Mircea M. Pop – Heidelberg


Laureati ai Festivalului International de Poezie „Tudor Arghezi” – 2012

MIRCEA M. POP (Heidelberg):

„Arta de a fi vesel”

(Colecţia OPERA OMNIA, Tipo Moldova, 2012)

Mircea M. Pop (n. 8 mai 1948, loc. Mişca – Arad) s-a stabilit încă din 1989 în Germania, imediat după debutul editorial cu ciclul liric „Elogiul tăcerii” (Afinităţile izvoarelor, 1985), răsplătit fiind cu menţiune în cadrul concursului de poezie al Editurii „Facla”. Abia în 1996, poetul intră cu adevărat în atenţia criticii literare (O mână de cuvinte, Mirador), spiritul filologic al autorului veghind îndeaproape „facerea” poemelor. Cu volumul bilingv Invocaţii şi alte micropoeme (Anrufungen und andere Mikropoeme, Ed. Romania Press, Bucureşti, 2002), dl Mircea M. Pop devine o voce lirică bine articulată, recunoscută îndeobşte şi capabilă – după un exerciţiu de tatonare în presa literară de limbă germană din Germania şi Austria – să se impună în peisajul liric atât de variat şi novator al poeziei.

Acest moment al legitimării propriei identităţi creatoare este marcat de volumul  Heiratsanzeige (Pop Verlag, Ludwigsburg, 2006), după care constatăm prezenţa poetului în diferite antologii literare.

Nerăsfăţat de critica literară din ţară, cum de fapt s-a întâmplat mai cu toţi scriitorii emigraţi, dl Mircea M. Pop s-a bucurat, însă, de câteva aprecieri critice în publicaţiile germane Rhein – Neckar-Zeitung, Die Brücke, LOG – Viena, Der Literat, Matrix, relevându-se plierea acestei poezii pe aspecte ale realităţii contemporane, o anumită atitudine ironică, spontaneitatea observaţiei şi, desigur, supravegherea aproape raţionalistă a poemelor sale lapidare, concentrate, uneori chiar minimaliste.

*

Mircea M. Pop practică o poezie în care nu atât prezenţa realului este importantă cât atitudinea poetului, care vine dintr-o conştiinţă lucidă şi demistificantă. Trăind într-un secol al prejudecăţilor şi al simulacrelor de tot felul, poetul simte nevoia irepresibilă de a rosti adevărul. Acest adevăr priveşte deopotrivă „arta de a fi vesel” (citeşte: condiţia artistului), lumea, societatea, cultura, politica etc. Directeţea mesajului şi structurarea poeziei pe anumite idei, parafrazări, răstălmăciri sau adaosuri spune mult despre raţionalismul acestui demers liric. Este vorba de o poezie care evită metaforismul centrifug şi clişeele ambiguităţilor posmoderniste, fixându-se pe o retorică a cotidianului trăit (auzit, gândit, rostit). În această privinţă, textele dlui Mircea M. Pop amintesc de poezia altui poet de seamă din diaspora românească, sârbo-valahul Ion Miloş, stabilit la Malmö în Suedia (şi acesta laureat al Festivalului Internaţional „Tudor Arghezi”, în 2005, căruia noi înşine i-am editat la Târgu-Jiu frumosul volum de poezii „Coloana Infinitului”, 2006).

Una din temele foarte frecvente, aproape obsedante, ale poeziei lui Mircea M. Pop priveşte soarta poetului, relaţia acestuia cu poezia în care crede şi cu lumea în mijlocul căreia trăieşte. Învăţând „arta de a fi vesel”, poetul este în definitiv un dezamăgit, cufundat într-o tăcere discretă dar plină de conţinut: „Învaţă arta de a fi vesel/ pe dinafară/ chiar dacă pe dinăuntru/ eşti trist/ zâmbeşte a proasta/ precum ultimul preşedinte perestroichist/  – de fapt la el e mai mult rânjet – / zâmbeşte spre semeni/ spune-le bancuri cu Bulă/ făcându-i să râdă cu urechile până la gură/ chiar dacă sufletul/ îl ştergi din când în când discret/ de lacrimi.” (Arta de a fi vesel).

Aşadar, „Poetul e un om trist”, însă „în definitiv ce motiv ar avea să fie altfel”? Este, altfel zis, „o pasăre prinsă-n perpetuu zbor” sau „o floare rară de colţ (…)/ şi încă ceva pe deasupra” (Poetul). Nu e suficient să ai un creion şi hârtie, ci, arătându-te cu interes şi sinceritate faţă de semeni, „trebuie ca tu/ să vorbeşti sincer deschis/ aşa cum nu poţi vorbi decât în clipele/ de luciditate maximă…” (Tematica poeziei). Poezia, dedicată „lui Marin Sorescu” merge pe aceeaşi savoare a oralităţii, dar în registru grav. În alte texte apar, desigur, şi valenţele fanteziste şi spiritul ironic al lirismului de atitudine, totul conducând însă către o meditaţie mai gravă şi către o repunere în discuţie, o reevaluare a atâtor aspecte aparent imuabile, nonreformabile.

„Viaţa-i pentru poet o luptă/ neîntreruptă/ cu cuvintele”, spune răspicat autorul unui  Poem şi tot el se întreabă retoric: „Dar oare aceste cuvinte/ inocente simboluri pentru obiecte şi simţăminte/ sunt atât de greu de biruit?// Oare nu ele,/ obiectele, gândurile şi simţămintele/ sunt cele/ ce-i dau atât de mult de trudit?// Oricum poemul este/ o perlă strălucitoare/ scoasă dintr-a vieţii mare/ cu trudă şi sudoare”…

Se vede, din construcţia acestui poem, cum, plecând de la o exprimare arhicunoscută, poetul decelează câteva dubitaţii, problematizând ideea şi, ca didacticismul să fie complet, găsind totodată şi o „rezolvare”, o „explicaţie”, o proprie viziune amintind de maniera în care Jaques Prevert îşi concepea textele (oralitate insinuantă, ironie parodică, spirit demtizant), dar are şi ceva din ironia fantezistă a lirismului sorescian. Problematizarea aceasta didacticistă este una din figurile acestui lirism mai mult introspectiv decât extraverit, de vreme ce utilizează mărci consacrate ale expresivităţii. Care ar fi rostul poeziei într-o lume ce, „în autosfâşierea ei,/ se duce probabil de râpă” (Interogaţii retorice, aproape identice)…

Convins că „fiecare cuvânt al meu/ înroşeşte hârtia de turnesol a poemului”, Mircea M. Pop exprimă, de fapt, ideea de pasionalitate incendiară a unui „înger exilat/ în templul cuvintelor” (Poetul I), un Sisif ce simte greul „nesfârşitului” (Sisif I).

Într-o epocă „computerizată”, desigur, „poezia este copilul vitreg al literaturii/ ea exprimă doar sentimente şi idei”. Dar sentimentele şi ideile „sunt şi ele demult perimate”, de vreme ce acestea sunt văzute „realist”. De aceea însăşi „eternitatea” la care poetul visează îi întoarce spatele „tot mai nerecunoscătoare şi străină” (Destinul poetului şi poeziei contemporane).

Dintr-o Ars poetica & confesiune aflăm cât de mult îl „excită” pe poet un top de hârtie „devenit pentru mine acum/ cea mai fidelă femeie”. Îndemnul de a scrie puţin şi de a cugeta mult este un fel de avertisment al unui daimon lăuntric, o voce interioară care îi prezidează spiritul creativ: „Ai grijă, ai grijă,/ nu te îmbăta cu apa rece/ a frumoaselor cuvinte sterile.// Scrie puţin şi cugetă mult,/ mai bine şterge decât să adaugi,/ înlătură zgura, lasă doar/ firul subţire de aur/ dacă crezi că există/ iar dacă nu – renunţă,/ renunţă cu stoicism la tot/ până nu-i prea târziu.” (Sfat, publicată iniţial în „Poesis”, nr. 11-12, 1996).

Situată în contextul unui spirit bănăţeano-ardelenesc (oricum, un topos spiritual de interferenţe, foarte greu de a-l înclina către o regionalizare anume – Banat sau Ardeal), poezia dlui Mircea M. Pop intră într-un subtil dialog (citeşte: diferenţiere) cu lirica marelui Blaga, ca în poemul Invocaţie, al cărui început ex abrupto este o „preîntâmpinare” în spirit postmodern a unei celebre poezii blagiene, Andante: „Despovărată nu de veşminte/ ci de prejudecăţi în primul rând fii/ spre a trăi iubirea fierbinte/ arzând topiţi ca două stihii.” (1) Sau mai direct această lapidară Microdefiniţie a poeziei: „Eonul,/ plânsul pietrei/ şi rotirea păsărilor/ filtrate prin pulberea stelelor,/ soarelui şi lunii,/ învingând clepsidra…”

Şi totuşi, dl Mircea M. Pop înalţă un frumos distih instrumentului prin care poemul te pune în contact cu lucrurile esenţiale şi marile taine: „Prin intermediul lui/ vorbeşti cu eternitatea” (Odă creionului). În acest sens a scrie poezie înseamnă a oficia un ritual iniţiatic, iar a înţelege poezia echivalează cu implicarea într-un exerciţiu sacerdotal: „Să păşim în poezie/ încet/ ca într-o catedrală/ mergând pe vârfuri/ cu capetele descoperite/ şi inimile deschise/ pregătiţi a asculta Cuvântul/ din care înfloreşte/ pururi lumina.” (Mod de a lectura poezia).

II

Pentru un poet de o asemenea formulă, în care cotidianul şi realismul ocupă scena, spiritul social este, desigur, atotprezent. Să nu uităm că dl Mircea M. Pop a părăsit ţara înainte de Revoluţia anticomunistă din 1989, stabilindu-se la Heidelberg. De aici o anumită viziune socială, de ironie critică şi demistificantă, detabuizantă a „politrucului” (ne vine în minte poezia şvabului bănăţean Hans Dama, plecat şi el cam în acelaşi timp şi din aceleaşi motive, stabilit la Viena, unde s-a putut exprima liber). Deşi constată într-o Didactică (III), conform sofianicului proverb mioritic, că „tăcerea e ca mierea”, poetul adaugă neîntârziat: „cu toate astea/ uneori/ se cuvine/ să ridici glasul/ spunând/ lucrurile pe nume.” „Numirea” în acest sens a  lucrurilor înseamnă „angajare” civică, dar nu una care să-l recomande drept „poeta civitas”, ci un spirit etic în planul lirismului ironic şi parodic, o voce de reliefări antidogmatice şi foarte aşezată în vizionarismul ei de echilibru lăuntric. Tăcerea poate acoperi şi o crimă, de aceea este preferată exprimarea directă, nefardată prin artificii stilistice, ceea ce constituie marcă specifică a acestei lirici de o demnitate etică remarcabilă: „Când/ acoperi o crimă/ tăcând/ tăcerea ta/ poate fi/ ea însăşi/ a doua crimă” (Când). Iată resortul mai intim al acestui lirism de substrucţie etică, „didacticismul” amintit de poet până şi în unele titluri nefiind altceva decât conştiinţă a misiei creatoare, precum în aceste versuri cu îndemnuri moral-spirituale, pacificatoare, sapienţiale: „Învaţă tăcerea/ de la pietre/ învaţă perseverenţa/ de la pietre (…)// Să învăţăm aspra lecţie a tăcerii/ să privim mulţumiţi/ lumea şi lucrurile/ până dincolo de graniţele/ posibilului când/ lucrurile nemaiputând/ suporta atâta linişte/ vor începe de la sine/ să vorbească.” (Didactice)

Semnificativă este Oda politrucului!, un odios individ transpartinic, exersat în toate „trucurile politicii curviştine”. Poezia exploatează această rimă (truc/politruc) de largă respiraţie anti- şi post-totalitară: „EL politrucul/ cunoaşte trucul…”. În poemul Ne-ar trebui, poetul, cunoscător îndeaproape al românului „cu ambâţ”, cum ar zice Caragiale, surprinde foarte bine acest egotism endemic reflectat în viaţa românească din ultimele decenii: „Ne-ar trebui/ douăzecişitrei de milioane de posturi de preşedinţi/ de miniştri de senatori/ de prefecţi de directori generali/ de primari (…)/ Ca tot românul să prospere/ şi să fie mulţumit…”

Sau această parodiere a şedinţomaniilor de neuitat cu reflexe încă în viaţa socială a românului de azi: „«Tovarăşi domni/ şi domni tovarăşi/ ne-am adunat aici/ să discutăm o anumită problemă/ economică de importanţă naţională/ şi chiar internaţională/ problema balanţei/ de export şi import/ după cum bine ştiţi/ sau citiţi/ noi importăm mai mult/ decât exportăm/ ca să evităm/ creşterea ratei inflaţiei/ a şomajului şi a datoriei externe/ în concluzie ce măsuri/ propuneţi să luăm»/ «Să exportăm grâu şi porumb»/ Noi cereale/ după cum ştiţi/ importăm»/ «Să exportăm carne»/ «Da’, dar nu prea avem»/ «Hai să exportăm mai mult vin»/ «Da’ de ce să ne prostim»/ «Maşini şi utilaje să exportăm»/ Da’, dar dacă fără garanţie le dăm»/ «Să exportăm poezie/ nouă proas(pă)tă şi multă/ la tonă la vagon»/ «Avem şi avantajul/ că pleacă copia/ iar originalul rămâne/ nimic nu se pierde/ totul devine valută foarte»/ «Da’, dar cine s-o cumpere»/ «Mai bine mai tipărim/ o mie de miliarde de lei/ şi ne procopsim.»” (Şedinţa efectivului financiar). Într-o asemenea improvizaţie anecdotică  o bună parte din texte sunt foarte acut racordate la realităţi româneşti, exprimând tot mai adânca afundare în marasmul unei tranziţii fără de sfârşit datorată perpetuului „politruc” ce a infestat cu „doctrina” suficienţei şi amatorismului organizarea socială, spulberând românilor speranţele într-un viitor mai bun. Retorismul propagandei de partid, ticăloşia sofisticii ideologice, noii ipochimeni ai tranziţiei virusaţi irecuperabil de apucăturile defunctului regim totalitar, toate aceste aspecte ale unei Românii de azi confruntată cu criminalitatea de tip mafiot şi cu marea corupţie nu scapă ochiului critic şi ironic al poetului, care, aflat într-o altă lume, nu poate uita „raiul” de acasă…

Stabilit în Germania încă dinainte de 1989, Mircea M. Pop respiră un alt aer social, cultural, politic. Poemul Heidelbergul dintotdeauna este un omagiu adus acestui oraş care l-a adoptat şi în care s-a regăsit pe sine. Oraş al înţelepciunii, cu cei mai mulţi tineri pe cap de locuitor, oraş în care „se moare frumos” (aluzie directă la exilul fostului domnitor Alexandru Ioan Cuza), oraş în care încap „oameni de toate culorile”, un fel de  „Babilon al Europei”, oraş în care dobânzişti „puterea magică/ a tinereţii fără bătrâneţe”, – Heidelbergul este chintesenţial văzut drept un „tânăr oraş bătrân”: „Cine te-a văzut o dată/ vrea neapărat să revină/ şi merge acasă cu strângere de inimă.”

Trăind din plin conştiinţa expatriatului care  nu s-a împăcat cu ideea de „exil interior”, poetul aminteşte de marele relegat de la Tomis, autorul Tristelor şi Ponticelor, expulzat la marginea imperiului tot din motive politice: „unii sunt exilaţi de bunăvoie/ alţii au fost/ sunt obligaţi la exil/ precum Ovidiu la Pontus Euxin// poţi să fii scriitor în exil acasă/ şi poţi să fii acasă în exil/ exilul e în primul rând politic/ poţi să fii scriitor în exil/ şi să scrii în limba de acasă/ după cum poţi să fii scriitor în exil/ şi să scrii în limba exilului/ sau – de ce nu – în alta, precum Célan la Paris// concluzie:/ exilul este o problemă personală/ care ne preocupă pe toţi…”

Congruent cu o bine definită mentalitate de diaspora, poetul trăieşte, desigur, drama creaţiei în intimitatea conştiinţei sale artistice, reconsiderându-şi destinul odiseic în marea aventură a regăsirii de sine: „Cum stau singur în întunecimea nopţii/ ascultând cântecul acela venind de pe mare/ nostalgic dor de călătorie mă cuprinde/ ca un vârtej înfăşurându-mă, ridicându-mă/ şi purtându-mă până departe, departe…// O, de-atunci drumul spre casă mereu îl caut/ nerecunoscându-l, negăsindu-l…” (Ulysse).

Uneori, tristeţea pătrunde adânc în fibrele poeziei, amintindu-ne de celebrul dicton horaţian „versus indignatio fecit”, dar o luciditate de homo rationalis îl ajută să înţeleagă viaţa, inclusiv creaţia, într-o mai asumată şi complexă profunzime, dar şi cu o nedezminţită siguranţă de sine: „Scriu/ uneori tremură literele/ alteori tremură foaia/ ori tremură gândurile/ niciodată mâna// scriu/ îmi fac singur/ din vorbe sicriu.”(xxx). O impresie de mâhnire şi o senzaţie de oboseală adie uneori prin aceste versuri, comunicată laconic, chiar în terţine-haiku de felul: „Sunt obosit: drumul parcurs/ e mult mai lung/ decât cel rămas.” (Douăzecişişase terţine).

Poezia dlui Mircea M. Pop este, în tranzitivitatea ei colocvial-gravă, o lirică de atitudine, cu un puternic impact etic, civic, politic chiar, într-un sens special. Spiritul sarcastic fuzionează cu ironia sancţionatorie, demistificantă, de luare în răspăr parodic şi foarte punctuală, nelăsând loc vreunei ambiguităţi interpretative.

Arta de a fi vesel” exprimă o conştiinţă artistică mobilizată cu toate energiile în direcţia unei poetici de mare impact în literatura română şi europeană de azi. Mircea M. Pop este o voce lirică antrenată nu atât de maniere şi şcoli postmoderne, cât de spiritul veacului ce s-a încheiat şi al mileniului ce tocmai a început.

Zenovie CÂRLUGEA

MIRCEA M. POP:

„Secvențe literare germane”

 Tipo Moldova, 2013

Stabilit la Heidelberg încă din 1989, poetul și traducătorul Mircea M. Pop a practicat, de-a lungul anilor, comentariul publicistic și recenzia, privitoare la cărți de poezie, proză, istorie și critică literară, aparținând, în special, scriitorilor români din spațiul germanic.

Recenta culegere Secvențe literare germane (Colecția „Opera Omnia”, Publicistică și eseu contemporan, Nr. 39, Tipo Moldova, Iași, 2013, 310 p.) însumează zeci de recenzii și cronici literare apărute în reviste literare din țară: „Arca” (la care a ținut rubrica respectivă), „Poesis”, „Convorbiri literare”, „Vatra”, „Vatra veche”, „Hyperion”, „România literară” ș.a.

„În atenția recenzentului – se menționează în Cuvântul introductiv – au stat cărțile autorilor români traduse în spațiul cu limba de vorbire germană, cărțile autorilor germani proveniți din România, precum și cărțile despre România, dintr-o perioadă de timp de peste un deceniu.”

Scopul publicării acestora este acela de a oferi „o imagine analitică a ceea ce s-a publicat în Germania și Austria din și despre literatura română în această perioadă…”

Desigur, o bună parte din literatura română constituie obiectul traducerii și în spațiul cu limba de vorbire germană, „chiar dacă deocamdată nu la dimensiunea și valoarea ei reală.”

În funcție de aceste desiderate, sumarul cărții, bogat și variat, ne oferă o imagine la zi a prezenței unor scriitori români în spațiul de limbă germană. În primul rând, sunt comentate traducerile unor scriitori români de mai largă consacrare, precum Mircea Eliade, E.M. Cioran, Eugen Ionesco, Paul Celan, Gherasim Luca, M. Blecher, Mihail Sebastian, Oscar Pastior, Nichita Stănescu ș.a.

O atenție specială acordă recenzentul unor scriitori români contemporani afirmați deja sau în curs de afirmare, precum Dumitru Țepeneag, Rodica Drăghicescu, Petre Popescu, Gellu Naum, Liliana Ursu, Marian Drăghici, Daniel Bănulescu, Nora Iuga, Norman Manea, Emilian Galaicu-Păun, Traian Pop Traian, Mircea Ciobanu, Carmen Francesca-Banciu, Caius Dobrescu, Andrei Pleșu, Dan Lungu, Florin Lăzărescu, Ion Mureșan, Maria Ioana Sarca, T.O.Bobe, Coman Șova, Constantin Virgil Bălănescu…

De o privire atent analitică se bucură scriitorii de limbă germană din România, stabiliți mai apoi în Occident, precum Herta Müller, laureată a Premiului Nobel în 2009, Franz Hodjiak, Richard Wagner, Johan Lippet (așa-numita Grupă de acțiune «Banat), Anemone Latzina, Jutta Matzenauer, Larisa Schippel, Johann Kappes, Uwe Detemple, Irene Mokka, Edda Dora Fântânar, Johannes Betisch și mulți alții. Multe alte nume de scriitori găsim într-o disertație de doctorat despre literatura română din Germania între 1945 și 1989, prezentată de autor, care nu scapă din vedere nici „Prima crestomație a scriitorilor români din Germania”. Majoritatea scriitorilor comentați (cu prilejul aparițiilor din ultimul deceniu, mai ales) aparțin spațiului cultural saxon (Elveția, Austria, Germania), mulți dintre aceștia fiind, la origine, șvabi bănățeni (sau dunăreni din părțile Serbiei sau Ungariei) ori sași ardeleni. Un accent aparte cade pe acei autori care aduc în scrierile lor, bine primite de altfel în Occident, documente „autentice și cutremurătoare” despre viața din România concentraționară (H. Müller, Matei Gall, Robert Hamerstiel, Kristiane Kondrat, Andrei Voinea & Janos Kovacs, Hellmut Schröcke, Eginald Schlattner, Pál Bodor, Peter Rosenthal, György Dragomán)…

Pe lângă acest evantai de recenzii și strânse comentarii (menționăm aici și prezentarea oarecum empatică a unor poeți germani născuți în România: Peter Scanddart, Rolf Bossert, Hilde Geisel, Francisca Ricinski, Hans Bergel, regretând că șvabul bănățean stabilit la Viena, poetul și cercetătorul Hans Dama, colaboratorul nostru, nu-și găsește locul în acest tablou!), dl Mircea M. Pop consemnează și scrierile memorialistice ale Reginei Maria și Carmen Sylva, traduse în germană și bucurându-se de audiența cuvenită.

Secvențe literare germane este, în definitiv, un compendiu recenzial despre literatura română tradusă în limba germană și despre autorii germani cu origini în România, poeți, prozatori, teoreticieni, istorici și critici literari.

Autorul – colaborator la publicații culturale din Germania  („Die Brücke”, „Der Literat”, „Matrix”) și Austria („LOG”), dar și traducător al unor importanți scriitori români în limba lui Goethe, de la Arghezi și Blaga la autori de azi, prezent deopotrivă în antologii de poezie apărute în acest spațiu cultural de adopțiune, – practică un comentariu sintetic, la obiect, fără digresiuni ori corelații de prisos. Recenziile d-sale, cele mai multe de întâmpinare ori de consemnare publicistică, au meritul de a contribui la o mai bună cunoaștere a literaturii noastre dincolo de fruntarii și a autorilor de expresie germană (mulți cu origini în România) în cultura română.

Răsplătit, de fapt, prin participarea la concursurile de poezie ale unor festivaluri din țară, dl Mircea M. Pop, prezent în două culturi pe considerente de reciprocitate valorică, rămâne, însă, un scriitor român care, debutând în anii dictaturii, s-a afirmat pe deplin în lumea liberă ca poet, traducător și publicist, după ce și-a asumat, dincolo de orice impedimente, condiția „înstrăinării” de țara natală.

Z.CÂRLUGEA

Lucian Blaga în germană

Antologia realizată de Mircea M. Pop, Psalm an die Liebe und 46 andere Gedichte (AZUR, Verlag e.K. Mannheim 2013, 116 p.) cuprinde așadar 47 de texte (titlul cărții fiind dat de Psalm dragostei/ Psalm an die Liebe, de găsit la pagina 84/85).

Prezenta ediție româno-germană vine după alte câteva traduceri reușite în limba lui Goethe, dacă e să amintim „Mareele sufletului” (Freiburg, selecție și traducere de Georg Drozdowski, 1963), „Poezii alese/ Ausgewählte Gedichte” (de Oskar Pastior, 1967), „Poeme/ Gedichte” (trad. Wolf von Aichelburg, 1974), „Poeme/ Gedichte” (trad. de Ruth Herrfurt, 1980).

Sunt volume bilingve apărute în ediții românești și, în mare parte, rămase necunoscute în Vest, unde e mai cunoscut din unele antologii de poezie română apărute la Basel (1975), München (1995), Berlin (2012)…

După 1989, au apărut alte trei volume bilingve din poezia lui Blaga tot la edituri românești, în traducerea lui Wolf von Aichelburg („Tristețe metafizică”, 1995; „Mirabila sămânță”, 1998) și Georg Drozdowski („Mareele sufletului/ Die Gezeiten der Seele”, 2003).

Din filosofia lui Blaga, după volumele editate, în colecția «Philosophia perennis», la Librairie du Savoire – FRONDE, în traducerea lui George Piscoci-Dănescu (Les Différentielles divines, 1990 şi L’Espace mioritique, 1995), același inimos român stabilit la Paris a trecut la traducerea integrală a primelor două ample şi închegate trilogii blagiene: Trilogie de la connaissance (1992) şi Trilogie de la culture (1997, în aceeaşi prestigioasă colecţie parisiană). În 2012, la Lit-Verlag (Viena/ Berlin/ Münster), sub egida ICR, a apărut „Cunoașterea luciferică”, în traducerea lui Rainer Schubert, absolvent al Facultăţii de Filosofie a Universităţii Viena, fost director al Forumului Cultural Austriac din Bucureşti.

Culegerea Psalm an die Liebe cuprinde poezii mai puțin cunoscute, care au apărut doar în addende și „periodice”, după cum precizează traducătorul, probabil din considerentul că, mai puțin sau deloc traduse vreodată în germană, aceste texte își cer și ele, prin frumusețea lor, dreptul de a fi cunoscute și în această limbă.

Spre deosebire de traducerea în alte limbi, retroversiunea în limba germană a poeziei lui Lucian Blaga impune o anumită rigoare și distincție. Derulându-și anii tinereții în spații de cultură germană, poetul a scris el însuși în această limbă nu puține pagini, iar traducătorul lui Faust (1955) și Lessing (1956) a încercat să «restituie» acestei limbi câteva din sonetele eminesciene. A tradus, pentru ediția Din lirica universală, poezii din Johann Wolfgang Goethe, Friedrich Schiller,Friedrich Hőlderlin, Heinrich Heine, Rainer Maria Rilke (unul din poeţii preferaţi ai lui Blaga), Stefan George.

Deprinzând încă de pe vremea școlarizării sale la Sebeș și Brașov spiritul limbii lui Schiller, mai mult pe latura unei tranzitivități de substanță decât pe aceea a unei specularități ideatice (deși în lucrarea sa de doctorat,Cultură și cunoștință / Kultur und Erkenntnis, doctorandul se descurca destul de bine și pe acest palier notional mai abstract), Blaga a cunoscut la sursă marea literatură germană și s-a lăsat cucerit de freamătul unor acute reflecții și al viziunii lucrurilor „sub specie absoluti”. Altfel zis, expresionismul venea să-i adâncească un anumit spirit neliniștit, să-l transfigureze în gesturi și obsesii ale cunoașterii, constituind climatul propice al poziționării eului creator într-o perspectivă a căutării originarului, dar și în regimul unor salturi în imaginar, în transcendent, în idealitate.

Chiar în corespondența sa cu Cornelia, din 1917-1919, apar foarte multe expresii, propoziții și chiar fraze întregi, în germană, unele reproduse din lucrările filosofice consultate. Interesant este de văzut cum tânărul Lucian, folosind astfel de lexeme și citate, încerca să se explice, să-și definească un ideal de viață, să o convingă pe prietena sa de maturitatea gândului și seriozitatea deciziilor luate, în perspectiva unei iminente căsătorii.

În traducerea sa, dl Mircea M. Pop încearcă să intre în rezonanță cu spiritul poeziei blagiene, păstrând acea logică internă a poemului și căutând echivalențe pentru lexeme și imagini, de unde se vede clar că traducerea aparține unui poet veritabil.

Iată, bunăoară, prima strofă din poezia Lume!, ce deschide culegerea, cu întreaga ei gestică expresionistă ce anima spiritul poetului la vârsta aceea :

„O, lume, lume!

Aș vrea să te cuprind întreagă

În piept,

Dogorâtor

Să te topesc în sângele meu cald

Cu tot ce ai,

Cu râsul tău,

Cu picurii de rouă,

Cu multele,

Nunumăratele fecioare cari pășesc

Cutremurate-n clipa asta

De-un dor.

………………………………..

Oh, Welt, Welt!

Ich möchte dich ganz umfassen

In die glühende

Brust

In meinem warmen Blut dich einschmelzen

Mit allem, was du hast

Mit  deinen Bergen

Mit deinem Lächeln

Mit Tautropfen

Mit den vielen

Den unzähligen Jungfrauen, die wandeln

In diesem Augenblick

Von einer Sehnsucht erbebt.”

Sau această strofă din Psalm dragostei, din altă vârstă poetică, cu melodicitatea ei interioară și tonul reflexiv, grav:

„E încă în mine greul pietrelor, dintre cari

m-am ridicat când zi s-a făcut.

Dragoste, împrumută-mi tu ușurința

cu care norii albi umblă-n azur printre abisuri

și grația fără ființă a verdelui, frunzelor.

Sunt încă în mine greul pământului și deznădejdea

lutoasă. În mine tânguitoarele nopți.

…………………………………………

In mir ist noch die Schwere der Steine,

von welchen ich aufgestanden bin, als es Tag war.

Liebe, leih du mir die Leichtigkeit,

mit welcher die weissen Wolken im Himmelblau

über den Abgrund ziehen,

und den Liebreiz ohne Leben des Grünen, der Blätter.

Es sind in mir noch die Schwere der Erde

und die lehmige

Verzweiflung. In mir betrübte Nächte.”

Astfel de traduceri trase la indigo, ca să ne exprimăm astfel, întâlnim mai peste tot în cuprinsul culegerii, precum: Cântare pentru trecut / Gesang für die Vergangenheit, Zorile / Morgendämmerung, Luceafărul / Der Morgenstern, Ecourile / Die Echos, Laudă văzduhului / Lob an die Lufthülle, Tu / Du, În valea regilor / Im Tal der Könige, Ursitoarea mea / Meine Norne, Pentru trandafirul din scaunul împărătesc / Für die Rosen vom kaiserlichen Stuhl, Fata morgana / Fata morgana, Vară nouă / Neuer Sommer, În mănăstire de munte / Im Bergkloster, Isus și Magdalena / Jesus und Magdalena, Pașii Profetului / Die Schritte des Propheten, Pe ruina unui templu / Auf der Ruine eines Tempels, Măodihnesc lângă o piatră de hotar / Ich ruhe neben einem grenzstein

În acest sens, ne amintim de ceea ce spunea Blaga într-un aforism din Elanul insulei: „O poezie tradusă trebuie să fie în primul rând «poezie» şi numai în al doilea rând traducere.” Se pare că traducătorul a lucrat în lumina acestui crez, ceea ce este nu numai important ci și pilduitor.

Inițiativa particulară a dlui Mircea M. Pop ar trebui să atragă atenția forurilor culturale românești, răspunzătoare de promovarea valorilor în universalitate, în sensul de a-l avea în vedere pentru cazul când s-ar pune la cale o mai amplă și reprezentativă selecție din opera poetică a lui Lucian Blaga în limba germană.

Zenovie CÂRLUGEA

  1. 27 Decembrie 2014 la 1:57

    Yes! Finally someone writes about bancuri din ardeal.

    Apreciază

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: