Nicolae Bunget


O updatare reușită a comediilor caragialiene

La Editura „Semne” din București a văzut lumina tiparului piesa de teatru „Năravu‘ Național” de Nicolae Bunget, o „comedie inspirată din mofturile și moravurile personajelor lui Ion Luca Caragiale”.

Se știe că, autoexilându-se în ultimii ani de viață la Berlin, Caragiale se gândea la reluarea, într-o piesă de teatru, a personajelor sale mai vechi din comedii, dar urmărite în evoluția lor social-politică după aproape un sfert de veac de „modernizare” a României… Comedia s-ar fi numit „Titircă, Sotirescu et Co” și, dacă ar fi fost realizată, întreaga viață socială, economică și politică s-ar fi văzut „radiografiată” de necruțătorul comediograf.

Iată că, după mai bine de un secol de la ideea lui nenea Iancu, un mai tânăr autor, pe nume NICOLAE BUNGET, reia nominal lumea comediilor (de la Tipătescu,Trahanache, Zoe, Pristanda, Farfuridi, Brânzovenescu, Dandanache, Cațavencu, Ionescu, Popa Pripici la Jupân Dumitrache, Veta și Zița, Rică Venturiano, Iancu Pampon, Mache Telemac-Crăcănel, Mița Baston, Didina Mazu, Conu’ Leonida, Efimița, Cetățeanul Turmentat, cărora li se adaugă atât de original Plotina Carambolache și Președintele European.

Desigur, la data de azi, „țărișoara noastră, România”, după o luptă susținută de integrare europeană, vede și partea, mai puțin idilică și ispititoare, a aderării, cu toate rezervele și inconvenientele globalizării, inclusiv cu jocul strategic de interese în această parte de Europă. Avem noi, românii, un mare talent în a colora mioritic și dâmbovițean tot ceea ce este standard în organizarea și funcționarea statului de drept, ba mai mult, ținem cu tot prețul să fim… originali!

Creatori de democrație „originală” și ai sloganului mitingist „Nu ne vindem țara!”, am ajuns s-o dăm mai pe nimic unor „investitori strategici” care s-au dovedit nu chiar de bună credință, confirmându-se încă o dată zicala că românul „când nu e hoț, e prost de-a binelea” …

Am văzut cu toții pe „capitaliștii de carton” ai marilor tunuri naționale (petrolul, siderurgia, telefoanele ș.a.m.d.), pe guvernamentalii corupți până-n măduva oaselor, care, prin rapturile săvârșite asupra țării, și-au acumulat reședințe de vacanță în munții helveți sau pe țărumurile Mediteranei ori Atlanticului… Mână în mână cu „băieții deștepți”, gulerele criminale au căpușat România mai bine de două decenii. Politica de gașcă și maimuțăreala democratică a „statului de drept”, hoția de cumetrie, licitațiada națională de substrucție politică, vânzoleala periodică din administrația și serviciile descentralizate, justiția în robe cu aparențe spectrale multiple, demagogia înfloritoare, ipocrizia și corupția ubicuă, impostura, amatorismul, căpătuiala, nepotismul, furtul de bunuri materiale și intelectuale, prin tot felul de inginerii și tehnici manipulatorii, în general, imaginea de ansamblu a unei societăți cu pretenții de „standarde europene” și „IQ comunitar” – toate acestea ne confirmă, iată, cu tăria exemplelor inamovibile, că, vorba lui Caragiale, „copiii noștri vor avea, poate, de ce să plângă – noi am râs destul”…

Sub acest motto, Nicolae Bunget își construiește o comedie destul de spumoasă, în trei acte și opt tablouri, după modelul „Scrisorii pierdute”, confirmând, dacă mai era nevoie, că autorul cu pricina este atât de actual și viu, adică, așa cum se scrie de vreun secol încoace, „contemporanul nostru”.

Dând la o parte veștmintele în moderna lor croială evropenească, ni se dezvăluie tipuri și caractere, situații și ipostaze ușor recognoscibile. Cu alte cuvinte, oamenii cu apucăturile lor au rămas aceiași, cum altfel nu ar fi de recunoscut în izomorfia lui însuși „Năravu Național”?!

„Acțiunea piesei – precizează autorul – are loc după un timp nedefinit de la celebrele comedii ale lui I.L. Caragiale. Că de la aceste comedii a trecut un an sau un secol, nimeni nu poate ști. Eternitatea s-a stabilit prin aceste locuri, așa că ce este azi va fi și mâine și cu siguranță ce a fost și ieri. Totuși ceva s-a schimbat și anume moda. Deci toate personajele vor purta hainele zilelor noastre.”

Iată, așadar, lumea politicienilor și a altor categorii (ipistați, cherestegii, frizeri, amante de mahala, jurnaliști „scârța-scârța pe hârtie”, cetățeni „onorabili” și „stimabili” etc), în varianta contemporană, dar cu moravuri și interese identice, cu un limbaj pe măsură, aproape neschimbat, dovadă că limba capodoperei, care consacră și conservă o viziune artistică despre lume și viață, este atemporală.

Autorului nu-i lipsește spiritul ironic și satiric, el creează în spiritul lui Caragiale. Această nouă ipostaziere comică nu e deloc mimetică, ci, învederând o modulație postmodernă, constituie o variantă de creație în umbra ilustrului model. Aparent „joc” dramatic în marginea modelului clasic, comedia dlui Nicolae Bunget este o actualizare puțin ostentativă, o updatare plină de substanță și, desigur, încărcată de arzătoarele „cestiuni” ale zilei…

Iată, bunăoară, noua ipostază a prefectului Tipătescu, rămas în aceeași relație cu o Zoițică ambițioasă și „jertfitoare”, îmblânzită de Cațavencu cu o „diplomă de drept” de la Universitatea lui, ba mai mult, devenită primar al municipiului capitală de  județ, unde se petrece acțiunea. Vorba ei spusă soțului: „Nene, dacă nu mă faci primar, nu o să mai ai parte de mine. Îmi iau copilul și plec la mama”, la care Trahanache răspunde prompt: „N-avem nici un copil.”  Fiul lui Trahanache, „studintele” la drept, devenise prim-ministru, de unde și importanța Partidului Național Tradițional, tot mai bine confortat pe eșichierul politic al vremii. Lui Tipătescu îi rămăsese fidel ticăitul Ghiță Pristanda, acum cu o familie mult mai numeroasă de 33 fii și nepoți, toți aranjați (transpolitic, desigur!). Va fi răsplătit pentru zelul său cu funcția de chestor al poliției județene, veghind la respectarea „ordinii” și „liniștii” publice în teritoriu. În final, îi va aresta pe Pampon și Crăcănel pentru joc măsluit de cărți, tocmai când aceștia se căsătoriseră cu mai vechile amante Didina și Mița. Piesa se deschide chiar cu baia prefectului într-un jacuzzi de ultimă oră, servit cu tot ritualul și luxul de zelosul polițist  Ghiță Pristanda, care nu cunoaște pe lume „Dumnezeu” mai mare decât abilul potentat politic…

Trecuți de partea lui Cațavencu, traseiștii Farfuridi și Brânzovenescu nu se mai tem de „trădare”, ei înșiși vor pune de o nouă formațiune politică, ajungând să se suspecteze reciproc, de colaboraționism. Cum ar putea să riposteze fiecare din aceștia („adversari politici și prieteni de o viață”), când în adunarea care are loc este anunțat drept candidat la primăria municipiului Zoe Trahanache, recomandată și de proaspăta …diplomă universitară. Și asta în urma șantajului lui Cațavencu, exprimându-se categoric: „Ori primar, ori…revoluție”. La rândul lui, Popa Pripici, jucând pe fațeta ipocriziei ecumenice, va fi uns mitropolit…

Față de partidul tradiționaliștilor, care avea ca siglă „carul fără boi”, Cațavencu înființase și el Partidul Național Modernist, având ca siglă „automobilul”. Interesele sunt din ce în ce mai complicate, de aceea se va forma o a treia organizație politică, Partidul Național Tradițional-Modernist, reprezentat de arghirofila senator Plotina, soția unui ministru rămas falit, salvată de prezidentul Dandanache, „adevăratul creator al națiunii”, care spune că „am croit națiunea asta după chipul și asemănarea mea”…

Și aici este vorba de „manevre” electorale, de „jocuri” politice, de reglarea treburilor „de la centru”, de „dosare în vileag”… Iată, bunăoară, abrogarea legii dosarelor de Înalta Curte de Casație și Justiție, absolvind-o astfel pe escroaca Plotina de o imensă pagubă financiară făcută la ministerul condus de soțul ei, pe care de asemenea îl lăsase sărac, părăsindu-l. În acest fel va scăpa de urmărire și de dosarul cu pricina înrăita jucătoare la ruletă.

În situația de „criză economică”, politicienii sfidează bunul simț, comandând uniforme „spartane” ce ar sugera starea de criză (de fapt romane, dar pe care s-a scris „spartane”).

Și aici se vorbește de suspendarea președintelui parlamentului și de „cumpărarea” de voturi. Se promite că „după îmbulzeală” inamicii politici din opoziție să fie „măturați” din viața politică. O nouă „revoluție”, îi explică rectorul Universității locale, Nae Cațavencu, lui Pristanda, plutește în aer împotriva „strigoiului” și „vampirului”, care nu sunt alții decât Trahanache și Tipătescu. Dar același Cațavencu va fi arestat, într-o scenă finală, pentru „înșelătorie publică”. Arestări de fațadă, căci toți arestații apar în final, fie la întâlnirea cu înaltul oficial european, fie la nunta lui Pampon și Crăcănel cu Didina și Mița.

Aranjată de premier, fiul lui Trahanache, vizita înaltului oficial european în municipiul reședință de județ îi aliniază pe toți politicienii, unii mai servili decât alții, arătând prin asta …aderarea la valorile Europei! Președintele European, deși primit cu gardă de onoare comandată de Pristanda, va rămâne deconcertat de această vânzoleală de doctrine (tradiționalism, modernism, tradiționalist-modernist) și de spiritul mărginit al politicienilor demagogi (Trahanache, Cațavencu, Plotina și reprezentantul centrului, Dandanache)…

Este multă învălmășeală de personaje și amestec de situații în piesa lui Nicolae Bunget, pornind de la ideea ambițioasă de a aduna întreaga lume a comediilor caragialiene în cele trei acte și opt tablouri.

De aceea acțiunea trenează, iar accentul cade pe însumarea de scene, care mai de care sugestive și cu rol întregitor. Scriitorul este un ucenic în umbra geniului, dar bun cunoscător al acestui univers satiric și cu multă fantezie constructivă. În toată această construcție textuală este, de fapt, o destructurare coagulantă, vizând comicul de situație, de moravuri, de caracter, de limbaj, de nume. Lucrând cu un material deja dat, autorul nu avea decât să se mențină în cadrele existente. Interesant ar fi fost ca această lume a satirei dramatice caragialiene să se fi regăsit, mutatis mutandis, într-o identitate sinonimică, nu omonimă, ceea ce nu e totuna, căci în acest fel istoria se repetă. Oricum, încercarea dlui N. Bunget este meritorie și nu lipsită de o semnificație cultural-sociologică mai largă.

Acțiunea tablourilor este plasată când la „baia domnului prefect”, când la Cazinoul Central «La Nae», amestec de lux și kitsch. Clădirea cazinoului are la parter restaurant, bar și terasă, la etaj hotel de cinci stele, iar la mansardă Universitatea de Drept „Nicolae Cațavencu” la care predau „eminenți savanți naționali”, de la prim-ministru Acadel Trahanache la decanul și acționarul av. doctor în drept Brânzovenescu, instituție ce are ca secretar șef pe Nae Girimea; acesta, la ordinul rectorului Cațavencu, eliberează diplome pe loc Zoei și lui Pristanda… Este, desigur, o imagine caricaturală a învățământului superior practicat în România postrevoluționară și, deopotrivă, diplomania, chiar doctorală, ce a animat interesele unor carieriști și impostori în umflarea unor dosare personale („cocoțarea demeritului”, cum ar scrie bietul Eminescu)!

Amestecând lumea politică cu cea a micii burghezii, autorul a intenționat, de fapt, să ne dea o imagine cât mai complexă a mediului provincial, o societate, de fapt, în care se citește exact lumea politicii „de la centru”. Căci este o legătură indisolubilă între una și alta, o simbioză perfectă, o citire în oglindă a uneia prin cealaltă exactă și în același timp variabilă în plan situațional și caracterologic. Această legătură ombilicală între politic și economic, atât de bine pusă în evidență azi, nu era în vremea lui Caragiale luată, cu preeminență, în seamă, căci personajele sale sunt avocați, institutori, preoți, ipistați, rentieri, care trăiesc mai mult din politică și din activități așa-zis intelectuale decât din afaceri oneroase, încrengături mafiote, rețele patronale etc.

Autorul este nu numai un bun cunoscător al universului dramaturgic caragialian, dar și un filolog cu simț parodic acut, capabil să calchieze sintagme și exprimări. Iată, spre exemplu, cum se exprimă Cațavencu folosind în sens propriu celebrul dicton cezaric «Alea jacta est»: „Vorba lui Cezar: «Aleea asta este!» și dacă asta este, vreți nu vreți, mergeți pe ea mai departe și să votați suspendarea! V-am salvat.” Sau zisa lui Trahanache à la Gâgă: „Bine zice fi-miu, tânăr-tânăr, dar deștept băiat! Tatițo, unde nu este ordine, este dezordine și o societate fără ordine e în debandadă, care va-să-zică, asta este n-ai ce face!” Ori constatarea Didinei: „I-am spus lui Cațavencu: «Nicule, tu niciodată n-o să poți scoate revoluția din cârciumă.» Uite că am dreptate.”

Sau alte formulări de un absolut umor: „dacă noi avem 50% din guvern și ei cealaltă jumătate, cine mai e în opoziție?”; „strigoiul reacțiunii a fraternizat cu vampirul regresului…”, „Slavă Domnului, circ avem, pâinea nu ajunge”, „întemeietorii națiunii noastre erau creștini cu două mii de ani înainte de Cristos”…

Cartea dlui Nicolae Bunget beneficiază de un „În loc de prefață” semnat de profesorul universitar actor Eusebiu Ștefănescu, care observă că autorul „oferă regizorului și interpretului șansa unei creații cu mare impact la public”, un fel de „lovitură de teatru cu mai multă implicație în realitatea pe care o trăim”.

Ar fi vorba de „o breșă în scriitura dramatică”, cu acuitate și pregnanță, de unde și impresia de actualitate a operei caragialiene, în ciuda diagnosticului (lovinescian, bunăoară) privind „datarea” comediilor și redusa lor viabilitate estetică. Ceea ce, cum se vede, de aproape un secol și jumătate nu se adeverește.

Zenovie CÂRLUGEA

 

 

Nicolae BUNGET:

„ÎNTÂMPLĂRI DE NICĂIERI”

(Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2011)

Autor până acum al piesei de teatru „Năravu’ Național” (2009), „inspirată din mofturile și năravurile personajelor lui I. L. Caragiale”, NICOLAE BUNGET debutează în proză cu Întâmplări de nicăieri, carte ce atrage atenția serios asupra unui prozator de mari disponibilități  creatoare. În prefața intitulată „Condiția geniului”, criticul literar Lucian Gruia se oprește asupra acestui aspect tematic, cu observația că tema, de substrucție și mare circulație romantică, este tratată cu mijloace moderne. E vorba, în general, de o construcție narativă în care realul se întrepătrunde, în complicate elaborații, cu fantasticul. Pornind de la o situație obișnuită, prozaică, banală, autorul trece, aproape imperceptibil, de la un moment dat, aproape firesc, pe alt portativ (problematic, desigur) al narațiunii, într-un alt palier evenimențial. Este marea lecție a prozei fantastice, mai exact zis, a realismului fantastic, pe care Nicolae Bunget se pare că a asimilat-o în mod destul de personal, prozele sale având specificități și diferențieri, dar ți un antren narativ susținut, ajutat de dialoguri vii, naturale, proporționate (prin care personajele își asumă „problematica” fantasticului cu acel aer de mister natural, congener, mundan) și de descrieri expresive, adică suficiente pentru a nu deveni inutile.

Citind „CAMARAZII”, prima povestire scrisă în manieră „ionică”, adică la persoana întâi, m-a izbit o anumită similitudine cu romanul lui Dino Buzatti, Deșertul tătarilor. Iată „mica oază singuratică, pierdută în singurătatea aurie a deșertului”. Aceasta este „Oaza Morții”, situată în plin deșert, dincolo de orașul care-și trăiește impasibil viața din plin și în care s-a mutat și Locotenentul, lăsându-l acolo, în deșert, pe Soldat să lupte singur și cu devotament orbesc împotriva Morții. „Nu  te pot lua din oaza morții și nimeni nu te poate lua” îi face cunoscut Locotenentul mutat la oraș, dar care, conform regulamentului aprobat de Guvernator, îi aduce la două săptămâni un pachet strict cu hrană și, din cauza crizei, tot mai puțină muniție… Aflat aici ca să apere Orașul „de năvala deșertului care aduce Moartea”, Soldatul este un predestinat, iar vigilenta sa pază se constituie ca o fabulă a luptei împotriva morții.

În desele asalturi ale Morții asupra Oazei îngrădite cu sârmă ghimpată, Soldatul se dovedește brav și  destul de eficient, ceea ce constituia un prilej permanent de mândrie pentru urbea cufundată în plăceri. În rumoarea orașului se conștientiza tot mai mult faptul că „datorită acestui soldat orașul reușea să supraviețuiască”, iar „soldatul era un superom care, după ce va învinge Moartea, va veni victorios în oraș redându-le libertatea”. Zvonurile și cântecele mahalalelor, ajungând până în centrul orașului, situat la 80 de mile în deșert, dădeau cu tifla stăpânirii, de vreme ce năpăstuiții de aici doreau să se considere „camarazii soldatului”… O fraternizare ce nu poate fi pe placul Guvernatorului, care cere ordine, disciplină și supunere. Invocând ivirea unui caz de lepră, autoritățile interzic pătrunderea în deșert. Cu toate astea, o femeie este adusă și lăsată aici, mai mult moartă decât vie, de Locotenentul care se pierde în noapte cu treburi. Îngrijită de soldat în strâmta lui cazemată din Oaza Morții străjuită de palmieri înalți și frunzoși, Lady își revine și, în fabulația ei prodigioasă, rămâne decepționată de asprimea dezumanizată a omului mereu cu mâna pe armă, care nu este altul decât „adevăratul soldat din Oaza Morții”. Explicându-i că nu poate trece dincolo de borna kilometrică („Dacă fac un pas mai departe sunt dezertor”), soldatul va fi ispitit de Femeia care dorește să-i fie „camarad”, în interesul evadării ei din acest loc fatal. „Acum încep să cred, spune soldatul, că lupta mea are un sens. Acum cred că știu pentru ce lupt”. Dar în acest timp al „îmblânzirii/dezmierdării” soldatului (ce ne amintește de vestita „Epopee a lui Ghilgameș”, în care sălbaticul viteaz Enkidu este umanizat de o hierodulă), Moartea dă târcoale, întunecând oaza cu mantaua ei… Stârnindu-și „coasa turbată” împotriva nisipului și palmierilor, Moartea îngenunchează natura și aruncă cu napalm asupra celor doi camarazi, care, părăsind cazemata, se refugiază în deșert.

Femeia va fi salvată la timp din ghearele Morții, dar soldatul trecuse dincolo de linia stabilită și acum „era un dezertor”. Arma care-i asprise mâna fusese înghițită de nisip și, pe când conversația îi apropia din ce în mai mult pe cei doi, apare de niciunde „patrula deșertului”, care-i legitimează. Constatându-i-se condiția de „dezertor”, este lăsat „să crape în deșert”, conform uzanțelor militare, în timp ce femeia, după ce-l lăsase fără bidoanele cu apă, sare „cu zvâcnituri de șarpe” în mașina patrulei, pierzându-se în deșert.

Crezând că se mai poate salva, Soldatul o luă fugind disperat spre oază, în timp ce Moartea în urmărea „plictisită de încăpățânarea” acestuia. În goana lui halucinantă, soldatul nimerește de-a dreptul în Orașul cuprins frenetic de un carnaval cu „măști stupide”. Regele Carnavalului îl descoperă cu ajutorul sărbătoritei și soldatul va fi deferit Curții Marțiale, care „judecă cazul cu cea mai mare viteză”, hotărându-se „să fie spânzurat!”. Moment în care intervine Ofițerul (cel care ținuse legătura cu el, aducându-i hrană și instrucțiuni, în schimbul rapoartelor zilnice), explicându-le că acesta este „soldatul din oaza morții” și că „dacă-l omorâți, ne înghite deșertul”. Dar, fiat justitia, pereat mundi, cum ar zice Ferdinand I de Habsburg (1563–1564), întemeietorul monarhiei austriece, rege al Boemiei şi al Ungariei (1526), împărat germanic de la 1558 la 1564, fratele mai mic al lui Carol Quintul… Așa că soldatul este condamnat din nou, de astă dată la…locul de muncă, însă lipsit de alimente și muniție. Desigur, expulzat în Oaza Morții, lipsit de orice posibilitate de apărare,  acesta nu are decât să se predea Morții.

După câteva zile, însă, „urletul bătăliei se năpustește pe străzile orașului”, semn că soldatul căzuse la datorie.

Am insistat asupra povestirii Camarazii tocmai pentru a ilustra modul cum autorul își orchestrează textele, cu o inepuizabilă și imprevizibilă motivare a gesturilor și secvențelor narative, dar și cu un simț sigur al compoziției în ansamblu. Fantasticității, desigur cam exotice, din „Camarazii” (dacă mai poate opera un asemenea criteriu în cazul prozei fantastice), i se contrapune o viziune mai localizată, de deltă dunăreană, în VIDMA, scrisă la persoana întâi și care dezvoltă mitul privitor la „știma apelor”, al Sirenei sau Ondinei. Este aici ceva din Vasile Voiculescu (Pescarul Amin, Lostrița). Vidma este acel spirit malefic al apelor care își alege oamenii („bântuie prin locurile astea de la începutul lumii și numai ea știe de ce îi alege pe cei mai buni dintre noi și îi rupe de oameni”). Cei aleși de aceasta dispar fără urmă, iar când apar …sunt deja nebuni, adică se dovedesc cu mințile rătăcite, ca fostul pescar („un om de ispravă ce plănuia să facă lucruri nemaiauzite și nemaivăzute”). Florea dobândise un fel de „zâmbet al revelației”, iar glasul lui „ține urgia dincolo de hotarul satului”…

Vidma exprimă „altceva decât moarte”, de aceea protagonistul merge benevol către ea, sub îndrumarea lui Florea, care-l previne că, în vreme ce urmașii o să-l înțeleagă, „contemporanii tăi o să te creadă nebun”.

Nu știu dacă și aici ar fi vorba de tema „geniului neînțeles”, cu siguranță însă proza trimite la individualizarea unor destine „alese” în relație cu lumea în care trăiesc. E vorba de o temă mai generală, a fatum-ului și a „celor aleși”, dincolo de imperativele imanentiste ale vieții și existenței în orizont profan. Tocmai aici intervine fantasticul, ca „spărtură” în real (R. Coillois), ca „abatere” în idealitate de la condiția mundană. Astfel de oameni „aleși” își duc existența „întru mister și pentru revelare”, cum ar zice Lucian Blaga în filosofia culturii…  De aici ideea de uimire, de mister, de imposibilitate rațională de a elucida noul sistem de semnificație, care ar ține de „sacru”.

O altă proză, ȚEPOSUL, trimite la un fantastic așa-zis macabru, căci protagonistul este locuitorul unui cavou („vila cu cruce”), care creează flori imortele, de o „frumusețe nepământeană”, tot mai vii, colorate și parfumate pe zi ce trece, pe care le vinde oamenilor prin paznicul cimitirului, Moroiu, numit astfel din cauză că „a scăpat necompostat șapte ani la rând” (adică cu inima neînțepată „ca la vampir”). Îmbrăcat cu pelerină, purtând joben și baston, Țeposul îi sperie pe eventualii vizitatori la ore nepotrivite. El este creatorul „florilor care nu mor niciodată”. „Te pomenești că oi fi geniu și eu nu știu”, îl apelează cu dispreț paznicul, a cărui bunăstare prospera cotidian pe seama „Florarului”. Paznicul nu înțelege de ce florile create de acesta „nu mor niciodată”, el se dovedește pur și simplu un profitor de pe urma acestui „strigoi”. Părăsind cimitirul, într-un moment când paznicul ațipise, Țeposul își oferă buchetul de ghiocei unei tinere palide, abrutizate de partener, în care se va trezi, însă, cheful de viață. Odată cu „fericirea” cuplului, Țeposu moare, ceea ce sugerează că „florile eterne” readuseseră pe tânăra ofilită la viață, dar viața nu era decât o coborâre în moarte, o anticameră a acesteia… Proza amintește de romanul arghezian „Cimitirul Buna-Vestire”, ba chiar de unele pasaje din „Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov.

Este și aici, ca și în „Vidma” ori „Camarazii”, aceeași temă, a luptei împotriva Morții, a aspirației către un ideal al absolvirii și transfigurării condiției existențiale. Iar dacă în Țeposul vedem și o expresie a impurului, ca sinteză de sacru și profan, atunci am putea vorbi și de trionticitatea hierofaniei din scrierile lui Mircea Eliade, un alt mare reper în proza de această factură.

În ultima povestire, INFINIT, linia de demarcație dintre cele două lumi este mai transparentă. Între oraș și dincolo de el există o „barieră”, iar paznicul barierei este convins că „voi muritorii sunteți fericiți pentru că ajungeți și la altceva decât ceea ce ați fost”. Dincolo de barieră nimeresc, animați de o singură dorință, și cei ce vor „să fugă din gloată”!… Este și cazul protagonistului, căruia i se refuză „trecerea”, neavând deocamdată bilet „valabil”…

Aceeași temă a „destinelor alese” se insinuează și aici. Ideea că soarta omului este una predestinată și că acesta nu e, deci, decât o jucărie neputincioasă în mâna destinului, se face mai simțită. Povestirea putea să exploateze mai bine tema „barierei”, într-o motivație mai coerentă a secvențelor.

Cartea dlui Nicolae Bunget este mai mult decât promițătoare. Ea recomandă un prozator care și-a găsit deja drumul, dar, între atâtea moduri de creație în spiritul realismului fantastic și magic, este foarte greu să-ți rotunjești un anumit chip, să-ți impui o formulă proprie. Deocamdată, prozele acestea anunță un prozator de registru grav, fixat pe simboluri generale și de largi disponibilități creatoare. Să-i acordăm toată încrederea în perfecționarea metodei sale epice și în rotunzirea unor mari izbânzi.

Desigur, aceste „Întâmplări de nicăieri”, cu aerul lor de gravitate atemporală, trebuie să-și capete identitatea unei diferențe specifice.

Crescat et floreat!

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: