Teofil Răchițeanu


LEBĂDA NEAGRĂ

Lebăda neagră

Desfăşurată pe o gamă largă de sonuri şi ritmuri, consubstanţiale fiindu-i fiorul arhaicităţii şi folcloricitatea de esenţă litanică, poezia lui Teofil Răchiţeanu şi-a dobândit o indicibilă specificitate, într-o aventură care nu este atât una a limbajului cât a marilor idei rotitoare de năzuinţe şi zări, căci spiritul acestuia consună cu eminescianitatea gravă, cu metafizica blagiană, cu dorinţa mai puţin aprigă, oarecum resemnată, de intrare în rezonanţă cu Divinitatea, toate în regimul unor tulburătoare clasicităţi. Acest Orfeu al Apusenilor, care nu e mai puţin autentic şi expresiv, aduce în poezia de azi drama unui însingurat de sub geană de brazi, tânjind, la o „margine neagră de lume”, după „o ultimă rază a ultimei stele”.

De data aceasta, întristarea poetului, care percepe „zvonuri aherontice”, este mai acută. Peisajul se întunecă excesiv, în ritmurile unui timp diluvian. Dumnezeu s-a retras „pe stele pustii”, lăsând lumea asta în bătaia morţii, abia clipind deasupra crestelor din străfunduri stelare. Ca un faraon în „colosul de piatră” al Apusenilor, poetul, „ţărână gânditoare” – gustând din plin „picătura deşartă a gloriei” -, trăieşte un împovărat sentiment de pustiire sufletească („târziul din vreme”). Planeta întreagă („steaua amurgită”), rătăcitoare prin mările întunericului cosmic, e un osuar. Se aud lătrând Căţelul Pământului şi Sfinxul Pustiei, în timp ce Dumnezeu tânguindu-se de „prea greul veşniciei”, rămâne „mai departe decât depărtarea”.

Doininda Lyră orfeică revarsă „sunete de comând” peste „amara poveste”…

Zenovie CÂRLUGEA

TEOFIL RĂCHIȚEANU:

„Cu rouă de Răchițele”

(Tipo Moldova, 2014, 278 p.)

Din Apuseni ne vine «buchetul» liric Cu rouă de Răchițele, semnat de Teofil Răchițeanu (n. 1943), unul din cei mai autentici poeți români, antenă a organicității etnofolclorice cu mare bătaie în spiritualitatea românească, tot mai încercată azi de horbota de nouri ai globalizării. Cu atât mai mult glasul poetului din Apusenii Apusului, cum îi numește el, este de o mai pilduitoare urgență.

Consecvent unui topos de ecouri mitice și legendare, ale cărui ritmuri melodice freamătă cu egală îndreptățire peste tematica tot mai îndurerată a viziunilor negre și peisajelor în petrecere, Teofil Răchițeanu trăiește în sihăstria lui montană sfâșietoarele tristeți ale conștiinței moderne, în general ale omului părăsit de Dumnezeu și lăsat cu nemilostivire în bătaia morții, a valului diluvian. În „colosul de piatră” al Apusenilor săi, poetul decantează, ca un Orfeu înfrățit cu natura, sensurile existenței și tâlcurile creației, convins că dincolo de formele pieritoare, dincolo de durată, există acea salvatoare pacificare a retragerii/ a absorbției omului în natură. Un fior de arhaicitate și o puternică folcloricitate engramează această poezie de aer tare, din care răzbate, cu asumarea unui dolorism stratificator și coalescent, un inconfundabil oratoriu teofilian.

Și totul vine dintr-o firească simplitate a viețuirii într-un spațiu mirific, dintr-o subtilă percepție a sempiternului, din intrarea în rezonanță cu duhul chtonian al montanității, pecete ce exprimă diferența specifică a acestui lirism orfic, căruia îi sunt consubstanțiale un anume spirit de eremit și un franciscanism de plai, asumat de vibrațiile unei învăluitoare folcloricități. Aparent, acest mod de viață ar exprima instinctiv și mental o „retragere” din istoria contingentă, o retractilitate orgolioasă, de refuz al «civilizației», în realitate condiția aceasta, firească în ordinea neamului său, a contopirii cu geografia montanității, este „calea” unei asceze, a unei rutualistice inițieri în „misteriile” – să zicem – zalmoxiene (numele profetului dac se regăsește în mitologia acestei lirici, și încă mai de mult).

Avem, în general, de a face cu un „epos” unic și variabil în unitatea lui tematică, indiferent că e vorba de volume din tinerețe (precum Elegii sub stele, 1969; Somn de voievod, 1980; Planete de melancolie, 1986) sau de altele, mai apropiate de formula „înnegurării” de azi din Lebăda neagră, 2011 (Poeme-nserate, 1990; Ora singurătății, 1998; Tărâmul de rouă, 2002; Alizeul de dor, 2006; Lumina din lacrimă, 2007 ș.a.).

Primul ciclu, Satul care moare, decantează, în cele zece elegii, imagini ale acestui mirabil topos „de sus, din munți”, peste care freamătă, cum peste «codrul sfânt», un vânt de «pustiire». Oamenii se mută în „cimitirul de pe deal”, sub ocrotirea ochiului «albastru» și «sfânt». E multă «frăgezime» și «neprihănire», încât văzduhul pare o privire de zei, ce oglindește totul. Pătruns de bucuria plenitudinii trăite, ca atingere de sublim, poetul  ne cheamă, ca pe niște rătăciți, la izvoarele acestei spiritualizări de consubstanțială solaritate:

„Veniți! Veniți! Lumină e ca-n Rai!

De-atâta frumusețe totul doare.

Azi cerul sfânt aievea stă deschis

Și curg în lume sfintele izvoare…”

Același dolorism trăit cu predestinarea unui «crucificat» pe icoana satului (absorbit tot mai mult de nevăzute duhuri ale infamului Timp) sau pe imaginile unui peisaj în care se fac simțite ritmurile aneantizării, în ciclul de poeme Elegiile de la Dealul Rășinarilor (II).

Frecvente sunt dubitațiile și interogațiile neliniștii, atenuate de sentimentul dăinuirii în peisaj:

„Vor fi ploi, va fi furtună,

Va fi lună, va fi soare –

În tulpini de iasomie

Înflori-vor cândva, oare?”

„Moartea”, cu întregul ei evantai tematic devine laitmotiv, decantată nu numai în troheii folcloricității difuze, dar și în versuri libere, de emisie strunită și gravă: „Să mori pe o pajiște/ În Munții Apusului,/ Când roua/ Ca o tristețe de Mai,/ Înfocat,/ Luminează/ Pe o pajiște de izvor,/ Luminată,/ În zori,/ De întâia rază,/ Înzeită,/ De soare.// Ori, poate, în sunetul,/ Ultimul,/ Închis,/ Al lui Orpheos,/ În Augusta/ Lui/ Lyră…” (Să mori pe o pajiște…).

Presărată de însemne și elemente biografice, în întrepătrundere cu viața familiei și cu peisajul de tezaurizator de amintiri, poezia reține aceleași figuri ale extincției, rezonând difuz precum acele tânguiri de bocet „la Morminți”, locul de depozitare a memoriei și tuturor amintirilor, a cărei «ardere» este întreținută de adierile morții.

Motiv rezonând puternic și în partea a treia, Cătinel, Moarte, numai…, piesa omonimă, poate fi expresia unui „reproș” esențialmente tragic în fața inexorabilei fatalități sub care stă existența omului:

„Cătinel, moarte, numà,

Că nu-mi ești mie mumà!

De băiat, nu m-ai băiat,

Nici în julj moale-nfășat,

Nu mi-ai țâță dulce dat,

Nici în leagăn legănat,

Nici de dor nu mi-ai cântat…

…………………………

Câtă lume mâncași, nu?

Usca-ți-s-ar gâtleju,

Și-nghiți-te-ar pământu

Și-ar da Domnul dumnezeu

Să-nvii când oi zice eu!…”

Sub această simplitate, aș zice „savantă”, – nu astfel aprecia G.Călinescu poeziile eminesciene de „inspirație” folclorică?, – poezia lui Teofil Răchițeanu mustește de substanțialitate imagistică, în ardoarea unei grave ideatici. El ne vorbește din postura unui autentic «inițiat» în misterele vieții, din „altarul” de piatră al Apusenilor.

Z.C.

 

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: