Vasile Fanache


V. FANACHE:

 

Chipurile tăcute ale veşniciei în lirica lui Blaga

Ediţia a III-a

(DACIA XXI, Cluj-Napoca, 2011)

Ajunsă  la a III-a ediţie, după cea princeps din 2003, lucrarea dlui V. Fanache, Chipurile tăcute ale veşniciei în lirica lui Blaga,  recapitulează, dintr-o originală perspectivă, sistemul poetic blagian, cu multe racordări, cum era de aşteptat, la cel filozofic, acel „mein System” construit din proape în aproape, care dă funcţionalitate şi orizont întregii sale poezii. Pe lângă aceste „fundamente” ale comentariului, între care Aforismele, cum vom vedea, se bucură de o investigare şi audienţă expresă în explicitarea concepţiei poetice şi a modului cum aceste „chipuri” ale existenţei intră sub fervoarea transfigurărilor poetice, autorul se sprijină pe interpretări de autoritate din bibliografia blagiană mai veche şi mai nouă, de la Vasile Băncilă  şi Octav Suluţiu, bunăoară, la Tudor Vianu, D. Micu, Ov. S. Crohmălniceanu,  Ştefan Augustin Doinaş, George Gană (socotit undeva drept „poate cel mai complet exeget al lui Blaga”), N. Balotă, Eugen Simion, Ion Pop, Petru Poantă (prefaţatorul) ş.a. Un apel important este făcut la teoreticieni ai simbologiei şi poeticului din medii franco-anglo-saxone, tot în ideea de a lămuri cât mai pertinent şi nuanţat componenţa şi specificitatea universului liric blagian, în care s-ar regăsi, sub diferite identităţi/variabile/imagini ceea ce criticul numeşte, în multitudine ipostaze, „chipurile tăcute ale veşniciei”. Odată numite sau puse sub autoritatea unei teme însumante, precum Tăcerea, comentariul trasează şi alte cărări de acces prin universul de semne al liricii, făcând asocieri şi analogii, găsind sinonimii şi antinomii, polarizări şi interrelaţionări menite a da un sens coerent acestei estetici a elementelor configuratoare de topos poetic.

Poetica tăcerii ar fi sintagma cea mai potrivită a acestui prim eseu în care este exemplificată relaţia ontologică dintre tăcere – cuvânt – cântec. Avem bucuria de a ne aminti de o mai amplă abordare a universului poetic blagian, încă din 1977, apoi în 1995, pentru a coagula totul într-ointerpretare empativ-decelabilă, Lucian Blaga. Dinamica antinomiilor imaginare (Ed. Media Concept, Sibiu, 514 p.), în care noi înşine dedicam un întreg capitol de câteva zeci de pagini acestei teme-cadru, cu toate implicaţiile filozofice, simbolice şi metaforice – Poetica tăcerii (pp. 262-316).

Parcurgând, aşadar, cărările exegetice şi comentariile bibliografice pe care, în mare parte, dl V. Fanache îşi dezvoltă acest eseu monografic, inclusiv referirile la poeţi, critici şi teoreticieni străini (de la Rimbaud, Holderlin,  la Hugo Friedrich, Gilbert Durand, G. Bachelard, Maryne Choisy, George Steiner, Jean Chevalier-Gheerbrant), vom constata că multe din temele şi motivele învestigate aici drept chipuri mute ale veşniciei au putut fi întâlnite de-a lungul unei întregi exegeze, devenind un bun comun al receptării şi înţelegerii poeziei blagiene… Distribuie într-o altă structurare şi într-o viziune de ansamblu cu accente şi funcţionalităţi argumentative, aceste metafore tematice coagulante sunt comentate cu ilustrări din versurile de reverberaţii onto-gnoseologice, în care Blaga pune gândul înalt încărcat de sarcini mito-poetice.

Deducem că este vorba de o viziune coerentă a poeziei, cu sens onto-metafizic şi transcendent, concepută într-un mare freamăt ideatic şi în vinele căreia curge sângele încărcat cu sarcini mitice, revelatorii, care dezvăluie o lume în care poetul încă mai caută cuvintele „originare” într-un demers al tăcerii încărcate de sensuri, de poveri transmundane, de iniţieri, de freamătul onto-existenţialului al „corolei de minuni”, convins că revelarea miracolului nu prin cuvânt se face, ci printr-o atitudine de ec-stazie, de metaforă plasticizant-revelatorie, prin mituri trans-semnificative.

Dar între „lumea de jos”, a imanentului, şi cea „de sus”, a transcendentului, există ceea ce V. Fanache numeşte cu cuvintele poetului „Dialogul «revelaţiilor fără cuvinte»” (II). Poetul nu adoptă acea nietzscheeană „transcendenţă goală”, lipsită de sacralitate. În locul Dumnezeului creştin el imaginează pe Marele Anonim, un Deus absconditus, inabordabil. Deşi „cenzura transcendentă” îi conservă acestuia taina, refuzând un dialog direct, lumea fenomenală poate intra într-un dialog „al revelaţiilor” cu transcendentul.

„Ascultând revelaţii fără cuvinte”, ca Pasărea sfântă a lui Brâncuşi, omul capătă certitudinea unei intuiţii a transcendentului. Există, crede eseistul trei categorii de poeme prin care se realizează acest dialog: cele în care „chipurile” contingenţiale apar aureolate cu nimbul sacralităţii, cele în care se relevă aspiraţia spre absolut şi, în fine, poemele în care transcendentul şi contingentul se manifestă împreună. Desigur, această „categorisire” cam didacticistă este totodată şi aproximativă, de vreme ce tema este una şi aceeaşi (revelaţia transcendentului în „lumea de jos”), numai că spiritul poetului şi atitudinea acestuia faţă de „chipurile tăcute ale veşniciei” se exprimă, de fiecare dată, în „variabile” ale creaţiei poetice animate puternic de ideea de divin, de „tânjire” după zariştea transcendenţei, de „aşteptare” a momentului/ vârstei/ stării prielnice…

De vreme ce filosoful concepuse concomitent ideea unei spiritualităţi creştine bipolare, prin „contingentul care urcă” şi „transcendentul care coboară”, toate aceste „chipuri” ale cerului şi pământului comunică, firesc, în grade şi intensităţi diferite, într-o dominantă viziune metafizică, sub acelaşi imperativ al cunoaşterii întru mister şi pentru revelare.

Al treilea capitol (Cântecul focului sau metafizica iubirii) reia aspecte deja cunoscute privind erotica blagiană, care de la Poemele luminii la ciclul postum Cântecul focului se configurează ca o constantă a universului tematic. Trăită pe toată gama şi exprimată în varii compoziţii prozodice (de la catrenul epigramatic şi madrigalesc la meditaţia şi imnul de neobosită slăvire a sufletului feminin), iubirea e şi contemplaţie mistică dar şi ardere incandescentă, mistuitoare, unul din „chipurile” cele mai plenare şi puternice prin care vremelnicia urcă în durată, transfigurând carnalul în spiritualizări sublime. E o „supremă ardere” acest sentiment dominant al fiinţei, care, dincolo de senzualităţi şi păcat, deschide sensibilităţii antene de receptare a fiorului metafizic. V. Fanache, amintind de experienţele erotice târzii ale lui Goethe, observă destul de corect că, admirator fără rezerve al geniului din Weimar, „Blaga a scris despre iubire pe tot parcursul vieţii, a iubit pasional şi a fost iubit până la divinizare”, iubirea intervenind „în biografia lui ca un har mântuitor” şi că „datorită ei s-a înţeles pe sine în profunzime, şi-a redescoperit energia interioară  şi a putut să-şi dea întreaga măsură a geniului creator.” Dar în Aforisme întâlnim vizate şi unele comportamente şi aspecte mai puţin elogioase specifice femeii, în general, aşa cum în romanul postum Luntrea lui Caron iubitei ideale Ana scriitorul îi găseşte un dublet antinomic în Octavia, exprimând o feminitate fascinantă de Nonă a păcatului origina, dar şi de ispăşire tragică.

Într-o abordare ce aminteşte de instrumentarul analizelor bachelardiene (în cazul de faţă, de Aerul şi visele), V. Fanache identifică, în aceeaşi coerenţă interpretativă, Chipurile aerului (IV) – cerul albastru, văzduhul, vântul -, care traduc aspiraţia ascensională, opţiunea reveriei cosmice.

Există, deopotrivă, atât un regim nocturn al aerului (când peisajul cosmic este dominat de stele şi lună), dar şi unul diurn, cu claritatea lui albastră şi cu nemărginite deschideri solare. Poemul „Lauda văzduhului”, închinat acestui „aer sfânt”, însumează o serie de imagini-metafore şi sugestii, tot atâtea chipuri ale vremelniciei şi duratei (de la zburătoarele pământului la constelaţiile necuprinsului cosmic).

În paralel, există, desigur, şi Chipurile pământului (V), între care sunt identificate pământul – „măsură” a veşniciei, satul veşnic, drumul (homo viator), umblatul şi popasul şi peisajul transcendent, tot atâtea prilejuri de a medita asupra condiţiei existenţiale a omului într-o lume runificată „ce se consumă sub osânda de a nu fi egalul transcendentului”. De unde şi „insatisfacţia existenţială” atenuată de revelaţiile minus-cunoaşterii.

Integrate în aceeaşi viziune de puternică impresie bachelardiană şi durandiană, Chipurile apei (lacrima, izvorul, marea) au aceeaşi „consecvenţă uimitoare” de-a lungul întregii poezii. Însumând varii semnificaţii, de la sugestia originarului şi forţei germinative (fons şi origo în viziunea lui Mircea Eliade), la aceea a destrămării şi curgerii veşnice, acestea trimit la imaginea lui Heraclit lângă lacul în care cerul se reflectă ca un ochi al transcendenţei.

Diurnul şi nocturnul, anunţate deja, generează şi ele „chipul luminii” şi, respectiv, „chipul întunericului” (VII), cu statutul lor onto-gnoseologic şi fiinţial. „Amiaza blagiană” este un moment plenitudinar, ecstatic, de seminţe coapte şi pârjoliri spirituale. „Hora flăcării” în regim solstiţial este metafora în infraroşu a acestui peisaj de maximă solaritate din ciclurile postume clasicizante.

Pe de altă parte, Somnul (VIII) este „chip al increatului” (dar şi sursă regenerativă) şi, în sens leibnizian, identitate comprimată în sine, monadică, de unde şi o anume perspectivă infrastructurală a lumii. Cufundate în acest „somn al monadelor”, lucrurile devin „lumi comprimate” şi „lacrimi fără sunet în spaţiu”. Lauda somnului nu e decât lauda transcendentului.

În capitolul despre Trecere, petrecere (IX), V. Fanache revine la meditaţia asupra timpului ireversibil şi a „chipurilor” metaforice pe care acesta le ia în poezia lui Blaga. În cadrul general al „trecerii” (Marea trecere, desigur), are loc fenomenul de „petrecere” a individului, de la naştere până la moarte, ca „un răspuns subiectiv dat trecerii”, pentru că „Omul nu-i decât măsura unui drum de împlinit”, potrivit unui celebru vers blagian.

De aici şi Dublul chip al creaţiei (X), prin care eseistul distinge între chipurile veşnice ale lumii şi universului, creaţia veşnică dată, şi destinul omului, creator de valori. Acesta din urmă nu face decât „un act de compensaţie”, relativizând obsesia spiritului şi dând creatorului un sentiment de încredere şi plenitudine, revelându-i tainele Marii Creaţii.

Între creaţia naturii, multiplicată în varii „chipuri” ale duratei şi vremelniciei, şi creaţia de valori spirituale există o legătură metafizică, poetul nefiind decât oglinda ce reflectă esenţialul din lucruri şi sensul transcendent al vieţii. Cu „Mirabila sămânţă” poetul aduce un elogiu naturii şi vieţii, în perpetua devenire ciclică, atingând, deopotrivă, şi sensul compensator exprimat de „destinul creator al omului”.

Orfismul (cântecul menit să consume materia) poeziei blagiene (XI) îi prilejuieşte eseistului un comentariu aparte asupra acestei dimensiuni recunoscute de altfel în exegeza românească. Totul se preface într-un cântec plenar, într-o „muzică a sensurilor” (Barthes), transpunând sufletul într-un „picur de dumnezeire”. Noul Orfeu e contemporan cu cele ce trec, dar şi cu cele date pentru totdeauna. Cu cât revelarea prin poezie este mai plenară, cu atât orfismul acesteia este mai intens şi asumant. Însă, nici noul Orfeu nu poate face abstracţie de Întrebătoarele tristeţi (XII), care traduc în mare însăşi drama comunicării cu transcendentul. Această tristeţe metafizică este stârnită de faptul de a exista şi de a fiinţa „sub povara limitei ontice”. Desigur, întrebările rămân fără răspuns, tocmai pentru că transcendentul este insondabil, omniprezent fiind misterul, taina.

De unde şi „concentrarea discursului liric pe clipa trecerii dinspre viaţă spre mpoarte” – Drumul spre veşnicia anonimă (XIII). Metaforele limitei, ale „cenuşei” indică punctul terminus al oricărei experienţe, cenuşa dispărând „în urma anonimă”. Ideea de aneantizare a existenţelor şi de angoasă se absoarbe în simbolurile revelaţiei, împăcării ultime, viziunii panteist-pacificatoare.

Chipurile tăcute ale veșniciei în lirica lui Blaga este un eseu critic de incontestabilă valoare. Autorul încearcă o valorizare proprie și cât mai aplicată realității artistice, construind un topos al „chipurilor” sub care palpită ideea de transcendență „tăcută”, însă plină de conținut. Structurarea eseului pe concepte-metaforice cadru, care trimit la poetica elementelor, din viziunea lui Gaston Bachelard, sau la viziunea structurilor  antropologice ale imaginarului, din critica lui Gilbert Durand, dă impresia unui instrumentar metodologic deja prea solicitat în domeniu… Însă, spre deosebire de studiul critic dedicat lui Bacovia (1994), eseul de față depășește înțelegerea aceasta bachelardian-durandiană, oarecum restrictivă, vizând „substanța” și „specificitatea” blagianismului, vizionarismul metafizic și revelația transcendentă a demersului poetic.

E, de fapt, ceea ce remarcă, într-o Postface, și Adrian Tudorachi, care, la o repede privire asupra sumarului, a avut „un moment de déception”, poetica elementelor sugerată de titlurile capitolelor nefiind considerată din capul locului „une solution intéressante”. Însă, dincolo de această primă impresie, studiul lui V. Fanache este unul de profundă meditație și coerență interpretativă, în orizontul unei prestigioase bibliografii teoretice și filosofice. Metaforele și simbolurile fuzionează și colaborează, într-un  polisemantism și izomorfism specific imaginației și percepției poetico-filozofice, se definesc unele prin altele, se concurează reciproc, constituind un topos poetic de largă respirație metafizică. Între poezie și filozofie există legături vizibile, lirica fiind doar o parte de „oglindă” în care se joacă, artistic, drama omului creator.

Suite à ses prémises – scrie postfațatorul – V. Fanache donne un portrait inédit de Blaga: dramatique, désillusionné, marqué par l anxiété de la perte mais fasciné par les images de la dissolution. On doit surtout apprécier l impression nouvelle engendrée d un sujet qui a depuis longtemps entré dans la routine de l exégèse.” Ceea ce ar însemna „une position bien singulière entre les critiques de la poésie blagienne” (Abandonner la critique de l imaginaire).

Dacă prin această  „poziție singulară”  înțelegem individualizarea unei concepții interpretative și originalitate structurantă, în ciuda apelului cam demonstrativ la concepte bachelardiene sau durandiene,  atunci tot acest comentariu pe seama „chipurilor tăcute ale veșniciei” se impune drept un eseu critic scris cu aplicată inspirație și conceptuală măestrie.

Zenovie CÂRLUGEA

26-28 august 2011

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: