Traian Diaconescu


TRAIAN DIACONESCU:

 

Mihai Eminescu și antichitatea greco-romană

 

Binecunoscut în lumea universitară și în cea literară, prin multitudinea traducerilor din antichitatea latină și greacă, dar și prin transpunerea în latinește a unor importanți poeți români (Eminescu, Macedonski, Bacovia, Blaga, Arghezi…), ca exercițiu lingvistic și poetic de mai largă audiență filologică, prof. univ. dr. Traian Diaconescu ilustrează în cultura română de azi figura unui clasicist de excepție, continuând o tradiție din ce în ce mai subțiată din varii pricini.

Mihai Eminescu și antichitatea greco-latină este a doua ediție a lucrării din 1982, Eminescu și clasicismul greco-latin (ediție îngrijită, prefață, note, bibliografie, indice de Traian Diaconescu, Ed. Junimea, Iași, 1982, pp. I-XXVI). După cum se vede, noua ediție revizuită și mult augmentată renunță la titlul cam restrictiv (referitor doar la perioada clasicismului grec și roman), întrucât ”poetul nu se inspiră numai din lumea clasică din vremea lui Pericle sau din vremea lui Augustus, ci și din epoci preclasice sau postclasice ale culturii antice. Am făcut acest lucru întrucât, prin termenul «clasic» înțelegem atât structuri axiologice, cât și temporale, valori cu sens de reper și model pentru spiritualitatea noastră românească sau pentru spiritualitatea europeană.”

După trei decenii de la prima ediție, exegeza pe tema valorificării antichității greco-latine în creația eminesciană a sporit, însă, cu puține excepții, aceasta se dovedește mai mult o producție repetitivă, deci mai puțin creativă, axată mai ales pe identificarea surselor (și acestea atât de aproximative) și mai puțin pe receptare.

Foarte productivă, interpretarea sursologică, în ciuda aparatului erudit cu care lucrează, are desigur limite serioase: nu întotdeauna este probantă prin aproximările emise și nu relevă miracolul creației eminesciene, în perspectivă diacronică și comparată, după modelul Călinescu-Vianu.

Studiile selectate de Traian Diaconescu au ca prioritate receptarea operei, metamorfoza izvoarelor, încercând să-l scoată pe poet din orizontul neapărat sursologic în care a fost împins dintr-un zel de erudiție pro domo, lipsind în cazurile respective capacitatea unei interpretări hermeneutice și metapoetice.

Precizăm că prezenta lucrare este unicul volum din cultura română privind receptarea spiritualității greco-latine în opera lui Eminescu, beneficiind de texte noi față de ediția precedentă și prevăzută cu o bibliografie selectivă completată până în pragul anului 2010. Studiile acestea, selectate cu mare atenție și în baza criteriului interpretativ și nu sursologic, aduc ”un spor de cunoaștere” față de studiile precedente și deschid calea altor exegeze privind relația dintre ”imitația” culturală și ”creația” artistică.

În studiul introductiv, Eminescu și antichitatea greco-latină în exegeza românească, Traian Diaconescu trece în revistă acest sector important ți ”puțin cunoscut în afara criticii profesioniste”. Pentru o înțelegere mai temeinică a problematicii, cercetătorul pornește de la concepția poetului despre aspectul instructiv și formativ al moștenirii spirituale greco-latine identificată în articolele sale de atitudine culturală, pentru a se opri la identificarea unor aspecte concludente în creația eminesciană, de la teme, motive și idei până la structurarea prozodică a unor poeme, la ritmurile poetice amintitoare de versul asclepiad, ferecatean, gliconic, safic (e destul să amintim aici de Oda în metru antic ori de În van căta-veți, pentru  a ne da seama de cultul pe care poetul îl avea față de opera horațiană, de obsesia lui pentru versul adonic și safic, în general de marea iubire față de antichitățile culturale greco-latine).

Eminescu credea în ”redeșteptarea culturii” prin apelul la antichitate, prin individualizarea și despărțirea învățământului clasic de cel real, pentru ca ”această gimnastică să se resimtă în caracterul și în spiritul public”:

”Precum gimnastica dezvoltă toate puterile mușchiulare și dă corpului o atitudine de putere și tinerețe, tot astfel pururi tânăra și senina antichitate dă o atitudine analogă spiritului și caracterului omenesc.”

”Iubirea și înțelegerea artei antice”, pe care Maiorescu o identifica în concepția poetului încă din 1872 (Direcția nouă în poezia și proza română), va deveni o constantă a eminescianismului, în sens referențial dar și de ideatică a operei în ansamblu.

Recenta ediție cuprinde 18 studii, de la cele semnate de Al. Philippide, Const. I. Balmuș, Nicolae Sulica, Cezar Papacostea, Ch. Drouhet, D. Murărașu, N.I. Herescu, Ștefan Bezdechi, I..Marinescu, Traian Costa, Tudor  Vianu, Al. Piru, G.I. Tohăneanu, Gr. Tănăsescu & A. Nestorescu, Gh. Ceaușescu, Edgar Papu, George Popa și Leonida Maniu.

Se adaugă la aceștia cele opt exegeze asupra unor poezii eminesciene, cu considerații foarte interesante și aplicate despre tematica, metamorfoza unor idei poetico-filosofice și configurații metrice. Meticulos în expertiza filologică a textelor clasice, Traian Diaconescu reface procesul gândirii eminesciene în ceea ce privește adaptarea metricii adonice și safice, scoțând în evidență perfecționismul de care era obsedat poetul în elaborarea poeziilor sale, cu accent pe accesibilitate și profunzime.

Traducător de fragmente din Homer și Horațiu, Eminescu îi avea favoriți pe Pindar, Platon, Sofocle, dar și pe Ovidiu, Vergiliu, Properțiu, și atâția alți autori greci și latini, pe care se vede nu numai că i-a citit, dar și că i-a aprofundat și conspectat, înțelegându-i mai bine prin intermediul filosofiei schopenhaueriene.

Fără a face pe poeta doctus (de factură alexandrină), adică fără a cultiva erudiția ca scop în sine, Eminescu a apelat la elemente de cultură și mitologie din diferite spații (indiene, orientale, nordice, traco-greco-latine) pentru a se exprima pe sine pe de-a-ntregul într-o poezie de larg orizont ideatic, de înaltă reflecție asupra vieții, lumii, universului, dovedindu-se astfel un spirit european, cultura clasică fiind ”numitorul comun al literaturilor naționale din Europa”…

Recenta ediție, ilustrând la modul exemplarității și acurateței științifice, legătura organică a spiritului eminescian cu antichitatea greco-latină este nu numai probatorie ci și necesară. Desigur, mai puteau fi incluși aici și alți autori, mai vechi sau mai noi, precum bunăoară redutabilul eminescolog Adrian Voica de la Iași, îndeobște recunoscut drept cel mai de seamă exeget în metrica eminesciană, autor al unor compacte studii (consecvent, probabil, cu menționarea făcută în ”Nota asupra primei ediții”, antologatorul nu a luat în discuție, precum în cazul lui Călinescu sau T.Vianu, contribuțiile ”destinate de editură unor volume separate”.)

Apariția acestei cărți ”despre cel mai mare poet al românilor, în plin «ev postmodern», este un act de maturitate spirituală și, în același timp, o superioară pledoarie pentru studiul valorilor perene care stau la temelia culturii europene.”

Zenovie CÂRLUGEA

22 aprilie 2011

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: