Vladimir Udrescu


Poeți români de azi:

 

Poezia lui Vladimir Udrescu

Caz pe cât de rar pe atât de pilduitor (deși, îl asigurăm fără a relativiza, au mai pățit-o și alții!), VLADIMIR UDRESCU (n. 8.12.1940, București) este, între poeții români de azi, o voce dinstincă. Este autorul a doar două volume, scot cavaleria (2009) șidolor (2010), a căror germinare (și coacere) s-a petrecut într-un timp îndelungat. Căci, făcând parte din generația ’70, evoluția poetului Vl. Udrescu a fost stopată de cenzură – horribile dictu! – tocmai în momentul în care era pe cale să se producă debutul său editorial. În 1971, acest volum era inserat în planul editorial al „Cărții Românești” (lector: Mircea Ciobanu). Poetul publicase ceva convingător, deși sporadic și răzleț, prin „Viața studențească”, „Luceafărul”, „Astra”, „Caiete de literatură”, iar studentul de la Filologia clujeană, care debutase în „Steaua”, va publica materiale de critică literare în „Tribuna”, prezent fiind totodată și cu publicistică în presa brașoveană (unde absolvise liceul).

Bucuria de a-și vedea tipărită prima carte este umbrită definitiv de intervenția Securității, care, încă din ultimul an de facultate, începuse să-l urmărească pe tânărul cam liber la vorbă la adresa „iepocii de aur”, cu încrâncenarea ei ideologizare și decrepita propagandă ceaușistă. Ca urmare, poetul nostru se trezește cu „dosar de urmărire informativă”, încă din 1966, fiind considerat, expressis verbis, „element ostil regimului”. Așa după cum avea să constate mai târziu, după consultarea dosarului său la CNSAS, Vladimir Udrescu citea, într-un Raport al Departamentului Securității Statului, și nu-i venea să creadă că fusese «ștampilat» de odioasa poliție politică ca „element cu manifestări ostile, care a făcut comentarii deosebit de dușmănoase la adresa politicii partidului și statului nostru, precum și a conducerii superioare de partid și de stat”. Iar o înregistrare într-un birou clujean menționa atacul intempestiv al tânărului, devenit deja «obiectiv», la interdicțiile „în tipărirea cărților de către cenzura instalată la Consiliul Culturii.”

„Nu bănuiam proporțiile plasei în care mă aflam captiv”, scrie Vladimir Udrescu, în «Spovedania unui învins», un fel de «cuvânt înainte» al cărții de față, în care își rememorează toată această aventură a începuturilor sale literare, până, inclusiv, la publicarea în „România literară” și debutul editorial la „BrumaR”-Timișoara, în anii din urmă.

Așadar, după „episodul clujean” și ratarea debutului editorial din 1971, Vladimir Udrescu va depune, în 1982, la cererea aceluiași Mircea Ciobanu, tot la «Cartea Românească», un nou volum („ceva mai burtos”) intitulat „Boieri dumneavoastră!”… Deși credea că, sub un motto luat dintr-o scrisoare a lui Lenin către Gorki din anul 1913 („Este îngrozitor să experimentezi pe tine însuți descoperirile unui boșevic.”!), va putea ocoli cenzura, Vladimir Udrescu se înșeală, căci aceasta, în oarba ei «vigilență», incită, desigur, și mai mult, pe cerberii ideologi, care sesizează mesajul „antiregim”. Realizând, cu adevărat, păienjenișul securistic care se țesuse împrejurul său („brava coloană de vajnici apărători ai ingenuului regim comunist” îl avea diriguitor pe însuși adjunctul generalului Iulian Vlad, șeful Securității Statului, care concentrase în dosarul de urmărire operativă mulți băieți cu ochii albaștri!), poetul mărturisește că s-a declarat învins și s-a retras în singurătatea sa.

După aproape un sfert de secol, mai exact în vara lui 2007, „la un semn al destinului”, trimite la „România literară” un grupaj de patru poeme. Peste două săptămâni își va vedea textele tipărite, bucurându-se totodată de aprecierile fără rezerve ale Constanței Buzea, care remarca „muzica și eleganța cultivată a versurilor”, precizia expresivității limbajului poetic, „transparența substanței”, „metafora” căutată etc. „Nimic nu se află în plus sau în minus în prezenta veghe a poetului”, scria prezentatoarea, convinsă că a descoperit un real talent aflat pe drumul afirmării, care de multă vreme învățase să „vâslească fără greș în absența punctuației și a virgulei”. Simțise, desigur, Constanța Buzea că are de a face cu un poet îndelung exersat („Unde a stat ascuns până acum un asemenea talent?”, aflat într-o iminentă stare de debut editorial: „Ceva din aerul poetic ales al generației ’70 se simte proaspăt și azi în textele lirice ale poetului comentat”.

Uimit de precizia cu care i se citea «fișa» poetică, atât de sumară, dar cu elemente de sigură afirmare, autorul, căruia i se publică câteva pagini întregi în «România literară», debutează în sfârșit la Editura BrumaR, cu vol. scot cavaleria (2009), căruia îi va urma dolor(2010).

Cărțile sunt, în general, bine primite de critica literară, relevându-se „excelentul registru lexical”, „știința versificării”, „frumusețea lexicală și chiar sonoră a versurilor” (Victor Știr), „autenticitatea” îmbinând frescele agreste cu livrescul, „intimitatea însingurată, ursuză a poetului”, polarizarea discursului între două voci: a „eremitului” și a „războinicului” (Cristian Livescu), dar și apetența spre „poezia ermetică și oraculară, de origine modernistă”, „luxurianța lexicului”, „termenii cu sonorități exotice”, „introspecția invadată de ficțiuni speculative”, muzicalitatea intrinsecă, vocația de „scufundător în amniosul Bibliotecii”, „candoarea” rimelor și aliterațiilor (Gabriela Gheorghișor), dar și „deschiderile spre poezia mistică”, „subtila arhitectură”, „cifrajul” poetic al textelor, caracterizat a fi „în esență, un poet al substanțelor transcendente și transcendentale, ca și predecesorii săi”, un „potențator” de mistere, „ca și Blaga” (M.N.Rusu), alăturare fericită doar la un nivel al semnificatului și nu al semnicantului…

*

O primă impresie a acestei poezii ar privi unitatea stilistică. Congenere și congruente, adică din aceeași pastă osmotică de varii aliaje și definindu-se reciproc, cele două volume, scot cavaleria și dolor exprimă, desigur, mai întâi, o stare poetică confortată într-o dicție aleasă, din care se aleg sensuri, simboluri, semnificații, semnificații ale unei experiențe de viață, nu în sensul explicit, ci în ipostaza de irizări, de minime indicii ale unei sensibilități poetice ultragiate sau în stare de veghe, într-o alertă de asalt sau expectativă de scurtă respirație.

Cu o studiată parcimonie în a devoala un sens mai precis, poetul preferă retragerea în semnificația misterioasă a gestului, în subtextul unor mituri și referințe livrești, totul fiind posibil grație unui bogat fond lexemativ, cu trimitere la diferite culturi și epoci. Cu bătaie creștin-mistică, filosofică și cărturărească (neuitându-se unele arte și meserii, ori referențialități istorice) ori de-a dreptul profane, lexemele ce iradiază din zidăria acestei poezii par a fi ale unui inițiat în marile mistere, de aici impresia de solemn, de grav, de oracular și profetic, de gest abia schițat și de simbologie învăluită în enigme.

scot cavaleria” – titlu ce reproduce o sintagmă din poetul francez Henri Michaux („Je sors ma cavalerie” – Mes proprietés), așa cum lexemul «dolor» poate fi găsit într-un citat din Meliusz Jozsef, –

E poezia unui liric introvertit, care s-a hotărât a acționa „eroic”, aventură pe care o refuză, desigur, în accepția beligerantă a tranzitivității expresive și a spectacolului, dar o cultivă în sensul unei ludice „insurgențe” lexematice și a unui vizionarism de hilarități oarecum șocante, himerice, luceferiste, ce vizează „răsurile îngălbenite de vreme” prin care rătăcește spiritul său în căutare de sensuri și certitudini, de aderențe și autodefiniri.

Străjuite de o sugestie a mitului christic, încifrată în poemul „unul a zis” (programatic, desigur, în vizionarismul său hilar cu deschideri și reiterări asumate), cele două volume, scot cavaleriași dolor, intră sub semnul aceleiași constelații livrești, în regimul căreia starea poetică e a unui „chinoviarh” cu reverii culturale și cu presimțiri apocaliptice, armaghedonice, cu atât mai intense cu cât «coborârea» în propriul suflet atinge străfundurile magmatice ale ființei:

mica ta apocalipsă veștejită-i/ de-acum/ în clivajul de semne anagogice/ te-ntrebi dacă acesta/ e drum spre zei/ treptat/ paginile cărții se-ntunecă/ și se scufundă în marea sarmatică/ a sufletului tău amușinat de licheni// dacă te cheamă/ închide cartea și taci/ precum brândușele de toamnă/ când adoră paloarea/ din asfințit

Odată găsite și asumate ca stil, dicția, ritmica, tonul propriu duc la texte în cascadă, de o anumită manieră expresivă, în «malaxorul» căreia (ca să ne exprimăm așa) intră un lexic variabil aiuritor, din varii sfere ale culturii și civilizației umane, un fel de «lexicoenciclopedie» ad usum Delphini, adică la dispoziția „transcriptorului” de viziuni și al freamătului de imagini nominalist-exotice, livrești, cărturărești, după rețeta unui bijutier care, în artefactele sale, păstrează secretă proporția aliajelor întrebuințate… Iată, bunăoară, poemul „pe scut” din primul volum, luat la întâmplare, în care întâlnim cuvinte și expresii din varii epoci de cultură și civilizație, plasate în contexte din cele mai insolite, adevărat cifraj în poeticile hermetice: „pădurea de manuscrise”, „limbe de foc”, „robie la faraon”, „îngerul păsărar”, „un dogmatic eon”, „vitralii”, „duh, „catedrală”, „sfinții cu picioarele-n piroane din fresce”, „tăpșanul zeilor”, „chin”, „potop”, „clop”, „suflet persan” și, în sfârșit, „fetița cu chibrituri”…

Aceeași avalanșă de lexeme învestite cu semnificații și sensuri metaforice întrețesute, alăturate, într-un poem, luat la întâmplare, din dolor. Este vorba de, frumosul, de altfel, poem în extaz: „cvadrigă triumfală”, „dioceză”, „cai tirolezi”, „originea păcatului”, „pini”, „mozaic cu răni astrale”, „duhul”, „crudă izbăvire”, „foișorul”, „lestrigoni”, „nebuloasă nomadă”, „sentiment în buestru”, „polisandru cu frunze de zinc”, „glas de serof”, „abside”, „limba ceasului de pe urmă”, „lucrarea mâinilor”…

Departe de a face un proces de intenție, vom observa că poezia aceasta, doldora de un nominalism oarecum livresc și exotic, și-a creat un modus faciendi pe potriva unui asumat și special modus cogitandi. Salvând cât poate această vervă denominativă, verbul vine să facă legăturile (unele cam aparent viabile), să transfigureze (nu toate se pretează) și să dea, oarecum, un sens tuturor acestor viziuni, „înscenări” textuale, oricât ar fi ele de incomunicabile ori parcimonioase în dezvăluiri semantice.

Indiscutabil, acesta este un stil, cu scontată specificitate și vădită diferențiere, dar primejdia este ca «maniera» (principiul rodnic al «distileriei savante!) să confiște spiritul creator al poetului întratât de mult încât el să rămână, în definitiv, autorul unei singure cărți. De fapt, dolor decurge din scot cavaleria (este poema inițială din aceasta), ar urma – după cum presupunem, dacă «citirea» noastră este exactă, – ca al treilea volum să se numească dintâi (piesa inițială din dolor). Nu știm în ce sens va evolua poezia lui Vladimir Udrescu, care, mărturisim, ne-a cucerit și pe noi în devălmășia-i studiată (lexical, imagistic, compozițional). Dar presupunem că, strângându-și sub titlul «Opera Omnia» toată această poezie (să zicem, o primă etapă, care, desigur, l-a consacrat), însuși poetul și-ar reconsidera poezia de până acum în acest sens. Ori ne-ar pregăti o altă «surpriză» a proteismului său creator, asta pentru a nu se repeta și, mai ales, pentru a convinge, într-o nouă apariție la scenă deschisă (editorială), că are alonja unui mare creator.

*

 

O „lovitură de maestru”:

„TELEGARII DE POȘTĂ”

de Vladimir Udrescu

 

Colaborator mai vechi al revistei „Portal-MĂIASTRA” cu eseuri de observație profundă și gust critic, poetul Vladimir Udrescu a practicat în ultimii ani comentariul pe marginea unor cărți de valoare, vădind o receptivitate complexă ce ne-a reamintit aprecierea, încă din 1969, a lui Adrian Marino din revista „Familia”: „Înțelegând adevărata ierarhie de valori și metode ale criticii, Vladimir Udrescu a intuit imediat superioritatea ideii de construcție și sinteză.”

Cărțile despre care scrie („primite cu bucurie de la prieteni, de la cunoștințe, de la neștiuți”) aparțin unor autori „de calibre diferite”, aflați mai mult sau mai puțin în atenția criticii. Conștient că aceasta reprezintă „singura instanță” în validarea actului creator, Vladimir Udrescu încearcă în anumite cazuri și un act de justițiară temeritate, cu suficientă acoperire, față de unii scriitori care n-au prea fost „firitisiți” de critică, neintrând așadar „sub reflectoarele” acesteia sau în grația ei: „Ceea ce nu înseamnă automat că duhul lor creator nu are căftăneală estetică ori sigiliu original”.

Întrucât „Orient – Express”-ul literaturii nu oprește, mai zice criticul, în toate haltele și gările, unde e mereu prezent „un diligent primar de Mizil” (ce fină observație la adresa „magistraturii” în cauză!), Vladimir Udrescu preferă autorii „nebătătoriți”, neînrolați „în diferite găști sulfuroase ori plutoane de asalt, în sotnii de presiune sau în legiuni de manufacturieri diletanți, în cohorte de posmagii pastișori sau în gloate de zavragii grafomani.”

Astfel de aprecieri, de-a dreptul teribil-scandaloase pentru cine nu cunoaște în detaliu unele dedesubturi, moravuri și năravuri din viața noastră cultural-literară, vin din partea unui veritabil poet, care, la rândul său, după o relativă recunoaștere în anii ´80, a trebuit să aștepte căderea regimului comunist (scriind despre poezia lui, i-am spus că au mai pățit-o și alții!) pentru a-și putea publica volumele de poezie, nu multe, dar care au impus o voce inconfundabilă, un stil ușor recongnoscibil, o poezie de o cuceritoare diferență specifică, aleasă în expresivitatea ei cărturăresc-ideatică, memorabilă oricum față de mizarabilismul  încurajat nu numai de publiciști de duzină, ci uneori și de case mai mari…

Recenta culegere de poezii de la „Tipo Moldova”, Îmblânzitorul de lumini, este destul de motivată și ilustrativă chiar, în măsură să impună un poet „recuperat” al generației șaptezeci, dar care scrie ca în 2000.

Selecția autorilor din „Telegarii de poștă” (Colecția „Publicistică și eseu contemporan”, 2016, 330 p.) ar putea deruta, la rândul ei, spiritul unor „cucernice canoane oficiale”, însă ierarhiile în literatură „nu se fixează prin ucaz tiranic”. De unde și apetența criticului ce se rezumă „pe o varietate democratică, funcțională de viziuni”, relevând „limbajele expresive”, „cristalizările unor repere, structuri și reflecții”. Dincolo de a ilustra superstiția vreunui model „canonic” ori „canonizat”, Vl. Udrescu îi invită pe autorii „vizitați” în „poștalionul de Kronstadt”, pentru „o mai dreaptă cinstire a lumii” lor (aluzie barbiană!).

Telegarii acestei „diligențe”, hrănindu-se nu cu jar ca în povești, ci cu „spiritul tomurilor” în discuție, încearcă a duce în lumea valorilor reale câteva nume de scriitori. E, desigur, o selecție „de buzunar”, dar una „cât pentru un ceas de epocă”. Eșantionul cu pricina este în măsură sa instituie și alte asocieri seriale pe coordonatele aceluiași prob și loial cu sine spirit critic.

Să precizăm că aceste texte au văzut lumina tiparului, mai întâi, într-o seamă de publicații literare, precum: Arca (Arad), Astra (Brașov), Bucovina literară (Suceava), Bucureștiul literar și artistic, Euphorion și Tribuna (Sibiu), Gând românesc (Alba Iulia), Portal-MĂIASTRA (Tg.-Jiu), Pro Saeculum (Focșani), Romanian Review (București), Szekélyföld (Miercurea Ciuc) ș.a.

Din cuprinsul volumului, vom remarca comentariile la cărțile unor autori cunoscuți sau mai puțin comentați, de la etnologul Petru Ursache (Carte românească de învățătură) și Magda Ursache (cu ale sale grave „Eseuri atipice”), la Vasile Fanachi (Bacovia în vidul ontologic), Nicolae Florescu (O reevaluare imperativă: Ioan Chinezu), Ion Caraion (Umbra lui Caraion. La Aiud/ Cazul „Artur”), Monica Grosu (Literatura unor topoi: Munții Apuseni), Mircea Dinutz (Un condotier „în stare de urgență”). O lectură nu numai plăcută dar real instructivă ne oferă analizele unor jurnale (scrieri) de Șerban Codrin (cu revelarea unei „literaturi de sertar” anticomuniste), Constantin Florin Pavlovici (Teama ca mod de existență), N. I. Dobra (Jurnalul francez), Constanța Buzea (Jurnalul ca  plâns lăuntric) ș.a.

Foarte aplecate, la obiect, sunt recenziile dedicate unor cărți de poezie aparținând lui Teofil Răchițeanu (în care și noi vedeam cândva „un Orfeu eminescian al Apusenilor”), Lucia Negoiță (cu „sfiala îndurătoare” a liricii sale), Ioan Vidrighin (foarte exigent cu sine, care „în 50 de ani a publicat o singură carte, în timp ce alții au publicat 50”!) și Nicolae Stoie, Petru M. Haș (Insurgență lirică: democratizarea limbajului), George Dan cu „baladele și poemele” sale, precum și comentariul dedicat Aureliei Stoie Mărgineanu (grafician) etc.

Două din eseurile acestei cărți sunt dedicate unor cercetări de ultim moment în istoria noastră literară, plecând de la cercetările scriitorului maghiar Férénczes Istvan din Miercurea Ciuc, căruia îi datorăm stabilirea originii secuiești a Rozaliei Ergézi din Vlăhița (Harghita), mama lui Tudor Arghezi. Laureat al secției de argheziologie din cadrul Festivalului Internațional „Tudor Arghezi” (Ediția a XXXVI – 2016, Tg.-Jiu), Ferenczes István, colaborator al „Măiastrei” pe această temă, are meritul de a duce documentarea (care se oprise cu o jumătate de secol în urmă, undeva pe la Brașov, într-o localitate…inexistentă) până la capăt, stabilind pe bază de documente și scrieri nu numai originea secuiască a mamei poetului dar și imaginile referențiale din opera acestuia (se știe că însuși poetul, octogenar fiind, într-un interviu publicat în „Argeș”, clama că numele său „Arghezi” ar veni de la denumirea geto-dacă a râului „Argeș, când în realitate provenea de la numele mamei sale, Rozália Ergézi, venită din secuime la București, unde o cunoaște Nicolae Theodorescu, patronul unei prăvălii din apropierea băcăniei în care aceasta lucra.

Este vorba de cele două comentarii pe seama cercetărilor lui Ferenczes István, publicate și în „Portal-Măiastra” în anii 2015-2016: Secuianca Ergézi Rozalia – mama lui Tudor Arghezi (pp. 58-70); Viața ca palimpsest: Arghezi (pp. 71-80).

Poet de reală vocație și publicist aplecat spre analiză și comentariul de mai larg orizont literar-estetic, reușind adevărate eseuri, Vladimir Udrescu aduce în critica noastră de azi, cu Telegarii de poștă, o voce deloc confortabilă, mereu în restabilirea/restituirea unor juste perspective și ierarhizări valorice. Comentariile sale au nu numai viziune structurantă și încadrare în gustul specific genurilor frecventate (poezie, proză, jurnale, restituiri etc.), dar și acel freamăt stilistic antonomatic, remarcabil în surprinzătoare formulări sintagmatice și enunțuri. Avem de a face, deopotrivă, cu un comentator orientat de un gust estetic sigur, care înaintează metodic și lent, pentru a „lovi” din plin/ a da „lovitura de maestru” (vorba lui Slavici), dar și cu un stilist încercat, nu de puține ori memorabil în evaluarea expresivă a ideilor și convingerilor sale. În general, un estet cursiv al ideii critice, de la care ar avea de învățat unii comentatori din presa literară de azi, atât de grăbiți și cu gusturi literare discutabile…

Zenovie CÂRLUGEA

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: