Stan V. Cristea


M.PREDA

Stan V. CRISTEA

 

„MARIN PREDA.

Repere biobibliografice”

 

Între biobibliografiile, puține de altfel, consacrate scriitorilor români contemporani, recenta lucrare semnată de Stan V. Cristea, Marin Preda. Repere biobibliografice (RCR Editorial, Buc., 612 p.) este, dincolo de documentarea aproape exhaustivă, un omagiu adus „celui mai mare scriitor ivit în câmpia însorită și eternă a Teleormanului”, la împlinirea a 90 de ani de la naștere și a 70 de ani de la debutul său literar.

Structurată pe trei mari secțiuni (1.Reperele biografiei; 2.Reperele operei – în volume și periodice; 3.Reperele receptării), lucrarea utilizează atât criteriul analitic cât și pe acela cronologic în ordonarea operei și a referințelor critice, adăugându-se la acestea un masiv «pachet» de indici (privind opera și de nume), facilitând astfel o consultare «rapidă» a datelor privind opera și receptarea acesteia în timp… Este vorba de „o premieră editorială absolută”, după cum se exprimă autorul, dacă avem în vedere paginile biobibliografice incluse în diferite volume sau chiar «Bibliografia» realizată în cadrul serviciului de documentare al Bibliotecii Metropolitane București de Bogdan Corneliu Stănescu.

Foarte bun cercetător al vieții și operei lui Marin Preda (el însuși autor al unor masive documentări în etnofolcloristica Teleormanului), dl Stan V. Cristea a consultat – vreme de câțiva ani buni – un vast material arhivistic atât la Biblioteca Națională și la aceea a Academiei Române, dar și la Biblioteca Județeană din Teleorman cât și la Bibliotecile Universitare din Iași și Cluj-Napoca.

Rămânând îndatorat specialiștilor din aceste instituții, dar și altor cercetători care i-au pus la dispoziție prețioase informații, autorul se arată mulțumit de încununarea editorială a îndelungatei sale trude și totodată chiar  (și pe drept) mândru de a fi fost contemporan și coregional cu autorul „Moromeților”: „cel mai important scriitor din a doua jumătate a secolului al XX-lea, o conștiință scriitoricească emblematică pentru această epocă, un «caz literar» complex, pentru care cercetarea nu poate fi declarată încheiată niciodată”. Pentru că  „oricând mai rămâne ceva de înțeles, de analizat, de explicat, de argumentat”, oricând „o nouă lectură îl va descoperi altfel pe scriitor.” (Notă asupra ediției)

Scriitor «complex» și adevărată «conștiință a veacului» (E.Simion), adică „scriitor european”, cum îl vedea Nichita Stănescu, istoria vieții lui Marin Preda este, de fapt, „istoria operei sale”, așa cum scrie cu îndreptățită admirație monografistul din „Scriitori români de azi” (I), unul din cei mai temeinici portretiști și comentatori ai operei, dar mai ales acei comentatori atașați scrisului predist încă din deceniile 7-10 ale secolului trecut, precum: Sorin Alexandrescu, D. Micu, Mihai Gafița, Al. Piru, Mihai Ungheanu, Ion Bălu, Ov. S. Crohmălniceanu, Voicu Bugnariu, Victor Atanasiu, Vasile Popovici, Nicolae Manolescu, George Muntean, Mircea Iorgulescu, Al. Balaci, C. Regman, Magdalena Popescu, Sava Dumitrescu, Andreea Vlădescu, Monica Spiridon, Andrei Grigor, Grigore Smeu, Cornel Munteanu, Adrian Dinu Rachieru, Mircea Dinutz, Eugen Măicăneanu, Marian Ciobanu, Aureliu Goci, Mariana Sipoș, Marin Iancu, Emil Manu, Răzvan Voncu…

În privința operei, autorul consemnează diferite ediții de proză și teatru, de articole, eseuri, confesiuni, pagini de jurnal și corespondență, scenarii de film, versuri, reflecții și cugetări, traduceri (din Gorki, A. Miller și A. Camus).

Să amintim aici și faptul că primele teze de doctorat despre autorul „Moromeților” au fost susținute în câteva centre universitare de tradiție (București, Iași, Timișoara), având drept conducători științifici nume importante din critica românească (Eugen Simion, Mihai Zamfir, G.I. Tohăneanu, cărora li s-au adăugat: Cornel Ungureanu, Liviu Leonte, George Gană, Manuela Cernat, Cornel Moraru, Dan Mănucă, Constantin Cubleșan, Livia Cotarcea, Victor V. Grecu, Mircea Tomuș…).Tot astfel, în ceea ce privește receptarea operei, sunt evidențiate, în primul rând, abordările de prim-plan din periodice și volume, inventariindu-se și interviurile acordate de scriitor de-a lungul vieții, convorbirile și dezbaterile cu și despre scriitor (pp. 110-502). Foarte utili sunt și indicii privind opera (pp. 503-533) și indicii de nume (pp. 534-608).

Deși aproape că uitasem colaborarea de altădată la revista «Tribuna» (1981), rămân plăcut surprins că modesta mea abordare privind «Cel mai iubit dintre pământeni» (Istorie și individ. «Barbaria concretului») este catalogată la „receptarea operei” și „Indicii generali de nume”. Încă o dovadă, subiectivă desigur, despre temeinicia demersului documentaristic.

În total, lucrarea realizată cu vădit profesionalism de dl Stan V. Cristea constituie întâia biobibliografie aproape completă ce se dedică lui Marin Preda, după mai bine de trei decenii de posteritate, alta de acest fel fiind posibilă numai pe fundamentele și reperele celei de față.

Zenovie CÂRLUGEA

STAN V. CRISTEA:Eminescu si Teleormanul

„Eminescu și Teleormanul”

(Editura Aius PrintEd, 2014, Craiova, 590 p.)

 

Cercetătorul de reală vocație Stan V. Cristea, cunoscut îndeobște în breasla scriitoricească pentru contribuțiile sale în domeniul criticii și istoriei literare ( gen Marin Preda. Repere bibliografice, 2012), revine cu un temeinic studiu căruia i-a închinat mai mulți ani din viață: Eminescu și Teleormanul (Editura Aius PrintEd, 2014, Craiova, 590 p.). Prima ediție  a apărut în anul 2000, cu prilejul «Anului Eminescu», în semn de omagiu, relevând legăturile directe sau indirecte ale Poetului Național „cu arealul nostru referențial, determinat geografic și spiritual”. Demers readus în atenția publică prin noua ediție, mult îmbogățită informațional și augmentată în sens larg, apărută „în anul când se împlinesc 164 de ani de la nașterea sa și 125 ani de nemurire a spiritului său și a operei sale”…

Patru sunt considerentele pentru care istoricul literar Stan V. Cristea susține ideea „contribuției Teleormanului la constituirea patrimoniului Eminescu”. În primul rând este vorba de trecerea poetului, la vârsta adolescenței, prin Teleorman, în anii 1867 și 1868, mai întâi ca „hamal” în portul Giurgiu, unde, cunoscându-l pe I.L. Caragiale, se va angaja în trupa de teatru a lui Iorgu Caragiale, iar anul următor debarcând de pe un vas austriac la Turnu Măgurele împreună cu trupa lui Mihail Pascaly, reîntoarsă la București după un lung turneu.

Pe lângă această „revendicare a trecerii lui Eminescu prin județul Teleorman”, criticul constată prezența acestui ținut „în opera poetică și în culegerile de folclor”, apoi legăturile pe care Eminescu le-a avut cu „câteva spirite ridicate de pe aceste meleaguri” și, în sfârșit, interesul acordat de gazetarul de la «Timpul», în anii 1877-1883, unor aspecte ale vieții social-politice din acest județ. De-a lungul vremii, multe din aceste „aspecte” au fost abordate de biografi, editori, traducători, exegeți și comentatori, relevându-se acele „multe și profunde legături” pe care Eminescu le-a avut cu realități și oameni din această parte a țării.

Cu acribia-i caracteristică, dl Stan V. Cristea urmărește primul contact al poetului cu Teleormanul, în vara lui 1867, când proaspătul actor și sufleur în trupa lui Iorgu Caragiale va poposi și în alte orașe ale Munteniei, nu numai la Giurgiu (Ploiești, Brăila, Galați, Turnu Măgurele). Venit la București încă din toamna lui 1866, biografii nu au stabilit încă ce făcuse poetul până în vara lui 1867, de aceea „anul 1867 este cel mai obscur din cei șase din viața de pribeag a lui Eminescu” (Gala Galaction, teleormănean de baștină). A doua atestare a poetului („numai la Turnu Măgurele”), de la sfârșitul lui august 1868, avea loc odată cu revenirea trupei lui Mihail Pascaly din turneul întreprins în Transilvania și Banat (de la Brașov și Sibiu trupa ajunsese să dea spectacole la Lugoj, Arad, Timișoara și Oravița, îmbarcându-se la Baziaș pentru Turnu Măgurele, la 21 august și ajungând peste o săptămână la București). Toate aceste informații sunt culese din presa vremii, dar și din varii scrieri și arhive, mărturisind un interes deosebit și constant al cercetătorului teleormănean, el însuși, de-a lungul anilor, vrednic articlier și biobibliografist în materie de cultură locală cu impact național.

Foarte interesant este capitolul ”Eminescu și teleormănenii din București”, pilduitor pentru bunele relații ale poetului cu această falangă de admiratori și prieteni. Amintim dintre aceștia pe Gr. G. Păucescu („cel mai apropiat” – viitorul „director politic” al «Timpului», mai moderat decât fostul „prim-redactor” din 1880-81, și primul editor al publicisticii), generalul George I. Manu, profesorul Anghel Demetriescu, gazetarul George Secășanu (președintele Societății «Carpații»), Zaharia Petrescu (medic militar și profesor), cel care, alături de dr. Al. Șuțu, îl va examina pe poet la 20 martie 1889, ș.a.

Sunt urmărite, în continuare, rezonanțele Teleormanului geografic, istoric, socio-cultural și politic în „opera” lui Eminescu (Scrisoarea III cu localizarea „Rovinelor” sau Doina, – deși versurile„De la Turnu-n Dorohoi/ Curg duşmanii în puhoi/ Şi s-aşează pe la noi” credem a se referi la Turnul …lui Sever -,  dar și în folclor), apoi prezența unor figuri teleormănene în publicistica eminesciană, de la Radu Grămăticul la Al. Depărățeanu, Cezar Bolliac, Nae Bassarabescu, Ștefan Bellu, Constantin Boerescu, Aristide Pascal (peste 25 de asemenea referințe). Gazetarul urmărea cu atenție viața social-culturală și politică a Teleormanului (vezi implicațiile afacerii «Warszawsky – Mihălescu» în care pledase însuși Titu Maiorescu, satisfăcut din plin de „vaca lăptoasă” care era avocatura, conform „jurnalului” său…), ba chiar anumite statistici din care se vedeau mult lucruri.

Cu o documentare la zi (impresionant aparatul bibliografic, cu mii de trimiteri) sunt urmărite acele gesturi culturale de solidaritate și prietenie, de prețuire și omagiu, venite, de-a lungul timpului, din partea unor teleormăneni de mare ispravă precum Gala Galaction, D. Cuclin, Grigore G. Păucescu, George Gană, Elena Liliana Popescu, N. I. Apostolescu, Cezar Papacostea, Constantin Noica (cu memorabia-i carte despre «omul deplin al culturii românești»), Iordan Datcu, Constantin Dominte, Răzvan Theodorescu, Artur Silvestri, Marin Tarangul, Ștefan Vida Marinescu, Ana Dobre, Stan V. Cristea și atâția alții. Sunt «gesturi culturale» întâlnite nu numai în presa locală sau de pretutindeni, dar și în volume, în creații cultural-artistice, în conferințe publice ori în varii manifestări culturale.

Așadar, „ce înscrie Teleormanul în patrimoniul Eminescu?”, se întreabă Stan V. Cristea, constatând că după 1989 bogăția de informații a crescut enorm, reușind să aducă o nouă viziune („prin intermediul celor două ediții ale cărții de față”), „una mult mai complexă, întărită și susținută de o demonstrație adecvată și convingătoare”, menită a așeza acest ținut de vechi tradiții cultural-istorice „alături de celelalte provincii cu care, într-un fel sau altul, acesta și-a îngemănat axistența și spiritul”:

„Ca argumente, cartea de față relevă acest privilegiu, sperând că a reușit să-l identifice și să-l exprime pe de-a-ntregul, deși – trebuie s-o recunoaștem – atunci când este vorba despre Eminescu și despre opera sa nimic nu poate fi pe deplin descoperit și înțeles, căci mereu vor mai rămâne taine ce se vor lăsa dezlegate numai printr-un susținut efort de cunoaștere, dublat în mod obligatoriu de pasiune și de respectul pentru adevăr.” (pp. 326-327).

Sub acest imperativ, intenția cercetătorului (monografist de substrucție bibliografică) „de a pune în lumină interferențele dintre spiritul eminescian, așa cum s-a exprimat el în contextul epocii, și spațiul cultural teleormănean, înțeles ca un rezonator și receptor pentru cel dintâi” – se realizează pe deplin. Ceea ce, cu mândrie regională, este consemnat de onestul cercetător al vieții și operei eminesciene: „Teleormanul își are partea lui de prezență și de contribuție, deloc de neglijat într-o perspectivă integratoare, singură în măsură să-i definească conținutul, trăsăturile și semnificațiile reale”.

Apreciată în perspectiva unei reale și motivate «geografii literare», întreaga operă a istoricului și criticului literar Stan V. Cristea constituie o contribuție de seamă la reliefarea și întregirea unui tablou mai larg de valori, justificând ideea lui C. Noica potrivit căreia „generalul nu se vădește decât prin intermediul determinațiilor ce exprimă particularul, iar particularul trece, la rândul său, prin determinațiile specifice, în general”.

Nicicând – scria prin 2008 confratele prozator Șerban Tomșao personalitate nu a adus mai numeroase şi mai importante servicii unei zone culturale a ţării. Clasificând şi interpretând, cu vocaţie, competenţă şi dăruire, fapte de civilizaţie şi de literatură, Stan V. Cristea a adunat o zestre impresionantă pentru conjudeţenii săi. Devotamentul şi pasiunea sa sunt cu adevărat tulburătoare. Scriitorii teleormaneni (printre care mă număr) nu-i vor putea fi niciodată îndeajuns de recunoscători celui care a proiectat o hartă a tuturor formelor de cultură teleormănene, dându-le o identitate şi un sens. Acţiunea culturală şi literară a lui Stan V. Cristea nu are precedent în Teleorman şi este de bănuit că el nu va avea nici urmaşi care să se dedice acestei nobile, înălţătoare idei.”

Subscriem cu admirație și prețuire pentru o trudă «manolică» de adânci înțelesuri și mai largi semnificații, cu observația că, dacă toate ținuturile patriei s-ar bucura de o «mucenicie» cultural-documentară asemănătoare, atunci tabloul general al geografiei noastre literare ar fi mult mai complet, articulat și reprezentativ.

Zenovie CÂRLUGEA

 

*

Marin.PREDA - Copie

Stan V. Cristea:

 

MARIN PREDA – PORTRET ÎN OGLINDĂ

(Ed. Aius, Craiova, 2015, 278 p + CXVI / 220 reproduceri alb-negru și color)

Recenta lucrare a criticului și istoricului literar Stan V. Cristea, Marin Preda – portret între oglinzi (Ed. Aius, Craiova, 2015, Colecția „Exegesis”, 278 p + CXVI/220 reproduceri alb-negru și color) este, după „Marin Preda. Repere bibliografice”(2012), a doua dedicată celui îndeobște considerat  unul din clasicii literaturii române contemporane, a cărui posteritate „dificilă” nu încetează „a resuscita oricând interesul”, atât prin itineranta sa biografie (îndeosebi anii școlarității) cât și prin anumite aspecte ale operei, bănuită, atunci când nu e cazul, de sursologii proletcultiste!

Cercetător riguros și prob, de departe cel mai documentat în materie de biobibliografie predistă, dl Stan V. Cristea (enciclopest al tradițiilor culturale teleormănene și al volumului „Eminescu și Teleormanul”, 2014) procedează și de data aceasta într-un admirabil mod structurant  și meticulos, investigând anii de școală ai învățăcelului de la Siliștea-Gumești, apoi perioada itinerantă a normalistului, mai întâi respins la Câmpulung-Muscel din cauza „miopiei”, apoi urmând la școlile din Abrud (1937-39), Cristuru-Secuiesc (1939-40) și București (1940-41), aspecte „prea puțin investigate până acum, altele chiar deloc”.

Datele respective (multe din ele date publicității în premieră), sprijinite de un bogat material ilustrativ (cataloage, foi matricole, adeverințe, epistole, fotografii etc.) constituie un adevărat dosar privind „anii școlarității”, urmat de altele având ca obiect de studiu „Anii serviciului militar” (1943-45), „Întregiri și controverse”, „Scrisori și autografe”, „Biografie și destin”, „Documente și fotografii”.

Este vorba de un „portret în oglinzi”, virtuale desigur, menit a aduce „mai multă lumină peste unele perioade și aspecte din viața scriitorului, pe baza investigațiilor de arhivă, peste care am suprapus propriile confesiuni ale scriitorului însuși și elemente desprinse din opera sa, dar și elemente din bibliografia de referință a chestiunilor în cauză, fără să avem, cumva, pretenția că rezultatul este exhaustiv și definitiv.”(Argument)

În același timp autorul reia problema „debuturilor literare” (cu schiță, nuvelă, roman, teatru, eseu, publicistică, poezie), stabilind că „debutul literar absolut” al prozatorului a fost acela cu schița „Nu spuneți adevărul”, apărută la 20 ianuarie 1942 în revista „Timpul”, povestirea „Pârlitul” fiind publicată ulterior, la 15 și 16 aprilie 1942. Este o rectificare perfect documentată și binevenită, dacă avem în vedere că în toate dicționarele (inclusiv în cel elaborat sub egida Academiei), istoriile literare de până acum (mai puțin cea a lui Marian Popa), ba chiar în manualele școlare de liceu în vigoare, data debutului literar al lui Marin Preda este menționată greșit a fi cea cu povestirea „Pârlitul” (cercetările în cauză ale unor Emil Manu, Lucian Velea ori Ion Bălu trecând „neobservate”!). Răspunzător de confuzia respectivă se face însuși Marin Preda, care declara într-un interviu din 1957 că „adevăratul meu debut datează din 1942, cu povestirea «Pârlitul», apărută într-un supliment literar.” Ceea ce, însă, lăsa să se înțeleagă  că ar fi vorba și de un alt „debut”, unul anterior și, desigur, „absolut”, pentru  istoria literară.

La fel de interesant ni se pare studiul – admirabilă punere la punct! – „Moromeții: Ilya Murometz vs. Ilie Moromete”, ce reia chestiunea unei mai vechi răutăți („gelozie de breaslă”) debitate de confratele invidios din epocă, Eugen Barbu, potrivit căreia numele lui Ilie Moromete ar fi fost preluat de Marin Preda de la faimosul erou popular rus Ilia Muromet (despre care scria în „Țara noastră” din 1922 însuși publicistul Octavian Goga, și tot acolo, în 1924, își publica nuvela „Salcâmul” prozatorul Ion Gorun!), antroponim reprezentativ al bâlinelor ucrainene. Așadar, încântat de expresivitatea acustică a numelui rusesc circulat în cărțile din perioada proltcultistă, Marin Preda ar fi dat „nume slav unui personaj românesc” (N. Georgescu), chestiune de incitantă dispută literară prin 2001, când G.M. Tamás publică în „Dilema” o „Scrisoare către prietenii mei români”, ce a stârnit o serie de „corecturi și dezaprobări, nuanțări și resituări” datorate lui Andrei Pleșu, Teodor Baconski, Zigu Ornea, Mircea Iorgulescu, Ovidiu Pecican… Se înțelege că e vorba de „un fluierat în biserica pustie” (M.Iorgulescu), de vreme ce Ilie Moromete a existat în realitate, fiind „tatăl meu” (conform reiteratei declarații prediste), ba mai mult există în Siliștea-Gumești o uliță întreagă, „ulița Moromeților (…), cu Ilie Moromete, cu Nicolae Moromete, cu Gheorghe Moromete” etc., cum au stabilit cercetătorul siliștean Dobre I. Burcea în lucrarea „Marin Preda și universul Moromeților – adevăr, ficțiune, mit”, 2006, sau Mihai Ignat în volumul „Onomastica în romanul românesc”, 2009, – ceea ce i-ar fi scutit pe critici ca N. Georgescu, O. Pecican, Ion Istrate de „ocoliri bezmetice (…) umplându-se de ridicol”. Este citată sugestia „de bun simț” a criticului literar Mircea Popa care învedera ultimului citat, sosit via Al. Marcu, că fierăria din «poiana lui Iocan» nu are nimic în comun cu fierăria italianului Alessandro Mussolini, întrucât „în satele românești, în perioada interbelică, era cel puțin câte o fierărie, unde oamenii făceau și puțină politică”.

Este consemnată ideea de compromis („motivată”) a lui Cristinel Munteanu conform căreia scriitorul nostru „ar fi speculat identitatea fonetică dintre numele rusesc și regionalismul moromete”, cu varianta oltenească «molonet», om moale, leneș (Iorgu Iordan) – Despre caracterul motivat al numelor proprii din opera literară, cf. „Limba Română”, Chișinău, 2008. Observația lui Ovidiu Pecican că nicăieri Marin Preda „nu a repudiat explicit comunismul” (Cel mai iubit dintre pământeni incriminând „nu comunismul în sine”, ci „aberațiile stalinismului și proletcultismului”!) și că în anii din urmă scriitorul solicitase intrarea în rândurile partidului unic, bucurându-se de stipendii, funcții și demnități (deputat în MAN), este întâmpinată de un capitol final  intitulat „Marin Preda, urmărit de Securitate”.

Având în vedere documentele date recent la iveală din arhivele CNSAS de către Ioana Diaconescu (Marin Preda. Un portret în arhivele Securității, 2015, 551 p.), dl Stan V. Cristea învederează faptul că autorul „Moromeților” a fost urmărit de poliția politică a regimului comunist în calitate de „Scriitor”, „Editor” și „Scriitor-problemă”, marele scriitor „nefiind deloc un spirit comod pentru regimul totalitar” și nici un «nomenclaturist», un răsfățat al regimului , ci dimpotrivă „un scriitor cu o conștiință morală solidă”, iar spre sfârșitul vieții „o veritabilă conștiință națională într-o istorie grăbită, confuză și brutală” (E.Simion, Prefața la cartea Ioanei Diaconescu).

Dosarele „Scriitorul”, „Editorul” (vol. I și II) și „D [ocumentar]119”, (ca scriitor-problemă după Tezele din iulie 1977 lansate de N. Ceaușescu, ce determină încetarea colaborării cu „Luceafărul”), pe lângă care se presupune existența altora încă nesosite la CNSAS (!), sunt mărturii evidente ale urmăririi informative, sistematice, cu tehnici operative de ascultare și interceptare a corespondenței, acțiune susținută de delatori de tipul lui Ion Caraion („cel mai zelos și revanșard turnător”). Să amintim aici și contribuția Marianei Șipoș, Dosarul „Marin Preda”. Viața și moartea unui scriitor în procese-verbale, declarații, arhive ale Securității, mărturii și foto-documente (Timișoara, Editura Amarcord, 1999).

 

Începută la 9.09.1952, urmărirea informativă a scriitorului va înceta în 1979, o perioadă „de care scriitorul însuși a fost conștient”, plină de „incredibile hărțuieli” (E.Simion). Pentru anii 1979-1980 există un al cincilea volum din DUI 2583 care „nu a fost încă transmis CNSAS”. Bănuim că după publicarea romanului „Cel mai iubit dintre pământeni” (primăvara lui 1980), „obiectivul” a devenit foarte important pentru Securitate, ceea ce resuscită suspiciuni în legătură cu însuși tragicul sfârșit din noaptea de 15/16 mai 1980,  la vila de creație a scriitorilor din Palatul Mogoșoaia, când dimineața scriitorul a fost găsit mort în camera sa. Era pe cale să împlinească 58 de ani.

Marin Preda – portret în oglinzi este o carte de referință în biobibliografia critică a marelui clasic contemporan. Strângând la un loc, cu o magetică vocație documentară, informații cât mai risipite în presa culturală românească și venind cu contribuții și cercetări proprii de arhivă, dl Stan V. Cristea își dovedește încăodată acribia și sagacitatea de cercetător tenace al biografiei și operei prediste (un predistolog fără de care cunoașterea și înțelegerea Omului și Operei nu poate fi completă și profundă), reușind a lumina aspecte mai puțin cunoscute din viața celui ce rămâne – dincolo de orice rețineri ori răstălmăciri – scriitor unic, inconfundabil, mereu actual și de mare valoare în literatura română postbelică.

Zenovie CÂRLUGEA

Anunțuri
  1. Ovidiu
    30 Aprilie 2017 la 9:56

    Ma intereseaza cartea Marin Preda-portret intre oglinzi.Ma puteti ajuta sa o procur?Multumesc.

    Apreciază

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: