Mircea Lutic – Ucraina


MIRCEA LUTIC – POEZIA CA REVELAȚIE LITURGICĂ

Între scriitorii români din Țara Fagilor (Ucraina), MIRCEA LUTIC este un nume ce întruchipează însemnele unei tradiții și aspirațiile unei comunități. Născut la 29 mai 1939 în comuna Iordănești, județul Storojineț, într-o familie de țărani români bucovineni, își va începe studiile în satul natal pentru a urma apoi Liceul Pedagogic din Cernăuți. După un an de prestație didactică (învățător în satul natal), urmează Facultatea de Istorie și Filologie a Universității din Cernăuți, devenind profesor (1964) la Școala Medie din Sărata Galbenă, raionul Hâncești (Moldova). În perioada 1967-2003, va fi secretar general de redacție la „Zorile Bucovinei”, ulterior lucrând la „Concordia”, ziarul minorității naționale românești din Ucraina.

A debutat cu versuri (1962), dar s-a făcut cunoscut mai ales cu articole de critică literară, având și o bogată activitate publicistică (Colind prin zodii de cuvinte, 2004).

A tradus foarte mult din literatura universală, îndeosebi din marii scriitori ruși (A. Pușkin,, M. Lermontov, F. Dostoievski, Turgheniev, Lev Tolstoi, A.P. Cehov, M. Șolohov, M. Sinclair, C. Amiredjibi, A. Muhtar, A. Upitis, F. Bevk ș.a.). Din literatura ucraineană a tradus apreciate romane scrise de O. Honciar, V. Zemleak, V. Kolodii, dar și proză pentru copii și adolescenți, între care menționăm florilegiul „Zăpada mieilor” (2009).

Este membru al Uniunii Naționale a Scriitorilor din Ucraina (1978), al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1990) și al Uniunii Scriitorilor din România (1996). Laureat al unor importante premii naționale și internaționale. Unul din fondatorii Societății pentru Cultura Românească «Mihai Eminescu» din Cernăuți (1989), vicepreședinte (1989-1991) și chiar președinte (1996-1997).

Poezia lui Mircea Lutic este una legată organic de tradiția în care s-a născut și pe care se simte dator a o evoca în versuri calde, nostalgice și elegiace, cu pitorescul specificității dar și cu un anumit fior al dăinuirii etnice în „dulcea Bucovină”, pridvor luminos al românității din care se vede departe peste Țara Moldovei de dincoace și dincolo de Prut. Înseși titlurile plachetelor sale de versuri de până acum mărturisesc această aspirație solidară și legătură de inimă și conștiință: Baștină luminii (1973), Fereastra de veghe (1978), Datul întru ființă (2000), Noimă (2000), Ecou de foc (2001), Peregrinul tainic (2002), Înluminări în prour (2004), Clipa de grație (2006), Are toamna trei copii – versuri pentru cei mici (2004). Conștient, așadar, că aparține unui topos național mai larg încărcat de istorie și inconfundabile tradiții, Mircea Lutic numește Bucovina „baștina mea de glie și de auroră, de piatră și de azur, de otavă și de stele”. Este teritoriul, după cum afirmau și cronicarii neamului, celui de-al „doilea descălecat”, dar cel „al întemeierii noastre în spirit prin sublimul voievod al logosului național, Mihai Eminescu”. Născut într-un sat de pe Valea Siretului într-o parte de Bucovină rămasă dincolo de fruntariile patriei noastre din cauza  țăranii de acolo au rămas mereu vii: amintirea lui Ștefan cel Mare și Sfânt, albastrul de Voroneț și verdele de Sucevița, Putna și Rădăuții, văile și obcinele Țării de Sus cu „codri lor de aramă„ dar mai ales prezența lui Eminescu într-un Cernăuți de pe la mijlocul secolului al XIX-lea aflat sub stăpânire austriacă, amintire „învăluită într-o maramă de legendă”. Orice referință la aceste însemne ale dăinuirii angajează ființa poetului într-un freamăt emoțional, dezvăluind o mare conștiință de neam și un suflet format în acest alodiu spiritual, de la care se revendică și pe care îl recomandă mai departe generațiilor ce vor veni: „Aceste «diegeze» cu aer de legendă mai alimentează fantezia folclorică ți constituie un titlu de mândrie pentru conștiința locului”.

Întâia lecție de patriotism, primită de la masa sa (prin poezia „Țara mea”, de Ion Nenițescu), primii ani de școală când a înțeles că, în ciuda grafiei slavone, nu va trebui să se despartă niciodată „de literele ființiale ale limbii materne, cele latine”, experiența Cernăuțiului (unde a urmat liceul și facultatea) în care l-a aprofundat pe Eminescu pe cont propriu (căci oficial era încă „persona non grata”), – toate acestea sunt etape importante din viața sa, în care i s-a conturat definitiv, pe zestrea nativă și acumulată copilărește de până acum, un orizont etno-cultural de mai largă respirație națională.

„Eminescianizam și coșbucizam copios”, mărturisește într-un interviu acordat confratelui Grigore Crigan, în urbea cernăuțeană a adolescenței și tinereții sale, Eminescu rămânând „model de întrupare în poezie, un mag al armoniilor sonice absolut indimenticabile, un taumaturg al verbului cu aripi de zburătoare din basme (…) Am simțit mereu și mereu o stringentă nevoie de a mă identifica cu el și prin el, de a mă consubstanțializa – fărămă minusculă – cu necuprinderea lui cosmică (…) De aceea, în modestul meu demers de creație, în tot ce am scris până azi la flacăra inspirației, călăuză mi-a fost verbul lui întăritor de credință istorică, de certitudine în viitorul nostru, de temeinică acreditare în unanimitate și de comuniune cu sempiternul”. Iată câteva strofe în care omagiul adus Poetului Național este tutelar, eponim, absolut, proiectat în mit exortativ al aspirației etno-ființiale și destinului românesc (A se vedea interviul cu Mircea Lutic, „Am simțit mereu o stringentă nevoie de a mă identifica cu el și prin el…”, realizat de Grigore Crigan, în „Cea mai curată lacrimă a noastră”,  Ed. «Micmo», Cernăuți, 2009, pp. 11-22).

Pe scurt zis, Eminescu este „Rugul aprins al conștiinței noastre de neam”, care pentru românii bucovineni din Țara Fagilor nu mai poate fi stins, în ciuda vitregiilor istorice și opreliștilor de azi, de tot felul, intolerante și promovând politici de integrare forțată și de asimilare etno-culturală…

*

ARMINDENI CU HERUVIMI (Ed. Mistro, Cernăuți, 2011, pag.) este o admirabilă carte de versuri cu mesaj religios „în care încerc, prin poezie, să mă apropii de adevărurile veșnice ale credinței creștine.” În realizarea acesteia, „geniala experiență lirică eminesciană nu mi-e o simplă călăuză spirituală, ci, dimpotrivă cu fulgurația taborică a dumnezeirii, îmi inspiră energii creatoare, mă menține în palpitul revelației creatoare” (din interviul menționat). O «empatie estetică» a lucrat asupra poetului, care a înțeles «spectacolul mirific al comuniunii estetice dintre fond și formă», «feeria creatoare» a liricii eminesciene, ce i-a stimulat «reflecția și revelația», orientându-i, organic, scrisul «pe făgașul expres al meditației și interiorizării”…

De la poezia orizontului natal și a tradiției ancestrale, scăldată în lumina unui peisaj pacificator reverberând cea mai curată conștiință de neam, Mircea Lutic ajunge la meditații mai problematice mărginite de o zariște ortodoxistă, în care citește sensurile fundamentale ale vieții, rosturile existenței umane. E vorba de o manifestă năzuință spre o transcendență palpabilă, în preajma existențială, de un „creștinism” uman cu ecouri biblice, ce mărturisește o relație mai directă, neintermediată, a poetului cu Dumnezeu, cu epifaniile Sfintei Treimi, așadar o poezie revelaționistă „scrisă la lumina de taină a candelei”, după cum apreciază, pe coperta IV a volumului, criticul literar Ștefan Hostiuc: „În ultimul timp, chimvalul său sună mai puțin dinspre pământ și mai mult dintre tării, la ceas de zodii. Poezia se îngândurează, încearcă o altă relație cu lumina, devine mai sapientă și mai profundă, mai filosofică și mai cucernică, mai pătrunsă de sensuri existențiale. Ea caută sâmburele sacralității din care crește arborele vieții… Cele mai inspirate versuri sunt scrise la lumina de taină a candelei. Trăirea creștină întâlnește reflecția ontologică într-un cadru de rafinată și erudită expresie”.

Armindeni cu heruvimi este o carte plină de sacralitate, în aerul ei de cériște purificată plutesc îngeri, heruvimi și serafimi, imaginea marianică și a Pruncului revin obsesiv, ca și a Mielului sacrificat, Iisus este pregătit a ridica păcatul lumii printr-un nou sacrificiu, o mare sărbătoare a pământului se pregătește întru sosirea Mântuitorului, păcatul trădării comise de Iscariotean își trăiește ultimele ipostaze ale disperării, o lume nouă inspiră aerul tare al revelației și mesianismul  reverberant al poeziei deschide unica soluție de salvare a lumii greu încercate… Lirica aceasta exorcizează o deplină transfigurare creștină a lumii, atingând „orizonturi estetice inefabile” și favorizând „comuniunea lirică cu absolutul conotat pe linie tradițional-religioasă”. Volumul are o bătaie ecumenică mai largă, fiind ilustrat cu reproduceri din maeștri renascentiști și moderni: Rafael, Botticelli, Grunevald, Murillo, Salvador Dali și M. Bidniac. Serafismul botticellian, umanizarea raffaelită a sacrului, coborârea divinului între oameni sunt teme atotprezente în această „cântare cu heruvimi” a unei noi primăveri, îndelung așteptată de omenire, când om și natură, plămadă unică a substanței creaționiste, învie la suflarea divină: „Porunca primăverii sună falnic,/ În plante sevele dau zor năvalnic/ Și nu-i putere-n stare să le-ațină,/ C-așa e voia veșnică, divină:// Să se trezească totul în natură./ Precum în strămoșeasca urătură,/ Plugarii ies, pământul sfânt să-l are./ Se-mplină pârga vieții în ogoare,/ Suav  respiră-armindenul în muguri.// Și Dumnezeu pășește printre pluguri. (Dumnezeu, printre pluguri). Această intuiție de-a dreptul argheziană nu are nimic cu sămănătorismul nostru de la începutul sec. al XX-lea, ea este, în contextul poeziei lui Mircea lutic, o etapă de ultimă „empatie estetică” și o consecință firească, de natură liturgică, a meditației sale la lumea primordiilor transcendente.

Scăldată în lumina divină, sărbătoarea primăverii, atotvegheată de puzderii de ochi heruvimici, este pe placul cetelor de îngeri care pogoară din norii de slavă „să miruiască preajma cu olm de trandafiri”. Întreg peisajul lumii se îmbracă „în odăjdii de saphir”, iar zările „clădite-n azururi” par o cetate inexpugnabilă tivită cu „aur de Ophir”. Renăscând „în fâlfâiri de pară”, încântătorul Phoenix este tot „o cântare de foc întaborat”. Trezirea la viață a naturii întinde hora unei cuminecări cu însăți dumnezeirea:

„Natura-cosânzeană, în semn de bună veste,

Îmi pune coliere de-almaz și mărgărint.

Respiră-n orice mugur armindenul. Pe creste

E-o horă matinală cu îngeri de argint.”

În această atmosferă sărbătorească se simte pretutindeni râvnă de înnoire sacrificială, de primenire baptisterică, de comuniune cu ipostaza zenitală și purificarea. Iar poetul, preaslăvind și preacinstind cu verbul său aceste revelații, invocă în Nume-primordiu pogorârea Duhul Sfânt, vestit de altfel de ceata de serafimi, și, în timp ce sfinții din tărie dau slavă Pantocratorului, „potirul/ să-și verse mirodenia suavă” :

„Pogoare Duhul Tău cel Sfânt cu cântul,

Făcând să se cutremure pământul,

Să cadă tartorimea-n spaimă mare

Și iadul să dea scrâșnet de zăvoare.

Pogoare Duhul Tău cel Sfânt cu Slova

Ce arde și tămăduie… Iehova

Ți-i numele-primordiu, care leagă

Făptura infinitului întreagă…”

Apocaliptic, timpul s-a-mplinit, iar „Sorocul” mântuirii este pe aproape. „A iadului stihie” încă bântuie lumea. Nici cel mai crunt război mondial nu se aseamănă cu „lepădarea de credință” a omului de azi, într-un „Imperiu al Răului” (cum ar spune alt mare român cutreierător prin acest Imperiu sovietic, scriitorul Mihai Prepeliță, ajuns și în Cernăuțiul lui Aron Pumnul și Eminescu!).

Însă, spiritul mesianic al poetului al poetului nu se dezminte. Scripturile se vor împlini, odată cu venirea Mântuitorului, gata să se sacrifice încă o dată pentru păcătoșenia omenirii:

„Dar vom fi iarăși izbăviți, prin Miel,

Sărmană seminție întinată,

Căci bate-n ușa vieții încă-odată,

Prin testamente scripturale, – El.

Zvonește veșnicia în atomi,

Se luminează-n lumea pământească.

Și curge Revelația Cerească

Prin clorofila frunzelor de pomi.

Stă între șapte sfeșnice Iisus

Și-n mâna dreaptă șapte stele ține –

Prin semne ce se-ncheagă-n ceruri, sus,

Făgăduita dezlegare vine.”

(Semne din veac)

Pe acest tablou general de foșnitoare „semne” și iminente „așteptări”, se petrece și însăși viața poetului, care se surprinde, la ceas de colind, aplecat peste propria-i scriere, hrisovul său de recomandare:

„Am mai îmbătrânit c-un an. Rotund

În verbul ce răsună la răspântii

Ursitei purtătorul de cuvânt i-i

Pe zarea vremii, clopotul profund.

Am mai îmbătrânit cu-n an. Celest

Mă ninge lerul-ler. Precum o rană

Se-nalță crucea vârstei, suverană,

Din nord și sud, din est ca și din vest.

Iar Domnul se îngăduie-n colind

De-mi bate-n porți mereu, cu cârja sorții,

Eu însă cred în păsuirea morții

Și-mi fac isprava vieții tot scriind.”

(Mă ninge lerui-ler)

Toate cele 94 de poeme ale „Armindenului cu heruvimi” constituie o liturghie poetică în marginea textului sacru. „Năzuința spre cer” e o neobosită râvnă sublimă, scrie poetul în „Căderea în sus” (un concept-metaforă de mai profunde conotații filosofice). Ca ideal al acestei năzuințe este „creanga de aur”, acea lamură a spiritului căreia i se dedică un poem, din care reținem: „Prezentu-n ea/ respiră omenește/ și veșnicia/ sufletul și-l ține…”

In totalitate, viziunea, imaginile, semnificațiile figurative traduc cu fervoare o aspirație mistică, o nevoie de purificare și salvare, un salt „din nadir spre zenit”. Veacul însuși este un „Eon în flăcări”. De aici spiritul soteriologic al acestei năzuințe, jerfelnicele îndemnuri liturgice, dar mai ales puternicul mesianism al acestei poezii mistic exorcizate, lăsând a se întrevedea destul de clar promisa sosire a Mântuitorului și mântuirea lumii:

„Când Ctitorul din Veac își pune zarul

În inima zidirii ce tânjește

Spre împliniri de fapte, omenește,

Tot El statornicește și hotarul.

Un început de veghe se vestește

Cu Duhul Sfânt ce din înalt coboară.

Faptul de zi lumina-și rotunjește

Și preajma, retrezită, se-nfioară.

Ca la-nceput de vremuri, virginală,

În toate strălucirea ei de gală.”

(Răsărit de veghe)

Poezia de meditație revelaționistă a lui Mircea Lutic, – muzicalizând simboluri și expresii inspirate într-o prozodie deopotrivă cultă și de ritmuri folclorice, – cu ecourile ei onto-gnoseologice de profunzime, constituie, acolo între poeții bucovineni români din Ucraina, o experiență de aleasă trăire mistică și indimenticabilă opțiune. Conjugându-se cu spiritul globalizant al veacului, dar mai ales cu orizontul de așteptare al unei românități ce nu-și uită rădăcinile tradiției creștine, această poezie oferă nu numai soluția spirituală a unei solidare viețuiri, dar ea deschide peisajul în lumina unei firești comuniuni cu divinul, în ideea apropierii de „adevărurile veșnice”, făcându-l să simtă palpitul transcendentului și „fulgurația taborică a dumnezeirii”.

Zenovie CÂRLUGEA

MIRCEA LUTIC – POEZIA CA REVELAȚIE LITURGICĂ

Între scriitorii români din Țara Fagilor (Ucraina), MIRCEA LUTIC este un nume ce întruchipează însemnele unei tradiții și aspirațiile unei comunități. Născut la 29 mai 1939 în comuna Iordănești, județul Storojineț, într-o familie de țărani români bucovineni, își va începe studiile în satul natal pentru a urma apoi Liceul Pedagogic din Cernăuți. După un an de prestație didactică (învățător în satul natal), urmează Facultatea de Istorie și Filologie a Universității din Cernăuți, devenind profesor (1964) la Școala Medie din Sărata Galbenă, raionul Hâncești (Moldova). În perioada 1967-2003, va fi secretar general de redacție la „Zorile Bucovinei”, ulterior lucrând la „Concordia”, ziarul minorității naționale românești din Ucraina.

A debutat cu versuri (1962), dar s-a făcut cunoscut mai ales cu articole de critică literară, având și o bogată activitate publicistică (Colind prin zodii de cuvinte, 2004).

A tradus foarte mult din literatura universală, îndeosebi din marii scriitori ruși (A. Pușkin,, M. Lermontov, F. Dostoievski, Turgheniev, Lev Tolstoi, A.P. Cehov, M. Șolohov, M. Sinclair, C. Amiredjibi, A. Muhtar, A. Upitis, F. Bevk ș.a.). Din literatura ucraineană a tradus apreciate romane scrise de O. Honciar, V. Zemleak, V. Kolodii, dar și proză pentru copii și adolescenți, între care menționăm florilegiul „Zăpada mieilor” (2009).

Este membru al Uniunii Naționale a Scriitorilor din Ucraina (1978), al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1990) și al Uniunii Scriitorilor din România (1996). Laureat al unor importante premii naționale și internaționale. Unul din fondatorii Societății pentru Cultura Românească «Mihai Eminescu» din Cernăuți (1989), vicepreședinte (1989-1991) și chiar președinte (1996-1997).

Poezia lui Mircea Lutic este una legată organic de tradiția în care s-a născut și pe care se simte dator a o evoca în versuri calde, nostalgice și elegiace, cu pitorescul specificității dar și cu un anumit fior al dăinuirii etnice în „dulcea Bucovină”, pridvor luminos al românității din care se vede departe peste Țara Moldovei de dincoace și dincolo de Prut. Înseși titlurile plachetelor sale de versuri de până acum mărturisesc această aspirație solidară și legătură de inimă și conștiință: Baștină luminii (1973), Fereastra de veghe (1978), Datul întru ființă (2000), Noimă (2000), Ecou de foc (2001), Peregrinul tainic (2002), Înluminări în prour (2004), Clipa de grație (2006), Are toamna trei copii – versuri pentru cei mici (2004). Conștient, așadar, că aparține unui topos național mai larg încărcat de istorie și inconfundabile tradiții, Mircea Lutic numește Bucovina „baștina mea de glie și de auroră, de piatră și de azur, de otavă și de stele”. Este teritoriul, după cum afirmau și cronicarii neamului, celui de-al „doilea descălecat”, dar cel „al întemeierii noastre în spirit prin sublimul voievod al logosului național, Mihai Eminescu”. Născut într-un sat de pe Valea Siretului într-o parte de Bucovină rămasă dincolo de fruntariile patriei noastre din cauza  țăranii de acolo au rămas mereu vii: amintirea lui Ștefan cel Mare și Sfânt, albastrul de Voroneț și verdele de Sucevița, Putna și Rădăuții, văile și obcinele Țării de Sus cu „codri lor de aramă„ dar mai ales prezența lui Eminescu într-un Cernăuți de pe la mijlocul secolului al XIX-lea aflat sub stăpânire austriacă, amintire „învăluită într-o maramă de legendă”. Orice referință la aceste însemne ale dăinuirii angajează ființa poetului într-un freamăt emoțional, dezvăluind o mare conștiință de neam și un suflet format în acest alodiu spiritual, de la care se revendică și pe care îl recomandă mai departe generațiilor ce vor veni: „Aceste «diegeze» cu aer de legendă mai alimentează fantezia folclorică ți constituie un titlu de mândrie pentru conștiința locului”.

Întâia lecție de patriotism, primită de la masa sa (prin poezia „Țara mea”, de Ion Nenițescu), primii ani de școală când a înțeles că, în ciuda grafiei slavone, nu va trebui să se despartă niciodată „de literele ființiale ale limbii materne, cele latine”, experiența Cernăuțiului (unde a urmat liceul și facultatea) în care l-a aprofundat pe Eminescu pe cont propriu (căci oficial era încă „persona non grata”), – toate acestea sunt etape importante din viața sa, în care i s-a conturat definitiv, pe zestrea nativă și acumulată copilărește de până acum, un orizont etno-cultural de mai largă respirație națională.

„Eminescianizam și coșbucizam copios”, mărturisește într-un interviu acordat confratelui Grigore Crigan, în urbea cernăuțeană a adolescenței și tinereții sale, Eminescu rămânând „model de întrupare în poezie, un mag al armoniilor sonice absolut indimenticabile, un taumaturg al verbului cu aripi de zburătoare din basme (…) Am simțit mereu și mereu o stringentă nevoie de a mă identifica cu el și prin el, de a mă consubstanțializa – fărămă minusculă – cu necuprinderea lui cosmică (…) De aceea, în modestul meu demers de creație, în tot ce am scris până azi la flacăra inspirației, călăuză mi-a fost verbul lui întăritor de credință istorică, de certitudine în viitorul nostru, de temeinică acreditare în unanimitate și de comuniune cu sempiternul”. Iată câteva strofe în care omagiul adus Poetului Național este tutelar, eponim, absolut, proiectat în mit exortativ al aspirației etno-ființiale și destinului românesc (A se vedea interviul cu Mircea Lutic, „Am simțit mereu o stringentă nevoie de a mă identifica cu el și prin el…”, realizat de Grigore Crigan, în „Cea mai curată lacrimă a noastră”,  Ed. «Micmo», Cernăuți, 2009, pp. 11-22).

Pe scurt zis, Eminescu este „Rugul aprins al conștiinței noastre de neam”, care pentru românii bucovineni din Țara Fagilor nu mai poate fi stins, în ciuda vitregiilor istorice și opreliștilor de azi, de tot felul, intolerante și promovând politici de integrare forțată și de asimilare etno-culturală…

*

ARMINDENI CU HERUVIMI (Ed. Mistro, Cernăuți, 2011, pag.) este o admirabilă carte de versuri cu mesaj religios „în care încerc, prin poezie, să mă apropii de adevărurile veșnice ale credinței creștine.” În realizarea acesteia, „geniala experiență lirică eminesciană nu mi-e o simplă călăuză spirituală, ci, dimpotrivă cu fulgurația taborică a dumnezeirii, îmi inspiră energii creatoare, mă menține în palpitul revelației creatoare” (din interviul menționat). O «empatie estetică» a lucrat asupra poetului, care a înțeles «spectacolul mirific al comuniunii estetice dintre fond și formă», «feeria creatoare» a liricii eminesciene, ce i-a stimulat «reflecția și revelația», orientându-i, organic, scrisul «pe făgașul expres al meditației și interiorizării”…

De la poezia orizontului natal și a tradiției ancestrale, scăldată în lumina unui peisaj pacificator reverberând cea mai curată conștiință de neam, Mircea Lutic ajunge la meditații mai problematice mărginite de o zariște ortodoxistă, în care citește sensurile fundamentale ale vieții, rosturile existenței umane. E vorba de o manifestă năzuință spre o transcendență palpabilă, în preajma existențială, de un „creștinism” uman cu ecouri biblice, ce mărturisește o relație mai directă, neintermediată, a poetului cu Dumnezeu, cu epifaniile Sfintei Treimi, așadar o poezie revelaționistă „scrisă la lumina de taină a candelei”, după cum apreciază, pe coperta IV a volumului, criticul literar Ștefan Hostiuc: „În ultimul timp, chimvalul său sună mai puțin dinspre pământ și mai mult dintre tării, la ceas de zodii. Poezia se îngândurează, încearcă o altă relație cu lumina, devine mai sapientă și mai profundă, mai filosofică și mai cucernică, mai pătrunsă de sensuri existențiale. Ea caută sâmburele sacralității din care crește arborele vieții… Cele mai inspirate versuri sunt scrise la lumina de taină a candelei. Trăirea creștină întâlnește reflecția ontologică într-un cadru de rafinată și erudită expresie”.

Armindeni cu heruvimi este o carte plină de sacralitate, în aerul ei de cériște purificată plutesc îngeri, heruvimi și serafimi, imaginea marianică și a Pruncului revin obsesiv, ca și a Mielului sacrificat, Iisus este pregătit a ridica păcatul lumii printr-un nou sacrificiu, o mare sărbătoare a pământului se pregătește întru sosirea Mântuitorului, păcatul trădării comise de Iscariotean își trăiește ultimele ipostaze ale disperării, o lume nouă inspiră aerul tare al revelației și mesianismul  reverberant al poeziei deschide unica soluție de salvare a lumii greu încercate… Lirica aceasta exorcizează o deplină transfigurare creștină a lumii, atingând „orizonturi estetice inefabile” și favorizând „comuniunea lirică cu absolutul conotat pe linie tradițional-religioasă”. Volumul are o bătaie ecumenică mai largă, fiind ilustrat cu reproduceri din maeștri renascentiști și moderni: Rafael, Botticelli, Grunevald, Murillo, Salvador Dali și M. Bidniac. Serafismul botticellian, umanizarea raffaelită a sacrului, coborârea divinului între oameni sunt teme atotprezente în această „cântare cu heruvimi” a unei noi primăveri, îndelung așteptată de omenire, când om și natură, plămadă unică a substanței creaționiste, învie la suflarea divină: „Porunca primăverii sună falnic,/ În plante sevele dau zor năvalnic/ Și nu-i putere-n stare să le-ațină,/ C-așa e voia veșnică, divină:// Să se trezească totul în natură./ Precum în strămoșeasca urătură,/ Plugarii ies, pământul sfânt să-l are./ Se-mplină pârga vieții în ogoare,/ Suav  respiră-armindenul în muguri.// Și Dumnezeu pășește printre pluguri. (Dumnezeu, printre pluguri). Această intuiție de-a dreptul argheziană nu are nimic cu sămănătorismul nostru de la începutul sec. al XX-lea, ea este, în contextul poeziei lui Mircea lutic, o etapă de ultimă „empatie estetică” și o consecință firească, de natură liturgică, a meditației sale la lumea primordiilor transcendente.

Scăldată în lumina divină, sărbătoarea primăverii, atotvegheată de puzderii de ochi heruvimici, este pe placul cetelor de îngeri care pogoară din norii de slavă „să miruiască preajma cu olm de trandafiri”. Întreg peisajul lumii se îmbracă „în odăjdii de saphir”, iar zările „clădite-n azururi” par o cetate inexpugnabilă tivită cu „aur de Ophir”. Renăscând „în fâlfâiri de pară”, încântătorul Phoenix este tot „o cântare de foc întaborat”. Trezirea la viață a naturii întinde hora unei cuminecări cu însăți dumnezeirea:

„Natura-cosânzeană, în semn de bună veste,

Îmi pune coliere de-almaz și mărgărint.

Respiră-n orice mugur armindenul. Pe creste

E-o horă matinală cu îngeri de argint.”

În această atmosferă sărbătorească se simte pretutindeni râvnă de înnoire sacrificială, de primenire baptisterică, de comuniune cu ipostaza zenitală și purificarea. Iar poetul, preaslăvind și preacinstind cu verbul său aceste revelații, invocă în Nume-primordiu pogorârea Duhul Sfânt, vestit de altfel de ceata de serafimi, și, în timp ce sfinții din tărie dau slavă Pantocratorului, „potirul/ să-și verse mirodenia suavă” :

„Pogoare Duhul Tău cel Sfânt cu cântul,

Făcând să se cutremure pământul,

Să cadă tartorimea-n spaimă mare

Și iadul să dea scrâșnet de zăvoare.

Pogoare Duhul Tău cel Sfânt cu Slova

Ce arde și tămăduie… Iehova

Ți-i numele-primordiu, care leagă

Făptura infinitului întreagă…”

Apocaliptic, timpul s-a-mplinit, iar „Sorocul” mântuirii este pe aproape. „A iadului stihie” încă bântuie lumea. Nici cel mai crunt război mondial nu se aseamănă cu „lepădarea de credință” a omului de azi, într-un „Imperiu al Răului” (cum ar spune alt mare român cutreierător prin acest Imperiu sovietic, scriitorul Mihai Prepeliță, ajuns și în Cernăuțiul lui Aron Pumnul și Eminescu!).

Însă, spiritul mesianic al poetului al poetului nu se dezminte. Scripturile se vor împlini, odată cu venirea Mântuitorului, gata să se sacrifice încă o dată pentru păcătoșenia omenirii:

„Dar vom fi iarăși izbăviți, prin Miel,

Sărmană seminție întinată,

Căci bate-n ușa vieții încă-odată,

Prin testamente scripturale, – El.

Zvonește veșnicia în atomi,

Se luminează-n lumea pământească.

Și curge Revelația Cerească

Prin clorofila frunzelor de pomi.

Stă între șapte sfeșnice Iisus

Și-n mâna dreaptă șapte stele ține –

Prin semne ce se-ncheagă-n ceruri, sus,

Făgăduita dezlegare vine.”

(Semne din veac)

Pe acest tablou general de foșnitoare „semne” și iminente „așteptări”, se petrece și însăși viața poetului, care se surprinde, la ceas de colind, aplecat peste propria-i scriere, hrisovul său de recomandare:

„Am mai îmbătrânit c-un an. Rotund

În verbul ce răsună la răspântii

Ursitei purtătorul de cuvânt i-i

Pe zarea vremii, clopotul profund.

Am mai îmbătrânit cu-n an. Celest

Mă ninge lerul-ler. Precum o rană

Se-nalță crucea vârstei, suverană,

Din nord și sud, din est ca și din vest.

Iar Domnul se îngăduie-n colind

De-mi bate-n porți mereu, cu cârja sorții,

Eu însă cred în păsuirea morții

Și-mi fac isprava vieții tot scriind.”

(Mă ninge lerui-ler)

Toate cele 94 de poeme ale „Armindenului cu heruvimi” constituie o liturghie poetică în marginea textului sacru. „Năzuința spre cer” e o neobosită râvnă sublimă, scrie poetul în „Căderea în sus” (un concept-metaforă de mai profunde conotații filosofice). Ca ideal al acestei năzuințe este „creanga de aur”, acea lamură a spiritului căreia i se dedică un poem, din care reținem: „Prezentu-n ea/ respiră omenește/ și veșnicia/ sufletul și-l ține…”

In totalitate, viziunea, imaginile, semnificațiile figurative traduc cu fervoare o aspirație mistică, o nevoie de purificare și salvare, un salt „din nadir spre zenit”. Veacul însuși este un „Eon în flăcări”. De aici spiritul soteriologic al acestei năzuințe, jerfelnicele îndemnuri liturgice, dar mai ales puternicul mesianism al acestei poezii mistic exorcizate, lăsând a se întrevedea destul de clar promisa sosire a Mântuitorului și mântuirea lumii:

„Când Ctitorul din Veac își pune zarul

În inima zidirii ce tânjește

Spre împliniri de fapte, omenește,

Tot El statornicește și hotarul.

Un început de veghe se vestește

Cu Duhul Sfânt ce din înalt coboară.

Faptul de zi lumina-și rotunjește

Și preajma, retrezită, se-nfioară.

Ca la-nceput de vremuri, virginală,

În toate strălucirea ei de gală.”

(Răsărit de veghe)

Poezia de meditație revelaționistă a lui Mircea Lutic, – muzicalizând simboluri și expresii inspirate într-o prozodie deopotrivă cultă și de ritmuri folclorice, – cu ecourile ei onto-gnoseologice de profunzime, constituie, acolo între poeții bucovineni români din Ucraina, o experiență de aleasă trăire mistică și indimenticabilă opțiune. Conjugându-se cu spiritul globalizant al veacului, dar mai ales cu orizontul de așteptare al unei românități ce nu-și uită rădăcinile tradiției creștine, această poezie oferă nu numai soluția spirituală a unei solidare viețuiri, dar ea deschide peisajul în lumina unei firești comuniuni cu divinul, în ideea apropierii de „adevărurile veșnice”, făcându-l să simtă palpitul transcendentului și „fulgurația taborică a dumnezeirii”.

Zenovie CÂRLUGEA

Anunțuri
  1. Anonim
    6 Aprilie 2017 la 23:25

    Doamne, ajută!
    Mă numesc Stănici Ion și în aceasta seara am urmărit o emisiune pe Trinitad care l-a avut ca invitat pe scriitorul Mircea Lutic.

    Am găsit aici bibliografia dansului și voiam sa va întreb dacă aveți vreun contact al dansului. Mi-ar plăcea sa procur din cărțile dansulu. Pe internet nu le-am găsit.

    Cu mulțumiri și va rog sa mă iertați de îndrăzneală. Mă puteți contacta pe e-Mail.

    Cu prețuire,
    Ion Stănici

    E-mail: ion_stanici@yahoo.com

    Apreciază

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: