitere la poezia pillatiană și voiculesciană, vegheată de o mistică a conceptelor ideatice. Așa cum Labiș a ocolit, cu un instinct valoric sigur,  capcanele ispititoare ale lirismului proletcultist, așa și Mihaela Grădinaru își cultivă „grădina” refuzând să se adauge experimentelor postmoderne de ultim «val», mergând într-o altă direcție, în care talentul său își găsește forma potrivită și imageria artistică adecvată, capabilă s-o exprime. Aparent retractilă într-un confortabil tradiționalism imagistic, lirica Mihaelei Grădinaru este expresia unei autentice stări poetice, care nu vine din ispite „filologice”, ci din substanțialitatea unei percepții care-și cere dreptul la modulări poetice: „Ne bat prin ochi gramatici efemere,/ Zburdalnice vocale joacă-n ploaie,/ Șiragul consonantic însă cere// Un alb grumaz pe care să-l îndoaie./ Și prin artere-aleargă blând, hoțește,/ Un tren de vorbe clănțănind pe roate,/ La-ncheieturi de gânduri mai oprește:/ Se urcă-n el și înțelesuri, toate…”

Multe piese, strânse sub genericul primului ciclu «Cuvintele din vămi», trimit la viziuni programatice. „Semințele de cuvânt”, care-și fac «culcuș» în «huma limbii», ca într-un «pântec milostiv de mamă», vor rodi în «silabe» strămutate «în rai», declinând astfel o asumare deplină de destin artistic: „În huma limbii calde-mi fac culcuș/ Ca într-un pântec milostiv de mamă,/ Cu solzi de litere pe ochii duși/ Strămut în rai silabe fără teamă.// Și când în toamnă socoteală dau/ Flori de hârtie zboară către moarte,/ Cerneală acră drept cucută beau// Și mă ascund vremelnic într-o carte.”

Metaforele «zidirii», foarte frecvente – laitmotive ale intenției creatoare – trimit la metafora din titlul volumului – „Biserica din cuvinte”. Este conștiința vie a creatorului cu propriu-i vis: „Cuvinte vulnerabile probez,/ Ca rochii de mireasă demodate,/ Inel în deget răsucesc un crez/ Și-ncerc dantela verbului se poate./ (…)/ Și-n loc de haine-aș vrea să mă-nveșmânt/ În vorbele nespuse ori uitate,/ Și-ntr-un amurg, suflarea ta drept vânt/ Să mă prefacă-n foi albii de carte.”

Clădirea visată ( «ridicând cu slove noua casă») este, totodată, și o «biserică de gânduri», ridicându-se deopotrivă între un sentiment de cuvenită condescendență (o mistică a creației) și împărtășirea dureroasă a celei ce se simte născută «în căușul/ Rostirii celei fără stâmpărare»): „Mă nasc din nou în fiecare noapte,/ Și plânsetul se-nghesuie în mine,/ Din sfârcul de-ntuneric curge lapte/ Pe buzele citind printre ruine./ (…)/ Iar seara letopiseți mă brumează,/ Aleg o închisoare de tămâie,/ Și fumeg ca silabă încă trează,/Cădelnițând lumina, să rămâie”.

«Salahor» în ridicarea propriei «catedrale», poeta pune în vibrație un sentiment trudnic, de meșteșug «arghezian», de unde tonul dolorific al acestei lirici înfiorată asemenea de neliniștile dăruirii:  „Și stau, și scriu pe carne și pe pietre,/ Cu fir de gând, arnicii de dogoare,/ Cămașa nunții, zboruri de egrete,/ Neterminată, țesătura doare./ (…)/ Și te visez scoțându-mă din clisa/ De vorbe cu otrăvuri și mătase,/ Dar amândoi fugim înspre promisa,/ Împovărata, liniștea din oase…”

Și în al doilea ciclu, Fântână la duminici preste an, ritmurile și metaforele acestui joc «de-a viața și de-a moartea» revin în învăluitoare registre muzicale, evocând așa-numitele «tăceri» pline de conținut, de împovărări spirituale și atâtea stări de reverie ori de veghe consolatoare la atâtea «duminici de preste an».

Aluzia la limbajul ritualisticii creștine implică, însă, neuitata «povară» a cuvântului «ziditor», de aici hotărârea nestrămutată de a urma calea predestinată a clădirii de sine întru cuvânt și poezie: „Nimic nu-mi stă-mpotrivă, nici patimi, nici dureri,/ Nici cupe încărcate cu lâncedă licoare,/ Nici timpul, melc agale, împletocit în ieri,/ Nici rădăcini înfipte în amintiri fugare.// Și vin ca un războinic și inima drept scut/ Cu herghelii focoase în ochi și plete ude,/ Ca să-mblânzesc balaur cu solz necunoscut/ Să-mi lepede hlamida și visele zălude.// Și-apoi? Poveste mândră, de agrăit arar,/ Pe prag în miez de noapte, la focuri fără șarturi,/ Când trupul se-ncovoaie ca piatră de hotar,/ Iar sufletul e caier cerut înspre înalturi.”

Dorindu-se a deveni, în toată această aventură a «zidirii» spirituale, «fântână la duminici preste an», poeta mărturisește și un sentiment de exhortație umanitarist-simbolic, de solidaritate cu semenii predestinați întru idealul sugerat astfel: „Un alt pământ, cu iad și rai deodată/ Ne zvârle din noroaie-n ritm și slavă,/ Recopiind povestea-nverșunată/ A somnului cu vise de otravă.// Și măsurăm în pași de mătrăgună/ Bătăi de inimi rare, imprecise,/ Un melc împiedicat din corn mai sună/ Întoarcerea în mântuiri promise.”

Al treilea ciclu „Amândoi fulgerați”, dezvoltând simbolistica unui atotprezent  alter ego (de regăsit prin pluralul «noi»), exprimă aceeași nevoie de comunicare cu propriu-i sine (este aici și ambiguitate studiată, desigur, și de mare efect stilistic), în care trăiesc, contradictoriu, două tendințe ipostaziate figurativ, după principiul structurării antinomice a ființei umane, între fațete ale realității concrete și nevoia imperioasă de idealitate: „Trupul meu albastru doar zăpadă vrea,/ Mâna ta întinsă răscolind omătul,/ Iarnă mi-i în suflet, proaspătă și grea,/ Un troian de fluturi înghețați cu totul./ (…)// Mână-n mână ducem o restriște-stea,/ Ochii pierd în larguri fulgi mărunți de zare,/ Zălogiți cu lanțuri de tristețea grea,/ Tâmplă lângă tâmplă seceră ninsoare.”

Poeta se adresează unui Tu (mereu în preajmă sau în ipotetică însoțire), un fel de instanță solvabilă și mântuitoare, de la care așteaptă, – ca și chinuitul de incertitudini din «Psalmii» arghezieni, – un «semn» de rodire și de sărbătoare a primenirii: „Printre văpăi ascunse în silabe? Aștept un semn de ploaie și de Paști.”  Relația eului personal cu eul impersonal („Eu-Tu, pe mine-tine, pronume-ntortocheate”, s.a. M.G.), dincolo de „gramaticile efemere”, vizează o galaxie din „roiul de cuvinte”: „Icoanei de silabe, nou idol, mă închin.”

E în aceste poezii o anumită mistică a creației, o năzuință pătimașă către o lume de dincolo de cuvinte, acel Tu vizând, în primul rând, o instanță divină (în sensul arghezian precizat), dar ca o prelungire a dedublării propriului eu, a cărui parte «divină» își caută obârșia cosmică, transmundană. În acest caz, comunicarea cu Dumnezeu („Doamne, blând ne macină/ Slovă și cu pagină”) nu este una clamată, teatrală, retorică, nici profetic-oraculară, ci una intrinsec asumată în versuri de împovărate mărturisiri și spovedanii, atingând uneori accente de litanie.

Așteptarea «împlinirii», a consacrării, a «visului cel curând» este comunicată cu răbdare de anahoret, «tăcerea și «răbdarea» conlucrând spornic la realizarea comuniunii: „Și-aștept. Împielițată nădejde încolțește,/ Un dor de pribegie ivită de nicicând,/ Ca să-mpărțim în două, amar și bărbătește,/ Și pâinea, și tăciunii, și visul cel curând.”

Acest fremătător dialog cu sine, tradus în versuri de autentică trăire poetică, dezvăluie, până la urmă,expresivitatea plină de substanță a unui mesaj ales și împlinirea unui destin. Dincolo de care comentariul nu-și mai are rostul, dovadă că «zidirea» întru poezie («biserica din cuvinte») a Mihaelei Grădinaru o transformă într-o Ană care-și este deopotrivă «gând» călăuzitor și «jertfă» bine primită și plăcută: „Avar, nu-mparți cu nimeni din toate ale tale,/ Polifonii tăioase, concerte pentru surzi,/ Aduni cu-nverșunare tot ce îți iese-n cale/ Și-n sânul fără capăt mereu, mereu le-ascunzi.// Te învelești în spaime, ca zilele cu anul,/ Un cruciat în iarnă, părelnic și răzleț,/ Care-a uitat și drumul, și oastea, și dușmanul,/ Și-și cheltuie în fală arginții altei vieți.// Și dormi străin prin ocniți, în labirintul casă,/ Cotloane de durere înalți și iar cobori,/ Și uiți că – închisoare – același cer ne-apasă/ Din care-am frânt și carne și vise uneori.// Și pâine mi-este trupul, cu dor însulițată,/ Iar sufletul e sare de presărat în blid,/ Căci zi de zi mă arde a gândurilor vatră,/ Prin tâmple de altare duminici ni se-nchid.”

Gabriel GOLUMBA

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: