Traian Pop


TRAIAN POP: 

LUCIAN BLAGA – ontologia culturii

(Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006)

Nu sunt prea multe cazurile când întreaga creaţie filosofică a lui Lucian Blaga este comentată în lucrări distincte. Sub acest aspect, perseverenţa universitarului Traian Pop este nu numai notabilă ci şi binevenită într-un context cultural în care poezia şi dramaturgia au beneficiat de abordări mai frecvente. Numai de-am aminti aici unele contribuţii, de la Vasile Băncilă (1938) până la Ion Mihail Popescu (1980)  şi, mai recent, Angela Botez (1996) ori Eugeniu Nistor (1999), şi tot am avea un tablou al tălmăcirii gândului filosofic blagian în comentarii de aleasă expresie şi largă cuprindere.

De la Introducere în filozofia lui Lucian Blaga (2001) – un comentariu foarte strâns dar care pregăteşte terenul pentru noi abordări – la celelalte eseuri nu e decât un program exegetic dedicat scrierilor trilogiale blagiene: Lucian Blaga – sistemul cunoaşterii (2003), Lucian Blaga – ontologia culturii (2006), Lucian Blaga – filozofia şi metafizica valorilor (2007) – toate apărute la Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca. Autorul realizează, astfel, un amplu volet de comentarii asupra Trilogiilor, la obiect, cursive şi în general bine structurate.

Dincolo de un anume accent didactic, comentariile plasează gândirea blagiană atât în context naţional cât şi într-o mai largă circulaţie de idei din Europa de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, relevând peste tot aportul de originalitate pe diferite direcţii de cercetare:

„Între piscurile gândirii filosofiei europene, concepţia lui Lucian Blaga are o strălucire aparte. Având izvoare în tot ce a fost mai profund şi mai fecund în gândirea filosofică europeană, concepţia lui e ca un fluviu care după ce a adunat atâtea alte râuri îşi formează o matcă proprie de cugetare, cu mai mare adâncime decât a multora din sistemele asimilate în ea, fie că este vorba de metafizică, fie că este vorba de filosofia culturii, filosofia istoriei, sau de antropologia filosofică, epistemologie, gnoseologie şi dialectică.”

Abordarea metodică şi foarte apropiată de clasificările structurante şi schemele ilustrativ-sintetice ale Trilogiilor, comentariul explicativ, corelaţiile operative ale conceptelor, individualizarea pe secţiuni, capitole şi subcapitole a problematicii abordate, cursivitatea şi o anumită ţinută a dicţiei de idei, ca şi distanţarea efectivă  şi declarată faţă de mai vechea optică dogmatic-proletcultistă – toate acestea fac din aceste eseuri, oarecum compacte, adevărate prelegeri de interes mai general, prin care Trilogiile blagiene îşi dezvăluie ideaticul lor conţinut metafizic, dar şi somptuoasa structură arhitectonică, pe care G. Călinescu o asemăna cu o impresionantă catedrală.

*

Într-o succintă şi lămuritoare Introducere, Traian Pop amendează o aşa-numită optică dogmatică, potrivit căreia „Blaga, poetul, a intrat adânc şi deplin în conştiinţa şi structura spiritualităţii noastre”, spre deosebire de filosofia sa, greu accesibilă şi învăluită într-o ceaţă metafizic-spiritualistă. Tributară, în linii mari, „şcolii idealist-iraţionaliste a filosofiei germane de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea”, adică Lebensphilosophi-ei, cum credea Dumitru Ghişe, prefaţatorul ediţiei din 1969 (Trilogia culturii), Blaga a fost influenţat, în morfologia culturii, de conceptele lui Riegl, Frobenius şi Spengler.

Acelaşi discipol al lui Blaga, în aceeaşi viziune activist-dogmatică, vorbea de „ruptura totală” în concepţia blagiană a conceptului de cultură de acela de civilizaţie, ceea ce înseamnă o răstălmăcire „după canoane dogmatice”, scrie Traian Pop, propunând în schimb o „tălmăcire corectă a valorii creaţiei blagiene, ca o paradigmă metodologico-ideatică în istoria filosofiei”, în care limbajul atât de personal şi de nuanţat joacă un mare rol  în edificarea unei terminologii speciale, de sistem.

Perspectiva metafizică sau ontologică constituie însăşi paradigma întregului demers, sistem de gândire menit a egala şi a concura marile sisteme filosofice europene: „Blaga şi-a croit o cale proprie în actul creaţiei filosofice a secolului al XX-lea, atacând probleme de metodologie, de teoria cunoaşterii şi teoria culturii, de ştiinţă şi teoria valorilor ş. a.”

Acest „curaj al creaţiei”, de care vorbea Mircea Eliade, manifestat pe o complexitate de probleme filosofice, de la ontologie şi epistemologie, la filosofia culturii şi perspectiva axiologică, ba mai mult, la proiecţia „cosmologică” şi „pragmatică”, exprimă însuşi un destin creator de excepţie.

Exponent, deci, al teoretizatului „destin creator”, Blaga însuşi se înscrie sub cupola „existenţei întru mister şi revelare”, care domină arhitectura impresionantă a sistemului său filosofic.

Există, aşadar, un moment Blaga în filosofia culturii, de vreme ce metodologia şi concepţia acestuia se despart de cei ce abordau problema culturii numai pe relaţia om-natură sau de reprezentanţii morfologiei culturii care vedeau omul prin peisaj.

În textele sale, Blaga se referă exclusiv la om, la actul creaţiei, definitoriu pentru existenţa omului, relevând rolul inconştientului şi al categoriilor abisale în configurarea matricii stilistice. Prin acest demers, Blaga se singularizează faţă de reprezentanţii morfologiei culturii, afirmându-şi originalitatea atât faţă de înaintaşi cât şi în relaţie cu contemporanii săi, incapabili a trece de „pragul sensului”, când îl considerau pe filosof un simplu comentator al unor A. Riegl, O. Spengler sau L. Frobenius.

Derivând din „specificitatea existenţei umane”, cultura este întruchipare a „destinului creator al omului”, scrie Blaga, proiectând fenomenul cultural într-o „nouă zarişte ideatică”. Depăşind înţelegerea pur-naturalistă a fenomenelor, cauzalitatea imediată şi înşelătoare, filosoful înţelege cultura a fi consubstanţială esenţei umane, necondiţionând-o geniului sau talentului individual.

Traian Pop îşi dezvoltă comentariul trecând în revistă principalele noţiuni-concepte operative precum cele de „cultură minoră” şi „cultură majoră”, cu particularităţile şi intercondiţionările respective.

A doua secţiune dedicată „componentelor fundamentale ale culturii” comentează noţiunile de stil şi inconştient (inclusiv legătura lor osmotică), factorii determinanţi ai stilului (orizontul spaţial şi temporal, accentul axiologic – afirmativ sau negativ, atitudinea anabasică şi catabasică (ca factor determinant al stilului), năzuinţa formativă (individualul, tipicul, stihialul).

Tocmai această constelaţie de factori ar defini, sub aspectul conţinutului, matricea stilistică, adică acea „pecete stilistică” a creaţiilor umane, în care intră factori ai inconştient-conştientului.

„Teoria blagiană despre matricea stilistică, în înţeles de «complex conştient» de factori determinanţi ai culturii, duce la clarificarea modului  posibil de contaminări între culturi şi stiluri, pe fondul specificităţii acestora. Explicaţia constă, după cum rezultă din analizele blagiene, cu numeroase exemplificări, în comunitatea sau înrudirea de factori.”

Într-un capitol aparte este evocată viziunea metafizică blagiană asupra principalelor determinante stilistice, „neatinse – scrie filosoful – de contingenţele vremelnice ale istoriei”. Privind „sensul orizontului spaţial în creaţia culturală”, filosoful se oprea, cu observaţii de mare fineţe, şi la doina noastră, în care întrevedea „orizontul plaiului”. Căci orizontul spaţial, crede filosoful, este şi factor modelator al sufletului creator, de aici ideea de spaţiu mioritic şi de destin uman în orizont spaţio-temporal.

Criteriu fundamental al deosebirilor spirituale, stilul este raportat, apoi, la paradigma creştină, mai exact la cele trei mari curente: catolicismul, evanghelismul sau protestantismul şi ortodoxismul, cu definirea specificităţii fiecărei concepţii, a asemănărilor şi deosebirilor. Se ştie că accentul axiologic cade de data aceasta pe „atitudinea creştinului faţă de transcendenţă”, vizibilă şi în arhitectura bisericească. Ca determinantă stilistică a ortodoxismului, filosoful definea sofianicul, potentă stilistică polivalentă, fenomen specific ortodoxismului înţeles în esenţa lui drept „transcendent care coboară”…

În acest sens, sofianicul este strâns legat de problema salvării omului, temă majoră întâlnită frecvent şi în literatura populară românească.

Există, de fapt, şi alte aspecte ale matricii stilistice româneşti, ca expresie a raportului dintre asimilare şi originalitate, cum ar fi: pitorescul (ca stil în port şi arhitectură, dar şi în matafizică şi mitologia populară), ornamentica, cântecul şi poezia populară.

De ideea „spaţiului mioritic” se leagă acel special „sentiment al destinului”, dar şi anumite categorii ale organicului, tendinţa de transfigurare sofianică a realităţii, ca şi năzuinţa formativă (ca orientare spre forme geometrice şi stihiale), dragostea de pitoresc, simţul măsurii, nuanţei şi discreţiei…

Există şi o „stilistică” a istorie noastre, a existenţei multimilenare în spaţiul carpatic, de unde, în concepţia lui Blaga, „ideea de românism” are conotaţii aparte. Dincolo de misterul sângelui, scrie filosoful, românismul e un patrimoniu stilistic, ca un ansamblu conturat din latenţe şi realizări.

Tot sub unghi stilistic este evocată problema individului şi a etnicului, a perioadelor istorice şi a generaţiilor.

În altă secţiune, Traian Pop tratează problema metaforei, ca „latură fundamentală a culturii”, menţionând distincţia blagiană dintre metaforele „plasticizante” şi cele „revelatorii”, dar şi interdependenţa metaforei cu stilul.

În ceea ce priveşte „componenta mitică a culturii”, criticul menţionează departajarea blagiană între „miturile semnificative” şi cele „trans-semnificative” (îmbibate de mister), cu un comentariu mai amplu privind esenţa acestora ori aspectul stilistic şi metaforic al lor.

Urmărind aspectele fundamentale ale creaţiei culturale, Traian Pop menţionează metaforicul şi ideea de stil, oprindu-se la componenta categorială a matricii stilistice, adică la categoriile abisale şi cele ale receptivităţii. Cât priveşte „caracterul cosmoidal al categoriilor abisale”, comentatorul lămureşte mai întâi semnificaţia teoretico-metodologică a conceptului de cosmoid, acea „plăsmuire revelatorie a spiritului uman”, care „face concurenţă macrocosmosului tinzând să i se substituie”. Complexitatea cosmoidală a unui stil – precizează Blaga – implică engramarea profundă a unei matrici stilistice, iar aceasta nu poate fi oricum ci bine articulată în datele ei specifice:

„O matrice stilistică trebuie să posede în structura ei atâtea categorii abisale, câte sunt necesare pentru ca prin însumarea lor convergentă şi arhitectonică să se obţină un cosmoid.”

În ceea ce priveşte relaţia cultură – civilizaţie, Traian Pop accentuează punctul de vedere blagian, nu numai original dar şi în contradictoriu cu cel exprimat de teoreticieni în morfologia culturii (Spengler, bunăoară). Filosoful nostru distinge între „creaţia culturală” (expresie metaforică a spiritului omenesc, cu intenţii revelatorii) şi „creaţia de civilizaţie” (expresie a spiritului uman în ordina intereselor vitale, a securităţii şi a confortului, neavând caracter revelatoriu). De aici notele distinctive ale civilizaţiei umane în raport cu civilizaţia lumii animale.

Cu elogiul „destinului creator al omului”, în ciuda atâtor „impasuri” (transcendentomania, imediatomania, creaţia fără obiect, creaţia ca simplă visare, manierismul), Blaga încununează această filozofie a culturii, proiectând omul în orizontul misterului şi concepând existenţa întru mister şi pentru revelare.

 Zenovie CÂRLUGEA

August 2011

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: