Lythiada (2014)


 

Genoveva Logan:
                                                    EPIFANII IN PIATRĂ

Voi citi Lythiada în perioada sărbătorilor pascale, mi-am zis, pentru a-mi amâna o satisfacţie şi ca o recompensă pentru prestaţiile de rutină care nu suportau amânare la vremea aceea, când poetul Zenovie Cârlugea, dăruit cu toată fiinţa zeiţei Calliope şi locului unde s-a împlinit gândul lui Brâncuşi, mi-a oferit ultima lui carte. În atmosfera gloriosului Pessah e momentul cel mai potrivit pentru evocarea exodului marelui nostru compatriot că -tre pământul cel nou, sub un cer nou, chiar dacă n-a durat patruzeci de ani precum cel biblic, citat de altfel în preambulul primului capitol: „Iar apele s-au tras la loc şi au acoperit carele şi călăreţii întregii oştiri a lui Faraon…”.
Întâmplător sau nu, în aceeaşi perioadă a trebuit să fac o călătorie în Italia, din motive extraliterare, aşa că am amânat din nou lectura cărţii. Dar nu întâmplător într-un moment de vârf al zilei de duminică, 19 aprilie, în timpul rugăciunii mariane pascale din Piaţa Sfântul Petru, unde ajungi oricum dacă te afli la Roma, din orice punct al globului ai veni, un eveniment tragic invocat de Sfântul Părinte m-a întors, fără să vreau, la preocupările mele de acasă şi la Exodul lui Brâncuşi. La epopeea drumului lui către împlinire. Ce se întâmplase? După obişnuita rugăciune de la mijlocul zilei, Angelus Domini, şi salutul adresat pelerinilor, Papa Francisc ne-a propus ne rugăm împreună câteva minute pentru din Liban înghiţiţi în noaptea abia trecută de apele Mediteranei. Îşi încercau destinul.
Vâsleau spre o viaţă mai bună, dar barca lor, supraîncărcată, n-a rezistat, apele nu s-au tras în lături, caii şi carele Faraoancei cu coasă i-au nimicit. Ulterior, comunicatele de presă aveau să anunţe insistent accidentul, soldat cu peste 800 de victime, proporţiile lui determinând convocarea unui summit european pe această temă.
Brâncuşi al nostru a trecut Marea Roşie, îmi şoptea atunci gândul. Cu toiagul lui a îm -blânzit orice forţă potrivnică. După cum tot un Exod, o desprindere de ţărm a fost şi cotitura făcută de Brâncuşi prin anii 1906-1907 când se afla la o răspântie, desprinderea de modelul figurativ, de anatomiile lui Michelangelo. Conform mărturiilor unui apropiat, Marcel Mihalovici, a făcut-o şi printr-un gest brutal, de revoltă: şi-a distrus cu mâna lui prima compoziţie de mari proporţii, intitulată semnificativ Trecerea Mării Roşii, o lucrare grandioasă de grup, realizată după canoanele clasice. Pentru ca mai apoi să-şi înceapă epopeea în piatră.
Zenovie Cârlugea, descendent şi el din pământul care l-a rodit pe marele sculptor, numeşte această epopee Lythiada, aşa cum bardul lusitan Luis de Camoes îşi intitulează epopeea Lusiada, ca să dăm doar un exemplu din cultura universală, fără a omite încercări sau reuşite ale genului pe plan autohton, începând cu Ţiganiada. Recent, am citit cu mult interes o încercare a genului numită, cu dulcea ironie a moldovenilor, Lupaniada, aparţinând lui Ion Druţă.
Dacă am analiza Lythiada după rigorile speciei literare, am constata o întrunire aproape majoritară a însuşirilor clasice care definesc epopeea. Întâmplările legendare cântate în cele trei capitole sunt opera unui erou cu recunoaştere internaţională, verificată în timp. Curajul lui supraomenesc a fost o condiţie a realizării artistice (l-a refuzat pe Rodin, şi-a distrus singur lucrări trudite îndelung care nu-i satisfăceau exigenţele, a dat in judecată vama americană ş.a). Cât despre forţele supranaturale care iau parte la acţiune, pe acestea şi le-a creat însuşi sculptorul, cioplind muze, vrăjitoare, ţestoase şi păsări măiastre.
Lectura Lythiadei se poate face în mai multe chei, dar, pe înţelesul tuturor, o propunem pe cea mai la îndemână, oferită de însuşi Brâncuşi, inspiratorul din eternitate al epopeii în discuţie. Se cuvine mai întâi subliniat modul în care Zenovie Cârlugea insistă asupra momentului supraîncărcat energetic, similar unei noi întrupări, cel al desprinderii erou lui de solul natal. În pregătirea merindelor de cale lungă, altele decât cele necesare unui drumeţ oarecare, pentru Brâncuşi care şi-a definit atât de sugestiv patria nu puteau lipsi din bagaj menhirii „ieşiţi din ierburi ca mugurii/ de rosa canina“, horbota de nori împietriţi sau bulboana unui râu ce mai întâi îşi roteşte apele şi multe altele. Împlinirea acestui ritual este doar un preambul, dar absolut necesar: „abia atunci poţi sta far/ cu toate oglinzile aprinse/ dinaintea cutremurului din ape −/ nicio grijă să n-ai: creastă polară/ din uriaşele gheare spumoase/ corabia se va ivi”.
Purificarea („oricând drumul prin apă/ te curăţă de impuritatea deşertului”), trecerea prin apele lustrale, ale morţii şi învierii, cu participarea infinitelor ţărmuri deschise, spre a acoperi în urmă carele faraonului, vine ca o încununare: „Se înnora la orizont/ veacul marilor măceluri din umerii/ lui creşteau nevăzute aripi uriaşe/ un bestiariu întreg din pietrele râului/ secat la drumul mare ieşea cerându-şi/ dreptul la diligenţa întârziată gata/ să treacă prin defileu la ceas de seară”.
Impulsionat de „un dor verde”, Brâncuşi îşi continuă drumul spre Grădina cu vietăţi
de piatră, titlul celui de-al doilea capitol din carte. Unui autentic pământean din ţinutul
Gorjului, cum este autorul acestor versuri, nu-i sunt străine ritmurile de doină atunci când porneşte la drum, iar drumul transcende în epopee. Citabilă în întregime ar fi pagina 64, din care extragem: „Soare soare albă pată// într-o noapte-adevărat/  fulg de  iarbă călătoare/ fulgerată de ninsoare//…// şină caldă-n gară tristă/ fluturare de batistă −/ toate vin de nicăire/ şi se pierd în amintire”.
Asistăm aici la un ceremonial sublimat de înscăunare a stării de graţie. Pe pârtia de lumină urcând spre flacăra zborului final, truda artistului ni se înfăţişează epopeic, în toată grandoarea gestului creator. Nu o dată, captivat de cântecul depărtărilor sau febra forjelor încinse, călătorul martor al acestui marş triumfal se poate lăsa ademenit de mirificul paix et joie, pace şi bucurie, climatul propice prin excelenţă muncii artistului. Urmărim, astfel, cu uimire ivirea din conglomeratul lithic a unui mirobolant şir de vietăţi care au a popula pământul nou al sculptorului, promis şi dăruit din belşug conform făgăduinţei. Iată numai câteva, personificate încă o dată în epopee, prin adaosul de har al poetului Cârlugea:
Puiul de măiastră: „Abia ieşit din miezul marmurei// lăptoase, acest pui lustruit de
măiastră// adastă pe masa de ipsos// tot mai copleşit de întruchipările// desfăşurate în lentori de amiază// de nourii sirius peregrini…/ Rumoare de cuib// în tinda casei şi-n ogradă stupi în roire”.
Muza adormită: „În somnul zeiţei amuţesc toate// patimile inimii şi durerile lumii//
nimeni nu poate spune mai mult decât// se poate vedea, nimeni nu crede mai mult…”.
Fiul risipitor: „Se lăsa un amurg plictisit peste// o privelişte de toamnă cu spulberări//
de frunze şi ciorchini îmbrumaţi// de roadele păduratice/ Un fiu mult şi devreme// risipitor
adăsta îndărătnic pe ghizdurile// fântânii cu cumpănă adâncindu-şi// ochii în zarea scămoasă acolo// unde câţiva nori călători se închegau/ în feţi frumoşi şi balauri…”.
Pentru ca în cea de-a treia parte a volumului, Terasa delfică, să ne extaziem în faţa triumfului final al artistului, închiderea cercului, dar în spirala gloriei urcând în „Văz-Duh” şi „împietrind lumea”. Lăsăm în seama cititorului libertatea de a interpreta, după puterile proprii, multiplele semne ce se arată în cale, cât timp rămânem înăuntrul sanctuarului, ştiind oricum că în final „Pe roţi de care faraonice/ suntem aduşi piatră cu piatră/ şi stivuiţi într-o piramidă/ fatală”.(Luceafărul de dimineață, 8 iunie 2015
LUNAR DE CULTURĂ AL UNIUNII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA. www.revistaluceafarul.ro)

*

Metafore din cuvinte pentru Grădina lumii

(Zenovie Cârlugea: „Lythiada”)

Era de așteptat ca eminentul intelectual, cum s-a dovedit a fi prin studiile sale de critică și istorie literară, scriitorul Zenovie Cârlugea, autor și al unor importante cărți consacrate operelor brâncușiene („Brâncuși azi”, 2000; „Brâncuși – Orizonturi critice”, 2009; „Brâncuși – studii și eseuri”, 2009) să se apropie de creația magului de la Hobița și prin mijlocirea metaforelor lirice. Este ilustrată astfel și vocația sa poeticească, afirmată edificator, începând din 1995, prin întâia sa carte de poeme, „Fericirile”, căreia aveau să-i urmeze  într-o ritmicitate deloc  grăbită volumele „Deseninări de cleștar”, „Gheață la mal”, „Foișor in Heliopolis”, „Ochiul înrourat”. E de văzut, în această atent controlată parcimonie lirică, că poetul cărturar are, într-un înalt grad, conștiința că poezia care aspiră la durată se refuză inflației metaforice, ea fiind mod al momentelor rare, de sărbătorească lumină a spiritului. Cum o dovedește cu deplinătate recenta sa carte de versuri, „Lithyada”, apărută în 2014, la Editura „Măiastra”.

O scurtă zăbavă se cuvine rezervată, mai întâi, descifrării titlului cărții. La o primă vedere, nu va fi greu de îndreptat gândul, printr-o inevitabilă simetrie de rimă, spre epopeea homerică „Iliada”, cartea istoricei călătorii războinice, deopotrivă eroice și inițiatice. E ușor de identificat în structura „Lythiadei”, în „lythos”-ul grecesc, echivalentul românesc, prin traducere, cuvânt piatră și, prin extensie, raportând titlul la cuprinsul cărții întregi, „țara de piatră”. De unde și numele de altădată prin care se acoperea o parte din spațiul de azi al Gorjului, adică „Litua lui Litovoi”. De adăugat că poetul  adaogă inspiratului, bine alesului titlu, ca un posibil „ghid de lectură”, și desigur necesar, precizarea că ne aflăm în fața unei cărți dedicate „epopeii sculpturale brâncușiene”. În fapt, epopeea aceasta, alcătuită din trei părți, circumscrie trei călătorii lirice; fiecare dintre ele cu rosturi distincte în devenirile vieții și operei artistului întemeietor al scupturii moderne, dar deopotrivă și în edificarea, printr-o arhitectură poematică îndelung meditată, a unei viziuni metaforice, poetice care are darul de a înlesni și o profitabilă, în univers emoțional, călătorie a cititorului. O călătorie la finele căreia se pot contempla, adunate într-un mănunchi luminos, razele născânde din revelații multiple, ce prilejuiesc pătrunderea în tainele, în misterul ivirii pe lume, spre a-și începe călătoria lor fără de sfârșit, genialele creații brâncușiene. Să menționăm, deci, cum a numit poetul Zenovie Cârlugea cele trei părți ale călătoriilor ce devin în fond o călătorie unică. Ele sunt așezate sub genericul „Carele faraonului”, „Grădina cu vietăți de piatră” și „Terasa delfică”, fiecare cu rosturile și semnificațiile lor, ultimelor dintre ele adăogându-li-se, explicativ, sintagma „o cale de sanctuar”.

Ar fi posibil, simplifcând, ca în arhitectura acestei cărți de poeme (ori poate mai exact spus a acestui vast poem), „atent gândite, gingaș cumpănite” (după celebra zicere a lui Tudor Arghezi, alt geniu al spiritului românesc, legitimat de obârșii gorjenești comune ale celor doi ctitori de veșnicii) să se poată distinge împărțirea clasică a timpului în trecut, prezent și viitor; adică – în infinit. În treacăt, să mai notăm că revoluția în arta sculpturală, profund înnoitoare firește, planetara originalitate a creației brâncușiene au fost intuite și afirmate cu întâietate de Tudor Arghezi, acesta vestejind, la vremea respectivă, academismul scrobit, închistat al unor pe nedrept celebri cioplitori de chipuri inexpresive, tributari fiind unui conformism comod, ale cărui „roade plastice” Brâncuși nu a întârziat a le răstigni sub eticheta generală de „biftecuri”, printr-o delimitare ce va fi părut unora șocantă, dar susținută de opera ce i-a confirmat opțiunile estetice, ideatice, filosofia privitoare la rosturile artei.

Carele faraonului” ar putea fi o cuprinzătoare, expresivă sintagmă pentru călătoriile prin viață, pentru călătoriile cunoașterii pe care ca un autentic filosof, susținut de lecturi esențiale, ghidat în permanență de superioare tensiuni intelectuale, le-a întreprins sculptorul. Între ele, cele din Egipt, din Orientul sudic și în vastitățile Indiei, prin care marele înnoitor al artei cititului cu dalta în piatră, s-a arătat preocupat de a-și verifica și confirma justețea principiilor sale călăuzitoare, menite a situa artistul în istoria artelor, a-i valida rațiunile de a fi, angajarea lucidă, neezitantă în lupta titanică dedicată smulgerii semnelor esențiale ale sculpturii din materia doar aparent inertă, numită marmură, bronz ori lemn.

Preocupat de evocarea acestui fundamental adevăr, poetul Zenovie Cârlugea a știut a se abandona, spre împlinirea amplului său proiect liric, unei fertile reverii creatoare, pe urmele „unui zeu mereu așteptat”, trecător pe „o delungă presărare de pietre”, pentru a ajunge la „templul lustruit de ploi barbare”, urmând pentru aceasta cursul unei călătorii asemănătoare cu cea a fluviului „întors la obârșii”. Cum se desprinde încă din întâiul cânt, din cele o sută ale „epopeii sculpturale brâncușiene”.

Întoarcerea la obârșii se arată a fi permanența unei uriașe încordări creatoare. Opera va deveni astfel „coloană de jertfă și stâlp/ adâncindu-se în tine oricând/ ridicându-se tot mai mult/ cum în abisul unei oglinzi (…) o siluietă de silvan estival.” Splendidă această reflectare în oglindă, fără sfârșit, acest univers secund, arta ca însoțitoare a realului, potențându-l și nemurindu-l pe acesta!

Din loc în loc, pe un cuprins ce ar părea de necuprins, încărcat de taine, oficiindu-se parcă un act de naștere al unor miracole, sunt inserate în amplul poem epopeic și subtile dezvăluiri privitoare la nașterea metaforelor, destinate a face palpabile prin cuvinte încărcate de substanță poetică, ca în poezia simbolistă, semnificațiile încorporate în metaforele brâncușiene scrise în piatră, lemn, metal ori marmură, ivite dintr-o genială descifrare a miturilor și semnelor sacre ale integrării ființei omenești în armoniile cosmice. Căci, scrie poetul, „Bate la poarta poemului/ larma a toate câte spun/ și intră numai cele/ ce trebuie să rămână.”

Cânt cu cânt, o sută de pași (nicicând șovăielnici, dar întotdeauna însoțiți de o evlavioasă, ceremonioasă stare de uimiri și fericite revelații), duc către înțelegerea osmozei operei și a trudei bucuroase dăruite ivirii ei de demiurgul care „n-a vrut să vegheze la umbra/ marilor arbori” încredințat că „drumul prin apă/ te curăță de impuritatea deșertului”. Ușor  de descoperit în aceste versuri, din cântul al cincilea al cărții, celebrele cuvite ale lui Brâncuși: „Mais la sculpture cʼ est de lʼ eau, de lʼ eau” („Dar sculptura este apă, apă”). De altfel, în țesătura fină a versurilor întregii cărți sunt integrate, fără ostentație, și ziceri  aforistice brâncușiene, întreținând mereu flacăra înțeleptelor și adâncilor convingeri filosofice, morale, estetice al căror spirit amprentează poemele, înfățișându-l pe sculptor ca pe un zeu înnobilat de o existență simplă și misterioasă totodată, ca pe un demiurg devotat redesenării vieții omului, în materia proprie sculpturii, de la momentul facerii până la momentele veșnicirii prin artă, cu satisfacția cu nimic egală de a fi fost descifrat sensul din adâncuri al devenirilor, fiindu-i dat omului dreptul la bucurie, la lumină chiar dacă – așa cum scrie undeva poetul, citând rezumativ constatarea marelui sculptor – cândva „se înnora la orizont/ veacul marilor măceluri din umerii/ lui creșteau nevăzute aripi uriașe”. Pe asemenea aripi omenești, pecete sublimă pentru autenticii vizionari, se va sprijini „unul” care va promite „refacerea Templului din temelii”, când din el „aproape că n-a mai rămas piatră pe piatră”. Și nu odată – o știa, era dator a o ști cel ce se încumeta la refacerea Templului care fusese ruinat, aceasta poate fi săvârșită numai „cu gândul mereu înaintea Coloanei și cu dorul/ în ariergardă.”

Chemat de destin să împlinească o asemenea misiune, artistul înțelegea rânduiala faptelor vieții și știa că acolo unde „firul apei se aprinse/ în luciri solare/ părând a-și povesti din piatră/ în piatră vechea poveste/ a Blahniței la Săcelu/ pe acolo ca pribeag/ cu barba de nori călători” va netezi „din somnul apelor/ animale și păsări nou născuți/ și încă niște ființe atât de ciudate/ cu nume pierdut prin somnul/ unui zeu uituc/ tată al celor dedemult/ și frate al celor de azi/ câte se întâmplă.”

Cine ar putea fi – te întrebi – acest „zeu uituc” a cărui călătorie începea, prin mijlocirea poetului, încă din primul vers al epopeii? „Uituc”, dar mereu așteptat! Răspunsul îndreptățit: putea fi numai OMUL, care n-ar trebui să uite că nu are dreptul să ignore începuturile și menirea ce i s-a dăruit. Putea fi adică un mare chemat, cum dat a fost să se întâmple a fi românul Constantin Brâncuși, „pribeagul cu barba în nori călători”, cel care, printr-o „semnătură de stea călătoare/ ce parcă ar sta locului”, s-a încumetat să împodobească grădina lumii „cu vietăți de piatră”. Pentru că a vrut – după cum cu perspicacitatea unui adevărat ctitor de poezie observa criticul Lucian Gruia – „să realizeze un univers după modelul biblic”. Printr-o operă sculpturală prin care a recitit „Cartea facerii” cu conștiința limpede a vastității lui, reamintindu-și și reamintindu-ne drumul de la „Începutul lumii„, cum se cuvine a fi numit „oul primordial”; trecând prin minunea demiurgică a înavuțirii grădinii lumii cu esențializate păsări și animale, cu alte doar aparent-necuvântătoare  viețuitoare, cu oameni mai presus de toate , cu semne/ simboluri ale măreției lor, păzite de vicleana grandilocvență. Și pentru că – vorba unui alt mare poet născut în Valahia Mică – toate trebuiau să poarte un nume, le-a spus Pești, Foci, Țestoase, Pinguini, Cocoșul, Păsăruici, Măiastre ori Păsări în spațiu, iar oamenilor le-a zis Adam și Eva, sau i-a înnobilat cu alte nume, după frumusețe, culoare, înțelepciune și demnități, spunându-le fie Socrate, fie Regele regilor, fie Prințesa X sau Domnișoara Pogany, dar înainte de toate Cumințenia pământului, reamintindu-le tuturor de îndatorirea sacră, trist împăcata Rugăciune. Pornind de aici a desenat marele sculptor drumurile vieții, ale meditațiilor asupra rosturilor acestor drumuri. Și i-a imaginat pe oameni așezați la Masa tăcerii spre a putea să-și poarte, pornind de aici, calea spre împlinire și izbăvire, călătorind către dincolo, după ce vor fi trecut pe la Poarta sărutului, până la a ajunge să trăiască momentul extazului izbânditor, glorificat prin suprema înălțare a Coloanei fără sfârșit, ale cărei rădăcini fără de moarte veșnicesc în pământ, el fiind reazimul, materia primordială a facerii și pre-facerii, și sprijinindu-și cutezător tâmpla în cer, afirmându-i astfel dreptul omului la nemurire, la eternitatea existenței, legitimate de amintiri, de memorie.

Prin flacăra de metal a Coloanei va începe, în fapt, în mod simbolic, acel dincolo, al tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte. Reamintind proiectele de creație ale lui Brâncuși, ar mai fi rămas – cum reamintește prin lirice referiri „povestașul”, autorul epopeii – de zidit însuși Templul, „lustruit de ploi barbare”, către care ar fi dus Calea, dacă trecerea prin „Defileul delfic”, spre a ajunge acolo unde numai Cântecul „putea țepui Moartea”… Însă cum podul ce ar fi dus la cântec nu s-a mai ridicat, zeului, demiurgului, „peregrinului cu barba de nori”, „Mângâietorului” care netezea piatra și marmura ori polisa metalele, nu i-a mai rămas decât să pună punct lucrării, să făptuiască ultima lucrare, Piatra de hotar, punând astfel punct final actului facerii și re-facerii, ca semn de neclintit și de neocolit între aici și dincolo. Și încă i-a mai rămas magului solomonar al adâncurilor materiei, înviind-o și spunându-ne-o prin „hieroglife” șlefuite/ polisate ale unui alfabet alcătuit din simboluri, unele întruchipând, prin viețuitoare diverse, idei, alfabet esențial al existenței pământene și totodată cosmice o Omului, i-a mai rămas dreptul unei neîntrerupte reîntoarceri în locurile de baștină, unde cândva se luptaseră „uriașii ciopârțind muntele”, unde oficiaseră „vracii Geției zalmoxienii” lângă „altare de sacrificiu,/ sub Orion”; unde însăși viața marelui sculptor întemeietor și-a scris începuturile nicicând de uitat. Începuturi la care se ajunge – cum zice prin peana inspirată poetul – „pe Terasa delfică”, spațiul oracolului, unde a fost trasată „calea spre sanctuar”. Cale începută lângă apa râului, lângă irizările în stânca muntelui, unde veghează sacrificial Coloana înălțată ca o flacără jertfelnică, călătorită spre cerurile lumilor. O reîntoarcere târzie, niciodată de neoprit, pe drumul cel adevărat, – așa cum însuși sculptorul a spus-o prin înțelesurile operelor și prin profunzimile aforismelor sale, cum cu sugestivitatea unor metafore învăluitoare, parcă inscripționate pe mătăsuri orientale, dacă nu cumva celeste, ni-l reamintește autorul acestei moderne „epopei sculpturale”. Epopee îndelung gândită și scrisă cu har întru slăvirea lui Brâncuși, cel care știa că „nu toate drumurile sunt bune”, dar că, dacă știi alege, numai prin ele poți vedea, asemeni clarvăzătorului Platon, cum „seara târziu se aprind focuri în peșteri”, iar „în privința umbrelor mișcătoare (…)/ philosophii vorbesc în limbi de Rusalii”.

Sunt întoarceri/ reîntoarceri la „copacul dorului”, acolo unde – numai acolo – poți înțelege că „nu degetul zeului te amenință/ ci doar o biată cumpănă de fântână/ adulmecând ploaia de stele”; întoarceri/ reîntoarceri la dealul bisericii unde „ploaia bate cu pietre acoperișul de tablă”, devenit „un ciur de cernut mălaiul poveștii/ adamice”, invocându-l pe Adamul rămas „în marea lui milă/ fără de o coastă”.

După revenirile din marile călătorii la piramide, la întâllnirile cu „idolii Mării Roșii” și „cu nisipul din Asia Mică”, la Hymalaia unde „stăruie o cometă”, zeul va înțelege adânc, definitiv (și ni se va destăinui) că „dincolo de amintire nu mai este nimic”. Iar amintirea este înainte de toate privilegiul zilelor paradisiace, când încă „de la umblatul cu turmele/ l-a păscut gloria”, dându-i târcoale. Dar el a ocolit-o mereu, îndepărtând-o de sine, refuzând-o cu auzul și văzul, biruindu-i ademenirile, viclene sau brutale. Și nici măcar șantajul gloriei când – spre a o îngădui – și-a așezat capul sub ghilotină nu l-a înduplecat, trezindu-i mila. Demiurgul nu s-a lăsat umilit de glorie, dar a lăsat, bucurându-se, să cadă securea „cu huruit de scripeți”.

Pentru Brâncuși, mai spune „povestașul” epopeii, sprijinit de cunoașterea potrivniciilor sculptorului la o asemenea pierzătoare vanitate, gloria nu poate fi nimic mai mult decât o himeră a zădărniciei, iar țelurle lui ca artist altele erau: să trezească „din noianul de frunze”, unde dormea „pietrificat un animal preistoric”, descoperit parcă prin versul eminescian, cu un „ochi înghețat în afară, adormit sieși”, acesta fiindu-le „tuturor măsură a trecerii”.

Și astfel – sugerează, emoționând, versurile hrănite nu odată din cuvinte venite din hlamida cărților vechi, sacre – trece Sculptorul întemeietor prin vremuri, dincolo de vremuri, rămânând pururi un călător „într-o noapte compactă”, pe un drum „pietros și alături de firul de apă”/ „îngânându-i mersul”, întrucât „puterea dorului/ nu stă în încheietura sandalei”.

Și sculptorul-mag se va întoarce/ reîntoarce, așadar, mereu și mereu, acolo unde „din cețuri montane Calea/ de sanctuar ne ia cu asalt/ ca o terasă delfică”; bătând în veac „ cu toate altarele aprinse”, căci știut este și fi-va marele adevăr: „Calea pornită-n lume se întoarce/ în ograda purcederii ei”. Iar EL este cel sortit Căii fără sfârșit, „biruitor a toate celor căzute/ din stele în noi pe vălurita mare/ gloie de la paix et de la joie!/ Mângâietorul a tot amarul.” Este Brâncuși, magul ziditor de simboluri eterne din piatră, din lemn și marmură și, prin El, toate numai prețioase metale. Este Brâncuși cel care spunea ca un vizionar, ca un înțelept neînvins de capriciile trecătoare: „Arta este o oglindă în care fiecare vede ceea ce gândește.”

Poetul-cărturar Zenovie Cârlugea l-a văzut în epopeea sa modernă, memorabil și sugestiv intitulată „Lythiada”, călăuzit fiind de o „muză din marmură visătoare”, într-o reverie continuă, trăită cu intensitatea egală a unei temperaturi lirice întreținută de lumina unei vieți și a unor creații, a unor capodopere din care s-a alcătuit nepământeanul templu brâncușian, populând grădina de minuni a lumii.(Portal-MĂIASTRA, nr. 2(47)/2016, pp.35-36).

NICOLAE DRAGOȘ

Glogova-Gorj,

Februarie 2015

*

Semn De Carte:
Închinare la Brâncuşi de Gheorghe Grigurcu

Zenovie Cârlugea, Lythiada, Ed. Măiastra, 2014, 120 pag. 

Închinîndu-şi producţia poetică lui Brâncuşi, Zenovie Cârlugea priveşte de jos în sus, ca şi cum ar contempla bolta celestă, „universul statuariei” acestuia, care constituie în cuvintele d-sale „o veritabilă epopee cosmoontică şi simbolică”. Dintr-o, prezumăm, pietate totală nu se apropie de sculpturile brâncuşiene ca atare, ci le dă tîrcoale, preferînd a consemna mediul care le-a făcut cu putinţă înfăptuirea. Mediu care e atît de cuprinzător încît ar conţine toate cele ale lumii din trecut pînă azi, lăsînd totuşi impresia inepuizabilului. 

Perindarea acestor momente cu o finalitate omagială reprezintă nu altceva decît o sugestie a impresionantei polivalenţe pe care o conţine opera marelui sculptor. O mixtură de timpuri şi spaţii apare şi sub condeiul poetului: „Pe laviţa aceasta hora celor înlănţuiţi/ întru marele dor în patruzeci/ de perechi se-ntinde bătătorind/ ograda – o faraonică ladă de zestre/ pe umeri de uriaşi purtată/ precum o lectică…// Se opreşte o clipă soarele/ dinaintea portalului dînd să intre/ îi dă ocol şi în cele din urmă îşi lasă/ chipul pe stîlpi columnari/ de sărut// Se împarte deopotrivă/ zilei zgomotoase şi nopţii dospite/ în parfumul castanilor/ larg desfăşuraţi în candelabre/ de albe vestiri”. Momentele biblice apar montate cu solemnitatea cuvenită. Oare Moise n-ar putea fi un precursor al geniului de la Hobiţa? Chiar dacă ne-ar putea surprinde, autorul răspunde pozitiv: „N-a vrut să vegeteze la umbra/ marilor arbori a năzuit la trecerea/ Mării Roşii (oricînd drumul prin apă/ te curăţă de impuritatea deşertului)/ ieşit dintr-o itinerantă robie intra/ într-o delungă cutreierare a pustiului/ bătut de mană şi de cuie solare pe/ crucea făgăduinţei”. Creştinismul intră la rîndul său în sacralul alai: „În snopul de flori pe care Pia/ Mater îl ţine la piept o corolă/ de nu-mă-uita abia se mai vede/ o primăvară cu toate petalele/ la locul lor anunţă cu tulnice/ o vară plină de miere şi roade”. Fără a absenta antichitatea cu mitologica-i aură: „Ar putea veni unul purtător/ de chihlimbar mare mîncător/ de lotus unul cu sandaua strînsă/ uitînd de foarfeca drumului şi cu mîna/ la ochi s-ar minuna nu atît/ de vălul Artemisei cît de treptele/ mausoleului de granit tot astfel/ cum Macedoneanul ajuns/ la Halicarnas l-a tratat cu respect”. Li se face loc şi barbarilor care au constituit un liant între credinţe de-a lungul şi de-a latul continentului (e semnalată şi partea sa nordică): „Un ritmic plescăit între stabilopozi/ face ca noaptea să fie mai aproape/ de stele şi zeul din ape de om/ pe aici barbarii au luat în copite/ lanuri şi pajişti/ (valul vine/ vălătucind o zornăire de scoici)// Sus pe terasă farul cu toţi/ salcîmii aprinşi jos scarabeul/ în valpurgice valuri…”. Dar lucrurile n-au mers doar pe un fir ascendent. Vechile zeităţi au ajuns obiecte de decor. Civilizaţia a cunoscut momente de impas, iar cultura a indus un scepticism care pare a nu mai ceda, întruchipîndu-se într-o pletoră de forme ce configurează arta modernă. Fapt care nu favorizează expresia estetică, nutrită predilect din tensiunea contrariilor: „putea fi însăşi zeiţa/ ovoindu-şi polisatul chip/ în oglinzi de nori ducăuşi/ peste abisuri şi ape primordiale…”. Iată şi o variantă intimă a acestui declin generic: „Cineva a mîzgălit cu cerneala cenuşii/ pereţii copilăriei cineva a furat larii/ penaţii icoana de argint din perete/ o pulbere de cariu s-a aşezat/ în toată casa”. Ce s-a păstrat totuşi din trecutul abolit? Negreşit reperele siderale, „cum pe un cadran nevăzut/ minutarul exact al anotimpului”. Dar şi peisajul rustic autohton, cu misterul său perceptibil „ca numele săpat în scoarţa mesteacănului/ cu vremea ieşind din litere lărgindu-se”. Scriptorul simte un fior cosmic ce-l consolează „O peană în gură/ de călimară/ ca o flacără înteţindu-se/ înainte de a se stinge/ şi ţîşnind spre cer”. Parafrazîndu-l pe Marin Sorescu, de ce să nu spunem în cazul de faţă că, dacă toate acestea trebuiau să poarte un nume, acesta trebuie să fie Brâncuşi?

GHEORGHE GRIGURCU

(România literară, nr. 32/ 22-29 iulie 2016)

Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: