Stan V. Cristea


M.PREDA

Stan V. CRISTEA

 

„MARIN PREDA.

Repere biobibliografice”

 

Între biobibliografiile, puține de altfel, consacrate scriitorilor români contemporani, recenta lucrare semnată de Stan V. Cristea, Marin Preda. Repere biobibliografice (RCR Editorial, Buc., 612 p.) este, dincolo de documentarea aproape exhaustivă, un omagiu adus „celui mai mare scriitor ivit în câmpia însorită și eternă a Teleormanului”, la împlinirea a 90 de ani de la naștere și a 70 de ani de la debutul său literar.

Structurată pe trei mari secțiuni (1.Reperele biografiei; 2.Reperele operei – în volume și periodice; 3.Reperele receptării), lucrarea utilizează atât criteriul analitic cât și pe acela cronologic în ordonarea operei și a referințelor critice, adăugându-se la acestea un masiv «pachet» de indici (privind opera și de nume), facilitând astfel o consultare «rapidă» a datelor privind opera și receptarea acesteia în timp… Este vorba de „o premieră editorială absolută”, după cum se exprimă autorul, dacă avem în vedere paginile biobibliografice incluse în diferite volume sau chiar «Bibliografia» realizată în cadrul serviciului de documentare al Bibliotecii Metropolitane București de Bogdan Corneliu Stănescu.

Foarte bun cercetător al vieții și operei lui Marin Preda (el însuși autor al unor masive documentări în etnofolcloristica Teleormanului), dl Stan V. Cristea a consultat – vreme de câțiva ani buni – un vast material arhivistic atât la Biblioteca Națională și la aceea a Academiei Române, dar și la Biblioteca Județeană din Teleorman cât și la Bibliotecile Universitare din Iași și Cluj-Napoca.

Rămânând îndatorat specialiștilor din aceste instituții, dar și altor cercetători care i-au pus la dispoziție prețioase informații, autorul se arată mulțumit de încununarea editorială a îndelungatei sale trude și totodată chiar  (și pe drept) mândru de a fi fost contemporan și coregional cu autorul „Moromeților”: „cel mai important scriitor din a doua jumătate a secolului al XX-lea, o conștiință scriitoricească emblematică pentru această epocă, un «caz literar» complex, pentru care cercetarea nu poate fi declarată încheiată niciodată”. Pentru că  „oricând mai rămâne ceva de înțeles, de analizat, de explicat, de argumentat”, oricând „o nouă lectură îl va descoperi altfel pe scriitor.” (Notă asupra ediției)

Scriitor «complex» și adevărată «conștiință a veacului» (E.Simion), adică „scriitor european”, cum îl vedea Nichita Stănescu, istoria vieții lui Marin Preda este, de fapt, „istoria operei sale”, așa cum scrie cu îndreptățită admirație monografistul din „Scriitori români de azi” (I), unul din cei mai temeinici portretiști și comentatori ai operei, dar mai ales acei comentatori atașați scrisului predist încă din deceniile 7-10 ale secolului trecut, precum: Sorin Alexandrescu, D. Micu, Mihai Gafița, Al. Piru, Mihai Ungheanu, Ion Bălu, Ov. S. Crohmălniceanu, Voicu Bugnariu, Victor Atanasiu, Vasile Popovici, Nicolae Manolescu, George Muntean, Mircea Iorgulescu, Al. Balaci, C. Regman, Magdalena Popescu, Sava Dumitrescu, Andreea Vlădescu, Monica Spiridon, Andrei Grigor, Grigore Smeu, Cornel Munteanu, Adrian Dinu Rachieru, Mircea Dinutz, Eugen Măicăneanu, Marian Ciobanu, Aureliu Goci, Mariana Sipoș, Marin Iancu, Emil Manu, Răzvan Voncu…

În privința operei, autorul consemnează diferite ediții de proză și teatru, de articole, eseuri, confesiuni, pagini de jurnal și corespondență, scenarii de film, versuri, reflecții și cugetări, traduceri (din Gorki, A. Miller și A. Camus).

Să amintim aici și faptul că primele teze de doctorat despre autorul „Moromeților” au fost susținute în câteva centre universitare de tradiție (București, Iași, Timișoara), având drept conducători științifici nume importante din critica românească (Eugen Simion, Mihai Zamfir, G.I. Tohăneanu, cărora li s-au adăugat: Cornel Ungureanu, Liviu Leonte, George Gană, Manuela Cernat, Cornel Moraru, Dan Mănucă, Constantin Cubleșan, Livia Cotarcea, Victor V. Grecu, Mircea Tomuș…).Tot astfel, în ceea ce privește receptarea operei, sunt evidențiate, în primul rând, abordările de prim-plan din periodice și volume, inventariindu-se și interviurile acordate de scriitor de-a lungul vieții, convorbirile și dezbaterile cu și despre scriitor (pp. 110-502). Foarte utili sunt și indicii privind opera (pp. 503-533) și indicii de nume (pp. 534-608).

Deși aproape că uitasem colaborarea de altădată la revista «Tribuna» (1981), rămân plăcut surprins că modesta mea abordare privind «Cel mai iubit dintre pământeni» (Istorie și individ. «Barbaria concretului») este catalogată la „receptarea operei” și „Indicii generali de nume”. Încă o dovadă, subiectivă desigur, despre temeinicia demersului documentaristic.

În total, lucrarea realizată cu vădit profesionalism de dl Stan V. Cristea constituie întâia biobibliografie aproape completă ce se dedică lui Marin Preda, după mai bine de trei decenii de posteritate, alta de acest fel fiind posibilă numai pe fundamentele și reperele celei de față.

Zenovie CÂRLUGEA

STAN V. CRISTEA:Eminescu si Teleormanul

„Eminescu și Teleormanul”

(Editura Aius PrintEd, 2014, Craiova, 590 p.)

 

Cercetătorul de reală vocație Stan V. Cristea, cunoscut îndeobște în breasla scriitoricească pentru contribuțiile sale în domeniul criticii și istoriei literare ( gen Marin Preda. Repere bibliografice, 2012), revine cu un temeinic studiu căruia i-a închinat mai mulți ani din viață: Eminescu și Teleormanul (Editura Aius PrintEd, 2014, Craiova, 590 p.). Prima ediție  a apărut în anul 2000, cu prilejul «Anului Eminescu», în semn de omagiu, relevând legăturile directe sau indirecte ale Poetului Național „cu arealul nostru referențial, determinat geografic și spiritual”. Demers readus în atenția publică prin noua ediție, mult îmbogățită informațional și augmentată în sens larg, apărută „în anul când se împlinesc 164 de ani de la nașterea sa și 125 ani de nemurire a spiritului său și a operei sale”…

Patru sunt considerentele pentru care istoricul literar Stan V. Cristea susține ideea „contribuției Teleormanului la constituirea patrimoniului Eminescu”. În primul rând este vorba de trecerea poetului, la vârsta adolescenței, prin Teleorman, în anii 1867 și 1868, mai întâi ca „hamal” în portul Giurgiu, unde, cunoscându-l pe I.L. Caragiale, se va angaja în trupa de teatru a lui Iorgu Caragiale, iar anul următor debarcând de pe un vas austriac la Turnu Măgurele împreună cu trupa lui Mihail Pascaly, reîntoarsă la București după un lung turneu.

Pe lângă această „revendicare a trecerii lui Eminescu prin județul Teleorman”, criticul constată prezența acestui ținut „în opera poetică și în culegerile de folclor”, apoi legăturile pe care Eminescu le-a avut cu „câteva spirite ridicate de pe aceste meleaguri” și, în sfârșit, interesul acordat de gazetarul de la «Timpul», în anii 1877-1883, unor aspecte ale vieții social-politice din acest județ. De-a lungul vremii, multe din aceste „aspecte” au fost abordate de biografi, editori, traducători, exegeți și comentatori, relevându-se acele „multe și profunde legături” pe care Eminescu le-a avut cu realități și oameni din această parte a țării.

Cu acribia-i caracteristică, dl Stan V. Cristea urmărește primul contact al poetului cu Teleormanul, în vara lui 1867, când proaspătul actor și sufleur în trupa lui Iorgu Caragiale va poposi și în alte orașe ale Munteniei, nu numai la Giurgiu (Ploiești, Brăila, Galați, Turnu Măgurele). Venit la București încă din toamna lui 1866, biografii nu au stabilit încă ce făcuse poetul până în vara lui 1867, de aceea „anul 1867 este cel mai obscur din cei șase din viața de pribeag a lui Eminescu” (Gala Galaction, teleormănean de baștină). A doua atestare a poetului („numai la Turnu Măgurele”), de la sfârșitul lui august 1868, avea loc odată cu revenirea trupei lui Mihail Pascaly din turneul întreprins în Transilvania și Banat (de la Brașov și Sibiu trupa ajunsese să dea spectacole la Lugoj, Arad, Timișoara și Oravița, îmbarcându-se la Baziaș pentru Turnu Măgurele, la 21 august și ajungând peste o săptămână la București). Toate aceste informații sunt culese din presa vremii, dar și din varii scrieri și arhive, mărturisind un interes deosebit și constant al cercetătorului teleormănean, el însuși, de-a lungul anilor, vrednic articlier și biobibliografist în materie de cultură locală cu impact național.

Foarte interesant este capitolul ”Eminescu și teleormănenii din București”, pilduitor pentru bunele relații ale poetului cu această falangă de admiratori și prieteni. Amintim dintre aceștia pe Gr. G. Păucescu („cel mai apropiat” – viitorul „director politic” al «Timpului», mai moderat decât fostul „prim-redactor” din 1880-81, și primul editor al publicisticii), generalul George I. Manu, profesorul Anghel Demetriescu, gazetarul George Secășanu (președintele Societății «Carpații»), Zaharia Petrescu (medic militar și profesor), cel care, alături de dr. Al. Șuțu, îl va examina pe poet la 20 martie 1889, ș.a.

Sunt urmărite, în continuare, rezonanțele Teleormanului geografic, istoric, socio-cultural și politic în „opera” lui Eminescu (Scrisoarea III cu localizarea „Rovinelor” sau Doina, – deși versurile„De la Turnu-n Dorohoi/ Curg duşmanii în puhoi/ Şi s-aşează pe la noi” credem a se referi la Turnul …lui Sever -,  dar și în folclor), apoi prezența unor figuri teleormănene în publicistica eminesciană, de la Radu Grămăticul la Al. Depărățeanu, Cezar Bolliac, Nae Bassarabescu, Ștefan Bellu, Constantin Boerescu, Aristide Pascal (peste 25 de asemenea referințe). Gazetarul urmărea cu atenție viața social-culturală și politică a Teleormanului (vezi implicațiile afacerii «Warszawsky – Mihălescu» în care pledase însuși Titu Maiorescu, satisfăcut din plin de „vaca lăptoasă” care era avocatura, conform „jurnalului” său…), ba chiar anumite statistici din care se vedeau mult lucruri.

Cu o documentare la zi (impresionant aparatul bibliografic, cu mii de trimiteri) sunt urmărite acele gesturi culturale de solidaritate și prietenie, de prețuire și omagiu, venite, de-a lungul timpului, din partea unor teleormăneni de mare ispravă precum Gala Galaction, D. Cuclin, Grigore G. Păucescu, George Gană, Elena Liliana Popescu, N. I. Apostolescu, Cezar Papacostea, Constantin Noica (cu memorabia-i carte despre «omul deplin al culturii românești»), Iordan Datcu, Constantin Dominte, Răzvan Theodorescu, Artur Silvestri, Marin Tarangul, Ștefan Vida Marinescu, Ana Dobre, Stan V. Cristea și atâția alții. Sunt «gesturi culturale» întâlnite nu numai în presa locală sau de pretutindeni, dar și în volume, în creații cultural-artistice, în conferințe publice ori în varii manifestări culturale.

Așadar, „ce înscrie Teleormanul în patrimoniul Eminescu?”, se întreabă Stan V. Cristea, constatând că după 1989 bogăția de informații a crescut enorm, reușind să aducă o nouă viziune („prin intermediul celor două ediții ale cărții de față”), „una mult mai complexă, întărită și susținută de o demonstrație adecvată și convingătoare”, menită a așeza acest ținut de vechi tradiții cultural-istorice „alături de celelalte provincii cu care, într-un fel sau altul, acesta și-a îngemănat axistența și spiritul”:

„Ca argumente, cartea de față relevă acest privilegiu, sperând că a reușit să-l identifice și să-l exprime pe de-a-ntregul, deși – trebuie s-o recunoaștem – atunci când este vorba despre Eminescu și despre opera sa nimic nu poate fi pe deplin descoperit și înțeles, căci mereu vor mai rămâne taine ce se vor lăsa dezlegate numai printr-un susținut efort de cunoaștere, dublat în mod obligatoriu de pasiune și de respectul pentru adevăr.” (pp. 326-327).

Sub acest imperativ, intenția cercetătorului (monografist de substrucție bibliografică) „de a pune în lumină interferențele dintre spiritul eminescian, așa cum s-a exprimat el în contextul epocii, și spațiul cultural teleormănean, înțeles ca un rezonator și receptor pentru cel dintâi” – se realizează pe deplin. Ceea ce, cu mândrie regională, este consemnat de onestul cercetător al vieții și operei eminesciene: „Teleormanul își are partea lui de prezență și de contribuție, deloc de neglijat într-o perspectivă integratoare, singură în măsură să-i definească conținutul, trăsăturile și semnificațiile reale”.

Apreciată în perspectiva unei reale și motivate «geografii literare», întreaga operă a istoricului și criticului literar Stan V. Cristea constituie o contribuție de seamă la reliefarea și întregirea unui tablou mai larg de valori, justificând ideea lui C. Noica potrivit căreia „generalul nu se vădește decât prin intermediul determinațiilor ce exprimă particularul, iar particularul trece, la rândul său, prin determinațiile specifice, în general”.

Nicicând – scria prin 2008 confratele prozator Șerban Tomșao personalitate nu a adus mai numeroase şi mai importante servicii unei zone culturale a ţării. Clasificând şi interpretând, cu vocaţie, competenţă şi dăruire, fapte de civilizaţie şi de literatură, Stan V. Cristea a adunat o zestre impresionantă pentru conjudeţenii săi. Devotamentul şi pasiunea sa sunt cu adevărat tulburătoare. Scriitorii teleormaneni (printre care mă număr) nu-i vor putea fi niciodată îndeajuns de recunoscători celui care a proiectat o hartă a tuturor formelor de cultură teleormănene, dându-le o identitate şi un sens. Acţiunea culturală şi literară a lui Stan V. Cristea nu are precedent în Teleorman şi este de bănuit că el nu va avea nici urmaşi care să se dedice acestei nobile, înălţătoare idei.”

Subscriem cu admirație și prețuire pentru o trudă «manolică» de adânci înțelesuri și mai largi semnificații, cu observația că, dacă toate ținuturile patriei s-ar bucura de o «mucenicie» cultural-documentară asemănătoare, atunci tabloul general al geografiei noastre literare ar fi mult mai complet, articulat și reprezentativ.

Zenovie CÂRLUGEA

 

*

Marin.PREDA - Copie

Stan V. Cristea:

 

MARIN PREDA – PORTRET ÎN OGLINDĂ

(Ed. Aius, Craiova, 2015, 278 p + CXVI / 220 reproduceri alb-negru și color)

Recenta lucrare a criticului și istoricului literar Stan V. Cristea, Marin Preda – portret între oglinzi (Ed. Aius, Craiova, 2015, Colecția „Exegesis”, 278 p + CXVI/220 reproduceri alb-negru și color) este, după „Marin Preda. Repere bibliografice”(2012), a doua dedicată celui îndeobște considerat  unul din clasicii literaturii române contemporane, a cărui posteritate „dificilă” nu încetează „a resuscita oricând interesul”, atât prin itineranta sa biografie (îndeosebi anii școlarității) cât și prin anumite aspecte ale operei, bănuită, atunci când nu e cazul, de sursologii proletcultiste!

Cercetător riguros și prob, de departe cel mai documentat în materie de biobibliografie predistă, dl Stan V. Cristea (enciclopest al tradițiilor culturale teleormănene și al volumului „Eminescu și Teleormanul”, 2014) procedează și de data aceasta într-un admirabil mod structurant  și meticulos, investigând anii de școală ai învățăcelului de la Siliștea-Gumești, apoi perioada itinerantă a normalistului, mai întâi respins la Câmpulung-Muscel din cauza „miopiei”, apoi urmând la școlile din Abrud (1937-39), Cristuru-Secuiesc (1939-40) și București (1940-41), aspecte „prea puțin investigate până acum, altele chiar deloc”.

Datele respective (multe din ele date publicității în premieră), sprijinite de un bogat material ilustrativ (cataloage, foi matricole, adeverințe, epistole, fotografii etc.) constituie un adevărat dosar privind „anii școlarității”, urmat de altele având ca obiect de studiu „Anii serviciului militar” (1943-45), „Întregiri și controverse”, „Scrisori și autografe”, „Biografie și destin”, „Documente și fotografii”.

Este vorba de un „portret în oglinzi”, virtuale desigur, menit a aduce „mai multă lumină peste unele perioade și aspecte din viața scriitorului, pe baza investigațiilor de arhivă, peste care am suprapus propriile confesiuni ale scriitorului însuși și elemente desprinse din opera sa, dar și elemente din bibliografia de referință a chestiunilor în cauză, fără să avem, cumva, pretenția că rezultatul este exhaustiv și definitiv.”(Argument)

În același timp autorul reia problema „debuturilor literare” (cu schiță, nuvelă, roman, teatru, eseu, publicistică, poezie), stabilind că „debutul literar absolut” al prozatorului a fost acela cu schița „Nu spuneți adevărul”, apărută la 20 ianuarie 1942 în revista „Timpul”, povestirea „Pârlitul” fiind publicată ulterior, la 15 și 16 aprilie 1942. Este o rectificare perfect documentată și binevenită, dacă avem în vedere că în toate dicționarele (inclusiv în cel elaborat sub egida Academiei), istoriile literare de până acum (mai puțin cea a lui Marian Popa), ba chiar în manualele școlare de liceu în vigoare, data debutului literar al lui Marin Preda este menționată greșit a fi cea cu povestirea „Pârlitul” (cercetările în cauză ale unor Emil Manu, Lucian Velea ori Ion Bălu trecând „neobservate”!). Răspunzător de confuzia respectivă se face însuși Marin Preda, care declara într-un interviu din 1957 că „adevăratul meu debut datează din 1942, cu povestirea «Pârlitul», apărută într-un supliment literar.” Ceea ce, însă, lăsa să se înțeleagă  că ar fi vorba și de un alt „debut”, unul anterior și, desigur, „absolut”, pentru  istoria literară.

La fel de interesant ni se pare studiul – admirabilă punere la punct! – „Moromeții: Ilya Murometz vs. Ilie Moromete”, ce reia chestiunea unei mai vechi răutăți („gelozie de breaslă”) debitate de confratele invidios din epocă, Eugen Barbu, potrivit căreia numele lui Ilie Moromete ar fi fost preluat de Marin Preda de la faimosul erou popular rus Ilia Muromet (despre care scria în „Țara noastră” din 1922 însuși publicistul Octavian Goga, și tot acolo, în 1924, își publica nuvela „Salcâmul” prozatorul Ion Gorun!), antroponim reprezentativ al bâlinelor ucrainene. Așadar, încântat de expresivitatea acustică a numelui rusesc circulat în cărțile din perioada proltcultistă, Marin Preda ar fi dat „nume slav unui personaj românesc” (N. Georgescu), chestiune de incitantă dispută literară prin 2001, când G.M. Tamás publică în „Dilema” o „Scrisoare către prietenii mei români”, ce a stârnit o serie de „corecturi și dezaprobări, nuanțări și resituări” datorate lui Andrei Pleșu, Teodor Baconski, Zigu Ornea, Mircea Iorgulescu, Ovidiu Pecican… Se înțelege că e vorba de „un fluierat în biserica pustie” (M.Iorgulescu), de vreme ce Ilie Moromete a existat în realitate, fiind „tatăl meu” (conform reiteratei declarații prediste), ba mai mult există în Siliștea-Gumești o uliță întreagă, „ulița Moromeților (…), cu Ilie Moromete, cu Nicolae Moromete, cu Gheorghe Moromete” etc., cum au stabilit cercetătorul siliștean Dobre I. Burcea în lucrarea „Marin Preda și universul Moromeților – adevăr, ficțiune, mit”, 2006, sau Mihai Ignat în volumul „Onomastica în romanul românesc”, 2009, – ceea ce i-ar fi scutit pe critici ca N. Georgescu, O. Pecican, Ion Istrate de „ocoliri bezmetice (…) umplându-se de ridicol”. Este citată sugestia „de bun simț” a criticului literar Mircea Popa care învedera ultimului citat, sosit via Al. Marcu, că fierăria din «poiana lui Iocan» nu are nimic în comun cu fierăria italianului Alessandro Mussolini, întrucât „în satele românești, în perioada interbelică, era cel puțin câte o fierărie, unde oamenii făceau și puțină politică”.

Este consemnată ideea de compromis („motivată”) a lui Cristinel Munteanu conform căreia scriitorul nostru „ar fi speculat identitatea fonetică dintre numele rusesc și regionalismul moromete”, cu varianta oltenească «molonet», om moale, leneș (Iorgu Iordan) – Despre caracterul motivat al numelor proprii din opera literară, cf. „Limba Română”, Chișinău, 2008. Observația lui Ovidiu Pecican că nicăieri Marin Preda „nu a repudiat explicit comunismul” (Cel mai iubit dintre pământeni incriminând „nu comunismul în sine”, ci „aberațiile stalinismului și proletcultismului”!) și că în anii din urmă scriitorul solicitase intrarea în rândurile partidului unic, bucurându-se de stipendii, funcții și demnități (deputat în MAN), este întâmpinată de un capitol final  intitulat „Marin Preda, urmărit de Securitate”.

Având în vedere documentele date recent la iveală din arhivele CNSAS de către Ioana Diaconescu (Marin Preda. Un portret în arhivele Securității, 2015, 551 p.), dl Stan V. Cristea învederează faptul că autorul „Moromeților” a fost urmărit de poliția politică a regimului comunist în calitate de „Scriitor”, „Editor” și „Scriitor-problemă”, marele scriitor „nefiind deloc un spirit comod pentru regimul totalitar” și nici un «nomenclaturist», un răsfățat al regimului , ci dimpotrivă „un scriitor cu o conștiință morală solidă”, iar spre sfârșitul vieții „o veritabilă conștiință națională într-o istorie grăbită, confuză și brutală” (E.Simion, Prefața la cartea Ioanei Diaconescu).

Dosarele „Scriitorul”, „Editorul” (vol. I și II) și „D [ocumentar]119”, (ca scriitor-problemă după Tezele din iulie 1977 lansate de N. Ceaușescu, ce determină încetarea colaborării cu „Luceafărul”), pe lângă care se presupune existența altora încă nesosite la CNSAS (!), sunt mărturii evidente ale urmăririi informative, sistematice, cu tehnici operative de ascultare și interceptare a corespondenței, acțiune susținută de delatori de tipul lui Ion Caraion („cel mai zelos și revanșard turnător”). Să amintim aici și contribuția Marianei Șipoș, Dosarul „Marin Preda”. Viața și moartea unui scriitor în procese-verbale, declarații, arhive ale Securității, mărturii și foto-documente (Timișoara, Editura Amarcord, 1999).

 

Începută la 9.09.1952, urmărirea informativă a scriitorului va înceta în 1979, o perioadă „de care scriitorul însuși a fost conștient”, plină de „incredibile hărțuieli” (E.Simion). Pentru anii 1979-1980 există un al cincilea volum din DUI 2583 care „nu a fost încă transmis CNSAS”. Bănuim că după publicarea romanului „Cel mai iubit dintre pământeni” (primăvara lui 1980), „obiectivul” a devenit foarte important pentru Securitate, ceea ce resuscită suspiciuni în legătură cu însuși tragicul sfârșit din noaptea de 15/16 mai 1980,  la vila de creație a scriitorilor din Palatul Mogoșoaia, când dimineața scriitorul a fost găsit mort în camera sa. Era pe cale să împlinească 58 de ani.

Marin Preda – portret în oglinzi este o carte de referință în biobibliografia critică a marelui clasic contemporan. Strângând la un loc, cu o magetică vocație documentară, informații cât mai risipite în presa culturală românească și venind cu contribuții și cercetări proprii de arhivă, dl Stan V. Cristea își dovedește încăodată acribia și sagacitatea de cercetător tenace al biografiei și operei prediste (un predistolog fără de care cunoașterea și înțelegerea Omului și Operei nu poate fi completă și profundă), reușind a lumina aspecte mai puțin cunoscute din viața celui ce rămâne – dincolo de orice rețineri ori răstălmăciri – scriitor unic, inconfundabil, mereu actual și de mare valoare în literatura română postbelică.

Zenovie CÂRLUGEA

 

 

STAN V. CRISTEA

Literatură de ieri, literatură de azi

Criticul și istoricul literar STAN V. CRISTEA, – cunoscut nu atât prin scrierile sale despre tradițiile culturale teleormănene (Județul Teleorman. Dicționar biobibliografic. Cultură, artă, știință, 1996; O revistă din Sud: „Meandre”, 1996-2010. Bibliografie, 2018; Dicționarul scriitorilor și publiciștilor teleormăneni, 2006), cât mai ales prin documentarele și reperele biobibliografice de prim-plan referitoare la Marin Preda (Marin Preda. Portret între oglinzi, 2015; Marin Preda. Anii formării intelectuale – 1929-1948, ed. I, 2016; ed. II, 2019; Marin Preda. Repere biobibliografice; ed. I, 2012; ed. II, 2017) ori prin masiva monografie Eminescu și Teleormanul (ed. I, 2000; ed. II, 2004), – își adună în recenta lucrare Literatură de ieri, literatură de azi (Ed. „Bibliotheca”, Târgoviște, 2019, 314 p.) cronicile și recenziile publicate în diverse periodice în perioada 2013-2019. Lucrarea se adaugă, indirect, desigur, alteia, Fotografii la periscop. Secvențe de istorie literară (2013), în care autorul interoga, din punct de vedere istoric și documentar, fapte, biografii și opere aparținând unor scriitori „teleormăneni”, fie prin origine fie prin contactele avute cu tradiția culturală a zonei.

Într-un „Argument” (De ce o carte de cronici literare?), dl. Stan V. Cristea precizează că nu și-a propus, în mod explicit, „o viziune despre rostul criticii literare”, fapt considerat „deplasat” și „inutil”, ci de a relua în volum acele cronici care dau seama despre „sinceritatea lecturii cărților asupra cărora ne-am aplecat”. Fără a apela la „strategii persuasive”, autorul a intenționat să ne „pună în temă” cu conținutul cărților recenzate/ comentate, care privește fie un autor fie o chestiune, „făcând observații ori de câte ori a fost cazul și concluzionând  printr-o evaluare de ansamblu”. Departe de a urmări „verdicte” (o meteahnă mai veche a practicii în chestiune), comentatorul a intenționat pretutindeni „a spune lucrurilor pe nume” sub impresia nemijlocită și imediată a lecturii, potrivit unei impresii estetice proprii, neinfluențată de alte păreri exprimate critic: „În totul, cronicile literare din prezentul volum se constituie, deopotrivă, și în contribuții indirecte de istorie literară, întrucât au în vedere volume care, deși aparțin unor genuri literare diferite, prin problematică ele se circumscriu, explicit sau în subsidiar, acestui domeniu.” Conform titlului Literatură de ieri, literatură de azi, comentariile, ordonate nu după cronologia apariției lor în reviste, ci potrivit scriitorilor și aspectelor abordate, privesc anumite personalități sau momente ale istoriei literaturii române de ieri și de azi. Nefiind un cronicar literar „angajat”, ci un mai liber comentator de cărți și idei, dl Stan V. Cristea amintește de anumite „afinități elective” în alegerea cărților, unele din acestea reprezentând „constante ale preocupărilor proprii de istorie literară” (Eminescu, C. Noica, Marin Preda), altele reprezentând „repere” față de care autorul are o „rezonanță aparte”(Gala Galaction, Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Zaharia Stancu, G. Călinescu, Miron Radu Paraschivescu, Dimitrie Stelaru, I. D. Sîrbu și Nichita Stănescu. Pe lângă acestea, mai sunt însă și unele comentarii privind cărțile unor contemporani (Ion Brad & George Corbu Junior, Iordan Datcu, Mihai Stan, Nicolae Scurtu, Oana Soare și Delia Munteanu), ca să nu mai vorbim de unii confrați de-ai locului precum Florea Burtan, Liviu Comșia și Iulian Chivu („cu care rezonăm astăzi în aceeași zonă geografică”).

Cronicile în cauză au apărut de-a lungul celor șase ani (2013-2019) în reviste aflate „sub egida Uniunii Scriitorilor din România”, precum: Caligraf (Alexandria), Litere (Târgoviște), Banchetul (Petroșani), Pro Saeculum (Focșani) și Biblioteca Septentrionalis (Baia Mare).

*

Laureat al Filialei București – Critică, Eseistică și Istorie literară a Uniunii Scriitorilor din România (2016), dl Stan V. Cristea, unul din puținii noștri istorici literari aplecați cu stăruință și acribie unor subiecte necesitând ani buni de documentare, se dovedește, iată, un critic literar aplicat, care vine din direcția istoriei literare nu numai cu o perspectivă exactă a fenomenelor literare, dar și cu un spirit de observație menit a sesiza esențialul și specificitatea temelor, ideilor și aspectelor literare respective. Mult mai atrăgătoare și ușor de accesat, eseistica și critica literară asigură o mai rapidă vizibilitate și „demnitate”, pe când istoria literară este un exercițiu mai riguros, de durată, asigurând o răsplată și recunoaștere ce vin mai greu („cu mare întârziere ori deloc”).

Un grupaj consistent de cronici privește lucrările despre Marin Preda apărute în intervalul menționat (2013-2019), comentate cu atenție de ochiul avizat al celui mai în temă „marinopredist” contemporan, dacă avem în vedere preocupările îndelungate ale criticului și istoricului literar față de biobibliografia „Marelui Singuratic”, materializate în cărți solide, de infranșisabilă documentare în arhive și pe teren. Este vorba de comentariile critice la cărți semnate de Marian Ciobanu (Marin Preda și ai săi, 2014), Sorin Preda (Moromeții. Ultimul Capitol, ed. II revizuită și adăugită, 2013), Dumitru Ion Dincă (Imposibila întoarcere în „Poiana lui Iocan”, 2017), Ioana Diaconescu (Marin Preda. Un portret în arhivele Securității, 2015), Mariana Șipoș (Dosarul Marin Preda, 2017), Rodica Potoceanu Matiș (Viața lui Marin Preda, 2014), Lorena Teodora Radu (Personajele lui Marin Preda între istorie și ficțiunea istoriei, 2018), Marin Iancu (De la Siliștea-Gumești la „Cheia” Rosetti. Dicționarul personajelor lui Marin Preda, ed. I, 2013; ed. II, 2019). Pretutindeni, autorul se dovedește „la el acasă”, venind cu observații, corecturi, interpretări, sugestii, păreri proprii, dovedind nu numai o foarte bună documentare în materie dar chiar și o siguranță a exprimării critice, ce vine desigur dinspre istoria literară practicată cu asiduitate de dl Stan V. Cristea.

Tripticul de cronici pe tema Constantin Noica privește lucrările despre gânditorul „rostirii filosofice românești” semnate de publicistul și editorul Marian Diaconu (Invitație către Constantin Noica, 2016), Maria-Zoica Ghițan (Noica și literatura. Influența lui Constantin Noica în literatura română, 2015) și Valentin Coșereanu (Jurnal cu Noica și manuscrisele eminesciene, 2018). Cu aceeași aplecare către opera „filosofului de la Vitănești” (Teleorman), dl Stan V. Cristea se dovedește un comentator foarte aplecat, relevând punctul de interes al fiecărei „contribuții” în parte și nuanțând, uneori, chestiuni mai mult sau mai puțin cunoscute, cum este, de exemplu, chestiunea facsimilării manuscriselor eminesciene de la Biblioteca Academiei Române, care, în ciuda tuturor impedimentelor, s-a realizat mai apoi în vremea noastră. E de reținut că Noica milita nu pentru un Eminescu „idealizat” ori „trimis în genialitatea lui”, ci pentru o măsură exactă a înțelegerii în complexitatea lui, avertizând că „dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu acesta, atunci vom rămâne în cultură mai departe înfometați.”

Autorul masivului documentar „Eminescu și Teleormanului” nu putea evita cărțile apărute despre poetul „nepereche”, astfel, într-un triptic de comentarii, el se va ocupa de lucrările semnate de istoricul Lucian Boia (Mihai Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit, 2015), Iulian Bitoleanu (Eminescu, jurnalistul cultural complet, 2019), Christina Zarifopol-Illias (epistolarul Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit, 2018). Dacă în cazul lui Boia, criticul apreciază „abordarea ironică a demersului respectiv” făcut cu o „șmecherească subtilitate” (ceea ce noi înșine în cronica ce i-am dedicat nu am sesizat, ci poate o vedere „cam de sus”, deloc denigratoare, cum de fapt însuși istoricul a declarat într-un interviu din „Orizont”), în cazul jurnalistului Iulian Bitoleanu apreciază „scenariul academic” al eseului monografic, dovedind „o bună cunoaștere a jurnalisticii lui Eminescu, cu unele evaluări și intuiții pertinente, o contribuție care se reține în câmpul eminescologiei” (deși se repetă lucruri deja formulate și clarificate, într-un comentariu cu capitole și „concluzii” bine executat, dar lipsit de strălucire unei abordări…inedite).

Tot un grupaj de trei cronici este dedicat lui Dimitrie Stelaru, născut în Segarcea Teleormanului la 9 martie 1917, căruia lingvistul și publicistul Gheorghe Sarău îi dedică, cu prilejul împlinirii a o sută de ani de la naștere, Bibliografia Dimitrie Stelaru (2017), care constituie „un pas imens în sprijinul unei mai bune cunoașteri a personalității nefericitului scriitor”, pe lângă contribuțiile unor Emil Manu, Dumitru Vasile Delceanu, Nicolae Bosbiciu, Lucian Teodosiu, Marius Nenciulescu. Observând că posteritatea stelariană este ingrată la atâția ani de la trecerea în Eternitate a scriitorului, dl Stan V. Cristea consideră, dincolo de minusurile bibliografiei în discuție, că Gh. Sarău aduce o „contribuție esențială” de care în mod obligatoriu va trebui să se țină seama în viitoarele abordări ale operei stelariene, „îngerul vagabond” al poeziei românești contemporane putând fi fericit „acolo unde este acum, posteritatea lui este în grija unui fidel și de nădejde cavaler…” Dl Gheorghe Sarău va reveni, în 2018, cu volumul Dimitrie Stelaru. Corespondență din perioada 1934-2018 (trimisă, primită sau referitoare la viața și opera poetului), considerat, dincolo de unele minusuri, ca lipsa unor scrisori, a unui indice de nume etc, „o lucrare de neocolit, ca instrument de lucru extrem de util, în cercetarea pe mai departe a vieții și operei scriitorului”, autorul fiind cel mai indicat a realiza „Integrala Stelaru” proiectată de Victor Corcheș… Și a treia cronică este dedicată aceluiași Gheorghe Sarău, autorul volumului Dimitrie Stelaru. Interviuri cu și despre poet și alte contribuții (2018), considerat „o poartă spre dreapta înțelegere a personalității și operei celui care, pe drept, a fost considerat unul dintre ultimii boemi ai literaturii române, dacă nu cumva a fost chiar ultimul…”

Se cuvin amintite aici și cronicile la unele cărți despre Gala Galaction (Scrisori către sora Zoe), Ion Minulescu (O buburuză pe reverul poetului), Liviu Rebreanu (Doi eroi, două destine), H. P. Bengescu (Confluențe europene), Zaharia Stancu („Desculț” în mileniul III), G. Călinescu (Securitatea și „leul cu cinci picioare”), Ion D. Sîrbu (Revanșa postumă), Nichita Stănescu (Postmodernitatea poetului), Ion Brad (Comori de suflet și de istorie literară), Iordan Datcu (Vocația unui cărturar, Predilecții de lectură), Mihai Stan (Drumul cărții), Nicolae Scurtu (Un arheolog literar en titre), Oana Soare (Antimodernii, cazul românesc), Delia Munteanu (Provocările postmodernismului), Florea Burtan (Elegii de ieri, elegii de azi), Liviu Comșia („Popasuri la Canossa”), Iulian Chivu (Mari paradigme etice și ethosul românesc) ș.a.

Istoricul literar Stan V. Cristea este, deopotrivă, un cronicar literar de vocație, credibil, frecventabil, cu gusturi estetice și judecăți literare bine puse în evidență, un comentator profesionist venind dinspre o rigoare documentar-didactică, abordând cu empatie și seriozitate cărți și autori care, în general, au legătură / tangență ca spațiul cultural, istoric și geografic al Teleormanului de ieri sau de azi.

Cu astfel de spirite (i-am putea numi aici pe mulți alții din întreaga țară, între care deocamdată doar pe Gheorghe Jurma de la Reșița, pe Tudor Nedelcea de la Craiova, pe Ioan St. Lazăr de la Râmnicu-Vâlcea…), peisajul geografiei noastre literare devine mai bine conturat, contribuția regională la tabloul general de valori fiind una remarcabilă, inebranlabilă, autentică și, desigur, originală în planul specificității și diferențierii…

Z. CÂRLUGEA

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: