Mihaela Sanda Marinescu/ Popescu


O monografie doctorală despre prietenul lui Brâncuși:

 

„ÉRIK SATIE – UN CONDAMNAT LA LIBERTATE”

de Mihaela Sanda Marinescu (Popescu)

I

Între personalitățile culturale gorjene din zilele noastre, prof. dr. Mihaela Sanda Marinescu (Popescu) este un nume ce se recomandă de la sine. Truditoare cu rezultate deosebite în prestația didactică (la catedra de pian a Liceului de Muzică și Artă „Constantin Brăiloiu” din Tg.-Jiu), domnia sa a prestat ani buni de dirijorat (Corul Sindicatului Învățământ, Corul Preoțesc), fiind de găsit, iată, încă din 1999, la pupitrul Coralei „Măiastra” a Bisericii „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, de pe Axa Brâncuși, atât la slujbele duminicale cât și la marile sărbători creștine ori cu diferite prilejuri.

Autoare și a unei cărți de poeme în ediție bilingvă, română-franceză (Patima unui punct/ La Passion du point, Ed. Spicon, 1996, 104 pag.), Sanda Mihaela Popescu ilustrează tipul omului de cultură pasionat și dăruit semenilor, implicat chiar în destinele cultural-artistice  ale Târgu-Jiului și județului, ca promotor de programe și concursuri, moderator, publicist (merită amintită colaborarea cu articole de specialitate și atitudine la publicația digitală „Tribuna noastră” editată de românii canadieni din Montreal-Quebec).

Mereu atentă cu propria-i desăvârșire profesională și cercetătoare a fenomenului muzical european din ultimele două secole, d-na profesoară și-a susținut, recent, în cadrul Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, o strălucită teză de doctorat având ca temă „MODERNITATE ȘI AVANGARDISM LA INTERFERENȚA SECOLELOR XIX-XX”, relevând rolul unui pionier al avangardei muzicale franceze, un foarte apropiat prieten al lui Brâncuși: „Erik Satie – un condamnat la libertate” (Ed. Academica Brâncuși, Tg.-Jiu, 2012, 410 pag., A5).

Urmărind ideea de „spectacol total” și „spiritul de frondă” francez în relație cu Éric Satie (compozitor pentru pian și orchestră, dar și vocal), autoarea aduce în pagină contribuția de netăgăduit a acestuia, ca promotor al spectacolului/ teatrului absurd, dadaist, cubist, având ca ideal ceea ce el a numit „muzica de mobilier”: ,,«Condamnarea la libertate» este angoasa față de «neantul» afirmării și al recunoașterii care întârzia să apară, eclipsat fiind de prezența «perimaților» Debussy și Ravel.”

Recunoscut târziu, abia în 1960, – când teroarea repetitivă din „Vexations” (1893) marchează debutul minimalismului, cu sincretismul său special legat nu de valoarea, cât de semnificația obiectelor – Érik Satie avea să fie considerat promotor al „spectacolului total” din extrema barocă a modernității, cultivând intens senzorialul ca atitudine de frondă anti-carteziană. Anti-wagnerian declarat, normandianul Satie (ajuns pianist de cabaret la Paris, cu înclinații cabalistice și mistice) căuta o alternativă la impresionismul atât de răsfățat de spiritul francez al epocii, altfel zis, un „acordaj” al creației muzicale la spiritul timpului, mai întâi prin creațiile așa-zis „didactice”, mai apoi prin adeziunea sa la noua orientare estetică franceză din perioada interbelică, solidar cu estetica înnoitoare promovată  de Jean Cocteau și Pablo Picasso. Întreaga creație muzicală satiană de acum își redefinește viziunea tematică și interpretativă, mergând pe acea simplitate mistificatoare, dar de adânci tâlcuri, de ambientări oculte (sintonii), a „muzicii de mobilier”, care submina, într-un mod inovator, avangardist și antiscolastic, de-a dreptul diletant-experimentalist, spiritul wagnerian și ravelian al epocii.

Înțeleasă ca muzică a vibrațiilor și „în întregime industrială”, ceea ce Satie numea „musique d’ameublement” (muzică „de mobilier”) era, de fapt, mai întâi, o stare de spirit profundă (de empatie cu obiectele, realitatea, peisajele), ritmică și ambientală, care venea să înlocuiască valsurile, fanteziile, operele, marșurile, polcile, tangourile, gavotele și alte manifestări muzicale asemănătoare „scrise cu totul pentru alt scop”.

Avangardistul satist, cu repetitivitatea lui obsedantă (spre exemplu, 840 de repetiții de portativ în „Vexations”, sugerând eșecul sentimental din 1893, primul și ultimul din viața sa), era unul intens perceput senzorial, fuzionând sincretic în procesul receptării, menit a se insinua în modul de viață al omului modern, în confortul lui existențial, promovat ca imperativ sine qua non al viețuirii.

Redescoperit abia în 1960, când compozitorul american John Cage își asumă interpretarea integrală a creației satiene, autorul „Vexațiunilor” va prezida, așadar, cu spiritul său de frondă, nașterea minimalismului. „Maxima” economie de mijloace artistice va duce la crearea acelei „Minimal Art” (denumită astfel de filosoful analitic american Richard Wollheim, într-un eseu din 1965, publicat în „Arts Magazin”), care a făcut și încă face epocă în gândirea și arta contemporană (bunăoară, în literatură, prin redescoperirea haiku-lui și formelor verslibriste  minimaliste).

Autoarea tratează, în trei mari capitole (desigur, subcapitolizate pe secțiuni distincte), toate aceste aspecte privind epoca și prezența lui Érik Satie în peisajul muzicii franceze, cu prezentarea detaliată (și ilustrată cu reproduceri de portative) a etapelor din creația satiană, de la epoca „mistică” și a influențelor medievale până la avangardismul „antimonumental” și „perceptual” din etapa târzie.

II

Citind lucrarea în discuție, ne-a interesat felul cum este înțeleasă și tratată legătura lui Érik Satie cu sculptorul Constantin Brâncuși (ori cu poetul Tristan Tzara), întrucât, se știe, între cei doi a existat o legătură amicală specială, o fuziune de spiritualitate avangardist-modernistă. Brâncuși frecventa spectacolele satiene de cabaret și, la un moment dat, a rămas profund impresionat de drama simfonică satiană „Socrate”. În 1922, acesta va sculpta în lemn binecunoscutele lucrări „Socrate” și „Cupa lui Socrate” (prima fiind „un buștean străpuns de gol”, un gol „cu tăceri satiene”, cealaltă, o cupă neadâncită, sugerând „un plin” al înțelepciunii socratice).

Astfel de „afinități elective”, cum ar zice Goethe, pot fi privite și dinspre sculptor spre muzician, când acesta din urmă, având ca sugestie Coloana fără sfârșit, va compune „Paul și Virginia”…

Mai mult decât atât, tot în 1922, când geniul lui Érik Satie strălucea în fruntea avangardei muzicale franceze, Brâncuși va crea costumele-sculpturi, trei la număr, pentru „Gymnopediile” prietenului său, la solicitarea lui Djaghilev. Dansul „gymnepedist”, inspirat din antichitatea greacă, va fi interpretat de dansatoarea româncă Lizica Codreanu, balerină în compania „Diaghilov’s Ballets Russes”, chiar în atelierul lui Brâncuși, printre sculpturile acestuia.

Recent (mai exact pe 16 martie 2012), în coloanele acestei publicații, am comentat lucrarea Doinei Lemny apărută la Paris în primăvară, „Lizica Codreanu – o dansatoare româncă în avangarda pariziană” (2012), pe coperta căreia este reprodusă fotografia făcută acesteia de însuși Brâncuși, în atelierul său din Impasse Ronsin.

Personalitatea lui Brâncuși, în care „anticul” și „modernul” se reflectau din plin într-o simbioză spirituală fascinantă, l-a copleșit pe muzicianul Érik Satie, socotindu-l pe artist nu numai un înțelept din categoria inițiaților druizi celtici, dar chiar văzându-l drept „fratele lui Socrate” (e o temă pe care au mers apoi și alți cercetători ai vieții și statuarei brâncușiene, români și străini).

Iată, de pildă, câteva rânduri din scrisoarea compozitorului Satie datată 16 aprilie 1923:

Dragă Bunule druid […] dumneata care ești atât de bun, cel mai bun dintre oameni, ca Socrate al cărui frate sigur ești. Nu fi trist […]. Scuipă zi și noapte pe ticăloși – e dreptul tău; să știi că ai prieteni care te iubesc și te admiră, bătrâne.”

După moartea lui Érik Satie (1 iulie 1925), Brâncuși îi va purta o amintire nestinsă. Bolnav fiind și el, în ultimii ani de viață, sculptorul ofta adeseori după bunul său prieten cu cuvintele: „Satie, de ce nu ești aici?” (conform mărturisirii legatarilor universali orânduiți de sculptor, soții-artiști Alexandru Istrati și Natalia Dumitrescu).

Această relație de prietenie și de reciprocă stimulare creatoare – deși amintită în doar vreo 2-3 pagini – ar putea fi urmărită într-o lucrare mai amplă, interdisciplinară, de sine stătătoare, ceea ce îi sugerăm autoarei, bună cunoscătoare a operei și trăitoare în „orașul lui Brâncuși”…

Să amintim și prietenia lui Érik Satie cu marele poet Tristan Tzara, român evreu originar din Moinești-Bacău, cofondator al dadaismului, revoluționând prin surrealismul său artele plastice și literatura. Sau interesul manifestat de compozitorul francez față de muzica lăutărească românească („laoutars roumains”). Iată diferite elemente care îndreptățesc o abordare mai amănunțită a legăturilor compozitorului francez avangardist cu spiritualitatea și cultura românească…

Erik Satie – un condamnat la libertate” este o lucrare de largă informație științifică transdisciplinară și de bună aplicație profesională.

Teză de doctorat susținută cu calificativul maxim, summa cum laude, aceasta este considerată drept „o cuprinzătoare monografie asupra vieții și creației lui Érik Satie” (prof. univ. dr. Ștefan Angi, Academia de Muzică „Gheorghe Dima” – Cluj-Napoca). Un alt referent științific, prof. univ. Nicolae Brânduș de la Universitatea Națională de Muzică, constată că autoarea „încearcă să deslușească, melodia, acel ireductibil pe care Satie l-a adus în muzica franceză care a generat frondă, nu numai în Paris și împrejurimi, ci în tot ce a urmat în muzica secolului XX.”

Viața și creația lui Érik Satie, văzute prin apetitul pentru deconstrucția sonoră, pentru exhibarea banalului și derizoriului, „fac obiectul acelui spectacol total”, căreia îi este dedicată întreaga lucrare, printr-o detaliere și înțelegere aprofundată a elementelor constitutive (prof. univ. dr. Gheorghe Duțică, Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași).

În peisajul muzicii franceze, Érik Satie a devenit o „emblemă” a tuturor contestatarilor, prin inventarea muzicii ambientale („de mobilier”), anunțând avangarda occidentală din deceniile imediat postbelice, în special minimalismul american din 1960. De la „deconstrucția satiană” la paradigma „deconstrucțiilor postmoderniste” nu e decât un pas înainte în căutările „disperate” ale artei moderne!

Utilizând o bibliografie bogată, de mai largă deschidere spre zona teoretic-speculativă (filozofie, estetică, teoria și critica artei, literatură etc.), dar și o multitudine de adrese on line specializate din domeniul webografiei, mai puțin recomandabile în lucrări doctorale (dar altfel informația rămânând inaccesibilă), autoarea își construiește cartea cu pasiune și  profesionalism (coordonator științific fiind distinsul prof. univ. dr. Pavel Pușcaș de la Academia de Muzică „Gh. Dima” din Cluj-Napoca).

Ideea ce se degajă din toată această cercetare documentar-artistică este că, dincolo de viața și opera inconfundabilului Érik Satie, creația vizionară și mereu înnoitoare nu reprezintă decât o paradoxală „condamnare la libertate”, cum ar zice filozoful existențialist, laureat la Premiului Nobel, Jean Paul Sartre.

Zenovie CÂRLUGEA

  1. Mihaela Sanda Popescu
    25 Noiembrie 2012 la 14:04

    Va multumesc, domnule profesor, pentru comentariul pertinent si puterea de investigatie intr-o lucrare de muzicologie. Ma simt onorata pentru atentia acordata.

    Mihaela Sanda Popescu

    Apreciază

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: