Minerva Chira


 

 

MINERVA CHIRA – un globetrotter al poeziei române de azi

 

 

Într-o nuvelă sadoveniană pe tema vieții monotone a târgurilor de provincie de altădată („Balta liniștii”, parcă), apare ca ,,floare ofilită” soția unui impiegat dintr-o gară uitată de lume. La trecerea trenurilor cu compartimentele iluminate (văzându-se la ferestre chipuri de bărbați tineri și de femei elegante, călători fericiți spre o altă lume plină de toate promisiunile), tânăra soție oftează după mirajul fericirii, înecându-și dorința de evadare și aventură în atmosfera plictisitoare și prăfoasă a acelui loc, fără nici un orizont, băltind așadar într-o „liniște” a pustiului sufletesc.

Dorind să scriu o recenzie la recenta carte de versuri a Minervei Chira (Nimeni, altul, tu, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2011, 74 pag.), m-am dus cu gândul la condiția acestei delicate poetese, membră a Filialei clujene a U.S., trăitoare într-un sat de pe Crișul Repede, Negreni, din Apuseni, situat pe șoseaua internațională Cluj-Oradea.

Pe la poarta poetei, care trăiește, se zice, fără televizor, internet și telefon mobil, dar aflând de la elevii ei pasionați internauți ceea ce se scrie despre ea, trec necontenit, într-o parte și alta, grăbite, automobile de toate felurile, mai toate dându-i impresia că lumea se află mereu într-o goană de aventură și interese. Numai casa natală în care își duce ea rostul, înconjurată de o vastă grădină lucrată cu sârg ce-i oferă toate roadele de care are nevoie plăpânda-i ființă lacto-vegetariană, pare să rămână pe loc, cu poveștile copilăriei și amintirea mamei, un fel de Vitorie Lipan din Apuseni, de la care poeta a învățat multe, dar mai ales să nu trădeze legătura cu chtonicul, cu originarul, cu datina și obârșia, în buna tradiție a creștinismului cosmic.

S-ar putea crede din cele de mai sus că Minerva Chira este o mentalitate neosămănătoristă, sentimentaloidă ori pășunistă. Nimic mai fals, căci poeta, deși locuiește într-un areal geografic bine determinat, este de întâlnit cu prilejul unor acțiuni cultural-literare în diferite locuri, publicând mai peste tot, îndeosebi în presa culturală din Transilvania.

Debutul editorial din 1992, Manual de târâre, îi fusese prefațat de Ana Blandiana și cam ceea ce i-a prezis acolo distinsa poetă s-a cam împlinit, căci de atunci până azi Maria Chira a perseverat pe linia unei poezii personale, neînregimentându-se în nicio grupare literară. Ferită, în acest fel, de orice interese de grup, simulări ori experimentalisme, această poezie a crescut de la sine, pe temeiurile frustei și proprie-i dezvoltări, căpătând individualitate, specificitate, ton personal, cadență proprie, distincție stilistică.

Departe de a fi sentimental-cursivă, poezia Minervei Chira dă impresia unui abstracționism trudnic, mai bine zis a unui exercițiu de intensă ambiguizare expresivă, trădând însă o mare zbatere lăuntrică și o irepresibilă nevoie de evadare. Stilul abrupt, de o vizionaritate intranzitivă asigurată de imagismul deseori șocant și abstrus, senzația de preaplin și de maculare într-o lume alienantă ce-și caută spiritualitatea pierdută, sentimentul apăsător al unei punitive izbăviri, dar și speranța într-o umilitate deschisă către marile taine ale sufletului, setea de cunoaștere a lumii sub aspect cultural și spiritual (cu accent pe specificitatea tradițiilor respective) – acestea sunt câteva din elementele structurante și de contur ale acestei poezii, afirmând o voce distinctă dincolo de mode și criterii generaționiste.

„Mie prieten mi-a fost viscolul/ Raza m-a biciuit”, mărturisește undeva poeta, vizitând Templul Sera din Tibet, trecând pe acolo „învelită în silabele unei găuri negre”…

Placheta despre care scriem, Nimeni, altul, tu (2011) trădează din plin pasiunea existențială a poetei-peregrine, un fel de globetrotter însetat de cultură, natură, spiritualitate. Puținii bani pe care îi poate strânge periodic din profesiunea de dascăl, Minerva Chira îi cheltuiește pe călătorii, indiferent că este vorba de Tibet, China, Iordania, Siria, Maroc, Grecia sau de țări din Occident (Irlanda, Scoția, Țara Galilor, Anglia).

Dorința irepresibilă de evadare, de călătorie, de cunoaștere a altor lumi descoperă un orizont sufletesc bogat și variat, o mentalitate de homo viator proprie spiritelor cărturărești. Poate de aici impresia puternică de livresc a cărții în discuție, care se constituie ca decantări oarecum …„turistice”. Venind în contact cu însemne ale culturilor și civilizațiilor vizitate, poeta trăiește la modul empatic aceste întâlniri. În acest fel, poezia se aglomerează și se colorează de nominalități specifice (locuri, clădiri, zeități, obiecte de ritual, denumiri etc.)

Interesantă este reacția poetei în fața obiectivelor istorice și culturale vizitate. Trăirea respectivă nu este una expansiv-euforică, de transpunere în ritualurile și obiceiurile locului. Raționalitatea și pragmatismul de substrucție europeană asigură consemnării/ meditației respective un echilibru ființial, referințele la propria-i biografie fiind destul de puține și presărate ici-acolo în  text.

Ciclul inaugural, Tibet, se deschide cu mai multe secvențe aflate sub genericul Niciunul nu e tu, sugerând specificitatea și diferențierea sufletului omenesc, sub aspectul identității spirituale, în aceste circumstanțe de intensă trăire livresc-psihedelică.

Cutreierând Tibetul, poeta vede la fața locului însemnele unei culturi și spiritualități mirabile în care se regăsește pe sine: „Arderea m-a convins că/ Tibetul e depărtarea care apropie”. Protagonista aventurii himalayene  trăiește cu un aer sacerdotal întâlnirea cu mirabilul Tibet, încercând o scrutare a propriului suflet, o „armonizare” a peisajelor exterioare cu acelea din relieful mai abrupt al unui sine greu încercat, alienat, iremediabil pierdut în bolgii existențiale, ca manifestări de materie impură:

„iată muștarul grîul

și cereala bali din care țîșnea alcoolul

în satul acela tibetan amintind

de arborii dezrădăcinați prăbușiți peste mine

de insule scufundate

de roata olarului

și: niciunul nu e tu”

(Niciunul nu e tu)

 

La Templul Sera, printre statuile împodobite cu eșarfe albe („eșarfe albe cu dorințe spre zei”) meditația este însoțită de ritualul luării unei mantre cu incantații:

„Ca și mine la pragul ce nu l-am putut trece

zăceau în grămezi la baza statuilor obosite de priviri

eșarfe albe, acel alb purtat cu demnitate pentru a deveni

toaca mănăstirii de fulgi

fiind prinse și-n pomi, pe ziduri, sîrme, stînci

împreună cu stegulețe în vopsele cu asfințit

Cu sfiala undei iau o mantra cu incantații

14 boluri cu apă (multiplu de 7)

Le voi umple – clopoței plîng în vene

M-ai înviat moartă”

 

(Templul Sera).

 

 

Lotușii lui Buddha, peisaje de o frumusețe transfigurat-mistică, pagodele gânditoare, templele aprinse în miresme de santal, turmele de iaki păscând iarba aspră a ținutului, flora bogată a acestui paradis himalayan și Centrul de Medicină Tibetană, Palatul Compasiunii Buddhiste din Potala, mormintele foștilor Dalai Lama, Statuia gigantică în stâncă a lui Buddha, șoseaua Lhasa – Kathmandu, calea ferată înghițită de cel mai lung tunel care leagă Lhasa de Beijing, Mandala Tempului Sera, aceeași sete de iluminare de la Templul Jonkong, nămeții neîncepuți de la 7000 m, Manicalorul, Palatul de Vară cu balconul special din care Dalai Lama „privea spectacole”, spectacolele de dansuri tradiționale și multe altele intră în poezie cu fervoarea reportericească a unui poeta viator, care, în final, își surprinde drama vieții cu o cruzime împrumutată de la tradiția locului:

 

„Când cântă cucuvelele pe ghețarii

ascunși în mine ca-ntr-un buncăr

îmi ameninț trupul că merită

să fie lăsat în munți după aplicarea

metodei ciopârțirii ca tibetanilor simpli”.

 

Sau această secvență de ispășire prin autopenitență:

 

„Când se lasă un fel de ceață din timpuri

cu ceasuri ce nu arată aceeași oră

dintre cearșafuri care s-au dezis de mine

trupul strigă că e Dalai lama, Pancea Lama

și va fi mumificat”…

 

După Tibet, China îi prilejuiește o întâlnire nu numai cu „Orașul Interzis”, Templul lui Confucius, Mormântul Dinastiei Ming, Templul lui Buddha din jad alb, Soldații de teracotă, Marea statuie a lui Buddha pe Muntele Leshan, Templul Wennian din Muntele Emei „ofensat de teleferic”, Atelierul de jad din Beijing, Pagoda Gâștei Sălbatice, dar și cu Piața Tien-an-Men, Turnul Televiziunii cu bor de sticlă din Sanghai, Satul Olimpic, World Financial Center… Vechiul și noul trăiesc alături și fără complexe într-o civilizație ducând cu sine tradiția dar privind numai într-un singur sens…

După Tibet și China, R. Irlanda îi inspiră câteva denumiri de clădiri și locuri din Dublin, apoi Scoția cu celebrul Edinburgh ori Glasgow, orașe sobre și reci unde simți „refuzul zidului”. În Irlanda de Nord cutreieră Belfastul, iar în Țara Galilor Cardifful: „trec pe-acolo Veneții/ seară de seară”… Pretutindeni, ca la Festivalul Cărții din Edinburgh, ființe paralele, ca păsărelele „cuprinse de muțenie/ nerecunoscând nici un mărțișor”…

Anglia este mai generoasă sub aspectul sejurului poetic, inspirându-i mai multe piese dedicate unor orașe celebre: Oxford, Leed Castle, Cambridge, Liverpool, Cantemburry, Castelul Windsor, Stratford-upon-Avon (Casa Shakespeare) și în fine Londra, surprinsă în cinci secvențe cu istoria ei dar mai ales cu realitățile ei de azi, destul de nepoetice, de vreme ce poeta-reporter consemnează „cruzimea exterioară/ în dispută cu blândețea lăuntrică” (Cantemburry).

Iordania îi prilejuiește vizita la Muzeul cu Manuscrisele Vechiului Testament de la Qumran, dar și Petra („orașul uitat 1000 de ani”), cu Mormintele Nabatienilor, Kerak, Jerash, Mănăstirea Al Deir, Madaba, Muntele Nebo („de unde Moise a văzut Pământul Făgăduinței/ Casa memorială/ Mormântul său,/ Izvorul ieșit din stâncă/ Panorama Ierusalimului și-a Mării Moarte”).

În Siria, merge atât pe urmele creștinismului, la Damasc, cât și în locațiile vestitei antichități (Hama, Apamia, Aleppo, Palmira) sau în cele unde tradiția musulmană este încă vie.

Marocul îi amintește că, la Rabat, a fost martora unui cutremur, în Palatul Regal, simțindu-și trupul puternic izbit la vederea Moscheii Hassan. Aceeași poezie a tradițiilor magrebiene la Cassablanca, la Marrakech (Perla Sudului), la Fez, la Essaouira, Tizwit, Volubilis, Quarzazate, Meknes, Agadir, Atlașii Mijlocii…

Colindând lumea Magrebului și sate berbere, poeta o face cu acel spirit lucid, dar și cu multă consemnare livrescă, trăind „fericirea de a fi într-un vulcan”. Este o provocare continuă ca o naștere repetată de fiecare dată, o depășire a orizonturilor și o asumare a limitelor: „Sunt alungată doar de mine – semn/ înainte de-a începe o nouă moarte” (Marrakesh – Perla Sudului).

Călătoriile Minervei Chira, din Tibet la Beijing, din Petra în Grecia, din lumea Magrebului în Țara Galilor și Anglia, exprimă, desigur, un spirit de aventură și deopotrivă o dorință de cunoaștere, dar tot pe atât de adevărat este că poeta simte nevoia imperioasă de evadare dintr-o circumstanțialitate nu tocmai comodă și în acord cu propriile-i scrutări sufletești, fapt mărturisit, de altfel, de întreaga ei poezie. Să fie vorba și de „o răzbunare pe propria-i singurătate”, după cum scrie un confrate (Liviu Ioan Stoiciu)? Poate… Pe deasupra este, cred, și nevoia de anonimizare, de periodică pulverizare în lumea mare, un exercițiu terapeutic, de purificare și împăcare cu sine. Călătoria înseamnă ieșirea dintr-un spațiu habitual și intrarea într-un timp oferind iluzia duratei, o periodică decantare a sufletului, o probă la care este supus sinele încărcat cu zgura existențială. În toate aceste deambulări în spații culturale nu atât empiria turistului se impune ci o anumită empatie a coabitării cu realități noi, de unde și ecourile unui lirism care, după ce ia în primire reliefurile vizitate, se întoarce la oglinda ce l-a generat, reflectându-se în sine.

În acest fel, călătoria înseamnă și inițiere, și terapeutică, și dezmărginire, și căutare de sine ce ia forma versului.

Vorba poetei: „Eu adun rugina ca albinele polenul (…)/ Caut sens în mijlocul oceanului”.

Zenovie CÂRLUGEA

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: