Octav Vorobchievici


Octav Vorobchievici:

CU LUCIAN BLAGA ÎN PORTUGALIA

(Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2005)

Militar de carieră şi rudă cu poetul (prin căsătoria cu o nepoată a fratelui Liciniu de la Beiuş), Octav Vorobchievici (1896-1987) a fost ambasador militar în Spania, iar de la 1 august 1938 acreditat ca ataşat regal în Spania şi Portugalia. Împreună cu oficialul român ad interim (care ironizase sosirea poetului-diplomat ce venea să-i ia locul) şi alţi trei reprezentanţi ai Ministerului de Externe portughez, ataşatul regal formează grupul care îl aşteaptă pe noul „trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar”. Noul ministru, care-şi lăsase soţia şi fiica la Paris pentru un popas de întremare şi cumpărături, venea cu un transatlantic, ocolind Spania războiului civil. Debarc, aşadar, într-o seară de la sfârşitul lunii martie 1938 pe cheiul Tagelui, trăind fascinat atmosfera de boare atlantică sub cer plin de stele, cu priveliştea încântătoare a portului scăldat în lumini.

Ad interim-ul român de la Lisabona („serverul consilier” Mihail Cămărăşescu), bărbat monden şi chipeş,  cu pile în minister şi la Palat, şocat însă de numirea unui plenipotenţiar outsider, încă de la sosirea poetului-diplomat aruncase „ocheade critice” spre geamantanele legate în catarame şi cam grosolane ale noului sosit, exprimându-şi faţă de ataşatul militar nemulţumirea că „Bucureştiul nu înţelege importanţa legaţiei noastre, căreia îi trimite drept ministru un nume din afara diplomaţilor de carieră”… Încercând să-l corecteze cum că Blaga lucrase succesiv, în ranguri modeste, e adevărat, pe lângă legaţiile oficiale ale României din Varşovia, Praga, Berna, Viena, diplomatul (care habar nu avea despre „ce-a mâzgălit” până acum noul sosit) opinează că, în curând „vom fi trataţi ca legaţia de operetă, a unor guverne ce-şi transformă oficiile diplomatice în fotolii pentru bunul ton al autorilor rămaşi cu ediţii nevândute! Când eram doi, cu meni ad interim, mergea. Acum însă, cu un ministru în frunte, e absurd şi ridicol! Culmea culmilor, tichie de mărgăritar, mai e particula de… poet!” Presupusul haz ce va fi fiind făcut prin birourile ministerului („Portugalia n-a trecut la rapoartele în versuri?… Mă prind că Lisabona şi-a lăsat plete!…”) este iarăşi o răutate a oficialului scos din drepturile interimatului, a cărui răutate îl va urmări pe poet şi la revenirea în ţară, în condiţiile noului regim, conform paginilor din Luntrea lui Caron… Constatarea răutăcioasă a celui ce se vedea detronat (de fapt, un escroc financiar care dispunea de bugetul legaţiei după bunul plac!) este întâmpinată cu reţinere de ataşatul regal, care de la început se arată foarte „ataşat” faţă de noul ambasador.

„Chiar în noaptea sosirii lui Blaga – după încheierea ceremonialului primirii şi a formalităţilor de intrare – am dat amândoi o raită, cu maşina, prin Lisabona şi împrejurimile imediate”, scrie Octav Vorobchievici.

Sub cerul cu stele joase al Portugaliei, paşii poetului „rătăcit”, după propria-i constatare, pe meleagurile lusitane, străbat Piaţa Pombal şi Parcul Eduard al VII-lea, însoţit de ataşatul militar ce se oferise însoţitor şi deopotrivă ghid, dezvăluindu-i poetului locuri cu tradiţii istorice şi culturale, fiind totodată un partener de idei şi reflecţii pe seama multisecularei istorii a unei ţări ce avusese statut de imperiu colonial şi descoperise, prin marile călătorii geografice, „bună parte din largurile planetei”. Drumul spre Indii, pe la Capul Bunei Speranţe, descoperit de Vasco da Gama la sfârşitul sec. al XV-lea, încununase „măreţia unei naţiuni”. Cruzimile acestui Amiral al Indiilor, observă poetul, au fost trecute în umbră, istoria reţinând surclasarea Veneţiei în Marea Roşie, Golful Persic şi Oceanul indian, ca şi strălucirea epocii mauro-manueline. Referinţele lui Blaga şi la Columb, care revenea din America „cu şase ani înaintea înapoierii lui Vasco din India” , sunt completate de însoţitor cu amintirea navigatorului portughez Cabral, descoperitorul Braziliei, luată în posesie de patria sa la 1500. Referinţa documentară exactă se împleteşte cu eseul şi reflecţia filosofică, cu evocarea caldă, romanţioasă, de expresie memorabilă.

Caravelele portugheze ajunseseră pe coastele Chinei, pe ale Japoniei, iar în 1520 Magelan ajunge în America de Sud (dacă nu ar fi fost ucis apoi în Filipine, ar fi rămas „primul european care ar fi înfăşurat globul”).

Plimbarea nocturnă (încă din prima zi – sic!) prin Lisabona îi dezvăluie poetului atât o impresionantă strălucire auriferă de vitrină („Cât filigran aurit!”), dar şi realităţi mai puţin cunoscute. Noul sosit află de „turada” lusitană, în care taurii sunt cruţaţi, lupta reducându-se la mimă, „eliminarea sângerosului sport” asigurându-se prin montarea în coarnele taurului a unor bile – embolados. De aici câteva reflecţii pe seama spiritului portughez, vitalist şi expansiv dar şi poetic ori preventiv, închinat tradiţiei şi bunei cuviinţe, onoarei şi cinstei. Foarte interesantă este reflecţia însoţitorului, pe care de altfel poetul o acceptă cu un „da” şoptit, potrivit căreia „peste cincizeci sau peste cinci sute de ani, urmaşii se vor întreba nu de documentele diplomatice cusute în dosare, ci de operele poetice realizate pe ţărmul Atlanticului”…

Într-o altă seară târzie de primăvară, plimbându-se prin Piaţa Pombal – „o noapte atât de vrăjită, că n-ai vrea să se mai termine”, spune poetul -, discuţiile celor doi privesc situaţia geo-politică a Europei, în care se auzea tot mai insistent rumoarea stârnită de Germania hitleristă, care-şi anexase Austria şi regiunea Sudeţilor, de Italia fascistă şi Ungaria hortistă, faţă de care Polonia şi Anglia îşi păstrau un calm aparent, iar Franţa se vedea ironizată de Führerul ce dădea cu tifla Tratatului de la Versailles:

„Totul mergea robotizat, în larmă de şenile, în cadenţă mică, în foşnet de cămăşi brune, în mărturisirea ce-şi striga – Heil Hitler! şi în atmosfera grea de teamă, de prefăcătorie, de nesiguranţă! Haina civilă se încheia la toţi nasturii, strânsă ca o tunică militară (…) Pretutindeni insigne, cizme, ostaşi, schimburi de gărzi, famfare, tamburi majori (ce întindeau paşii ca balerinii), degete pe declanşatorul aparatelor fotografice…”

Ataşatul militar surprinde exact starea generală de tensiune ce va duce, inevitabil, la declanşarea unei noi conflagraţii mondiale.

Adresându-se noului ambasador, pretutindeni, cu „Maestre”, – ceea ce nu era în conduita oficială – ataşatul regal evocă în capitolul al doilea discuţiile pe teme stringente din peninsulă. Dacă în Spania războiul civil ridicase un val de ură împotriva comuniştilor, în Portugalia viaţa de stat dădea aparenţa unei democraţii…consimţite. Preşedintele Portugaliei, generalul Camona, deşi cu rol decorativ, este un diplomat încercat, care ştie să se facă înţeles şi plăcut oamenilor (anecdotică scena în care acesta potolise pe răsculaţii din piaţă, în care premierul ar fi tras fără milă, sau istorisirea privind generozitatea cu care este răsplătită o vânzătoare de peşte, peste care dăduse automobilul generalului). „Vulpoiul” lusitan era, însă, întruchipat de Salazar, generalul nedezminţit, care preda cursuri de economie politică la Universitatea din Coimbra, mult mai autoritar, hotărât să asigure liniştea ţării cu arma la picior. Este, de fapt, ceea ce va consemna şi ministrul plenipotenţiar în rapoartele trimise Centralei din Ministerul Afacerilor Străine de la Bucureşti.

Elogiul făcut de poet frumoaselor femei lusitane în spiritul binecunoscutului cult nutrit de adoratorul muzelor („femeia e culme neegală a frumuseţii, minune a naturii”) asociază imagini asemănătoare cu femeile ceyloneze, bengaleze sau cu cariatidele din porticul Erechteionului atenian… Purtarea coşului cu fructe pe cap aminteşte de românca noastră sau de statuile egiptene ce susţin arhitrava vreunui templu… Incredibilă dorinţa poetului de a cumpăra un jug de car de la un ţăran portughez, care însă nu poate să-şi înstrăineze unealta existenţei sale moştenite (e vorba de o civilizaţie rurală unde se menţinea cărioara cu roţi de lemn pline, fără spiţe şi cuie, trasă de boi cu coarnele până la bot, sau de meleaguri pline cu măgăruşi, spre desfătarea  şcolăriţei Dorli…

Tabloul pe care „încearcă să-l persifleze condeiul meu, scrie memorialistul,nu prea seamănă cu activitatea unui ministru sau a unui observator militar”… Şi totuşi, din această lume de autentică tradiţie se constituie evocarea ce învăluie într-o admiraţie deplină portretul noului ambasador, dornic să cunoască locuri şi oameni, tradiţii şi realităţi din această parte de Europă, destul de rodnică sub aspect poetic şi filosofic, dar declanşatoare şi a acelui „dor de patrie”, care-l va determina să ceară revenirea la vatră…

Capitolul al treilea evocă stabilirea la Estoril, pe malul Atlanticului, lângă Lisabona, a familiei reunite. Aici, pe malul Tagelui, ar fi dorit poetul să întemeieze un aşezământ cultural, „cu faţa la Atlantic şi la lumea latină de peste Ocean”.

Sub această înşelătoare cupolă de linişte, poetul-diplomat „îşi ascundea tulburarea faţă de răvăşirile a căror apropiere o intuia”. El prevedea că „bocănitul cizmei hitleriste” va ajunge la hotarele României de peste Carpaţi, impunând „amputarea teritoriului nostru”. La un moment dat, autorul evocă o scenă de cină la reşedinţa noului ambasador, reţinându-se distincţia de „matroană” a Corneliei Blaga. Mult mai interesante, însă, sunt discuţiile, pe teme de actualitate, purtate de ambasadorul român cu omologi sau diplomaţi de carieră din Germania, Marea Britanie, Italia, Franţa, Polonia, din care rezultă atitudinea rezervată a trimisului român în Portugalia (ţară rămasă cu statut de neutralitate în viitoarea conflagraţie), spre surprinderea oficialului german, care sperase că discută cu un fost membru al unui guvern pro-fascist.

Octav Vorobchievici, ca bun cunoscător al poeziei blagiene, îşi agrementează evocările cu versuri din volumaşul La curţile dorului (şi nu numai), foarte bine plasate, ceea ce întăreşte impresia de literaturizare ce domină această memorialistică. Autorul e, de fapt, nu numai un militar de carieră, participant la Primul Război Mondial şi ataşat regal în atâtea locaţii europene, distins cu înalte ordine şi medalii ale statului român, ci şi un om al condeiului.

În Prefaţa semnată de criticul Constantin Cubleşan sunt menţionate atât colaborările acestui brav militar şi inspirat condeier la prestigioase periodice din epocă (Adevărul literar, Revista Fundaţiilor Regale, România militară…), cât mai ales lucrările tipărite. Unele dintre acestea privesc strict domeniul militar, altele însă evocă ţinuturi şi realităţi româneşti, din Cadrilater în Bucovina. De menţionat că, în anii regimului comunist, strălucitul şi onoratul militar regal, purtător de înalte însemne ale statului român, va cunoaşte regimul penitenciarelor de la Gherla, Aiud, Craiova, Poarta Albă, ca „duşman al clasei muncitoare” (el luptase atât alături de germani împotriva ruşilor, dar şi alături de aceştia împotriva acelora).

Reabilitat abia în 1968 de către Ministerul Forţelor Armate, Octav Vorobchievici va scrie un mare număr de lucrări cu caracter memorialistic şi beletristic (multe încă needitate), dintre care sunt de menţionat cele trei volume de Hotare şi măşti (I.Războiul generalilor spanioli, 1937-1939; II.Cu Lucian Blaga în Portugalia, 1938-1939; III. Urmărirea în România a generalului Canaris, 1940).

Lucrarea de faţă, pusă la dispoziţie de nepoata autorului (prof. univ. Manuela Nicolae-Posescu), apare în Editura Grinta (Cluj-Napoca, 2005), cu o „Prefaţă” de Constantin Cubleşan.

„Bolidica alunecare pe sub cerul lusitan” a diplomatului-poet se constituie într-o evocare caldă, plină de distincţie, de sensibilitate şi ataşament. „Ataşatul militar”, foarte apropiat ca vârstă, după cum precizează undeva, este un bun camarad de descinderi în peisaj lusitan, înlesnindu-i poetului cunoaşterea în mare a culturii şi civilizaţiei portugheze. Desigur, nici Blaga nu venise aici, pe ţărmul Atlanticului, ca un necunoscător. În discursul său ţinut în faţa preşedintelui Camona cu prilejul prezentării scrisorilor de acreditare, Blaga făcuse (ştim din alte surse documentare) elogiul spiritului iberic, în special al marii puteri coloniale şi civilizatoare care fusese Portugalia seculară, exprimându-şi dorinţa realizării unor legături cultural-economice trainice între cele două ţări, care stau de strajă spiritului latin la extremităţile Europei…

Cunoaştem, iarăşi, din romanul Luntrea lui Carol, foarte multe date despre sejurul său diplomatic la Lisabona, implicarea în chestiuni economice, îndeosebi în armonizarea relaţiilor de colaborare între regatul român şi mica republică de la ţărmul Atlanticului.

Coroborând evocarea romancierului cu memorialistica lui Octav Vorobchievici, vom constata că nicăieri Blaga nu aminteşte de acest nume, de aceea suspectăm scrierea de faţă de o oarecare literaturizare. Replicile în cascadă atribuite lui Blaga, ca şi dedarea noului sosit la atâtea escapade/ „raite” nocturne, cu recitări de versuri şi confesiuni intime, atât prin cartierele mărginaşe cât mai ales la mari distanţe, departe în interiorul ţării, iarăşi sunt secvenţe bănuite a ţine de imaginaţie. Aici ne vine în ajutor însuşi memorialul Corneliei Brediceanu, din care aflăm aproape toate deplasările în interes turistic ale familiei oficiale în spaţiul lusitan, datorate altor invitaţii (Jurnale, 2008). Din fericire, la data de  „Duminică 18 septembrie” 1938, Cornelia Brediceanu notează:

Plimbarea de azi ne-a dus la Quinta Romalhão, lângă Sintra, vechi castel regal locuit odinioară de regina Charlotte-Ioachine. Ataşatul nostru militar, d. Vorobchievici, care ne-a însoţit, spunea că această regină ar fi fost înrudită de-aproape cu dinastia noastră. Palatul e părăsit, dar construcţia este încă foarte solidă, mare şi frumoasă, Louis XVI. Parcul e de toată splendoarea. Ataşatul militar era de părere că această Quinta ar trebui cumpărată de Statul român cu scopul de-a face aici o «casă a României»… Ar fi frumos…” (pp. 91-92).

Aşadar, dl Vorobchievici, ataşatul militar, „ne-a însoţit”…

Desigur, nu putem nega că nu ar fi avut loc atâtea convorbiri între ambasador şi ataşatul militar, mai ales că ministrul plenipotenţiar urmărea cu atenţie, conform rapoartelor trimise Centralei din ţară, tot ceea ce se întâmpla pe scena iberică, atât în Portugalia guvernată de regimul de autoritate militară al lui Salazar cât şi în Spania franchistă, acolo unde se desfăşura „războiul generalilor”.

Scrierea lui Octav Vorobchievici, – care precizează undeva că Blaga „avea un an mai mult ca mine”, – realizată târziu, la optzeci şi şase de ani, deci la 43 de ani de la mirabila întâlnire sub cer lusitan, rămâne o dovadă de admiraţie, înţelegere, simpatie, ataşament, punând în lumină atât personalitatea puternică a poetului, cât şi faţeta diplomatică a celui ce se afla la finalul unei cariere de 13 ani, tânjind după dorul de ţară şi regăsirea liniştii atât de necesară creaţiei.

Desigur, avem nevoie de monografia acestei «staţii» diplomatice din viaţa poetului, după modelul celei realizate de Nicolae Mareş privind activitatea de ataşat de presă, timp de zece luni, la Varşovia. Un început l-a făcut Ion Floroiu, cu comunicarea prezentată în 2010 la sesiunea ştiinţifică din cadrul Festivalului Internaţional „Lucian Blaga” şi reprodusă de George G. Potra în lucrarea Lucian Blaga în diplomaţia românească (2011).

Cine se va angaja la această, silnică dar plăcută, muncă de arhivă şi când?

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: