BLAGA – GOETHE, afinități elective (2012)


 

 

CUVÂNT ÎNAINTE

Sunt, îndeobște, recunoscute atât admirația și prețuirea lui Lucian Blaga față de poetul și gânditorul din Weimar, precum și unele afine structurări catalitice în alcătuirea portretului cultural-artistic și în emergența ideatică a spiritului blagian.

Reper ineluctabil al universalității creatoare, Goethe nu putea rămâne nici pentru Lucian Blaga unul marginal ori lipsit de interes. Descoperindu-l, cu fascinație, de timpuriu, Blaga avea să se reîntâlnească, în bogata lui experiență de viață și culturală, destul de frecvent, cu autorul lui Werther și Faust.  În momentul când și-a conștientizat propriu-i ideal de viață, apelul la spiritul tonic al operei goetheene venea de la sine, cristalizând mai apoi într-o estetică a năzuinței spre cunoaștere și absolut, care, dincolo de particularități motivante, exprima aceeași aventură faustică de profundă și mai largă deschidere ideatică, fie că e vorba de creația artistică (poezie, proză memorialistică, dramaturgie), fie că ne situăm în regimul meditației culturale și filosofice, plin de disocieri, antinomii, analogii, polarizări structurante…

Am urmărit, prin urmare, această tematică, de la primele ei semnalmente lecturale până la stadiul de structurare catalitică și cristalizare a operei în ansamblu. Ba mai mult, am radiografiat această admirabilă opțiune cu diferențierile ei specifice, până la încununarea cu impresionantă trudă a tălmăcirii lui Faust în limbajul poeticii blagiene. Este momentul care vine – potrivit consacratului dicton ovidian despre „finalul care încoronează opera” – să legitimeze o obsesie fundamentală a gândului creator și să rotunjească o mirabilă opțiune.

Dincolo, însă, de aceste „afinități elective” – ca să ne exprimăm cu sintagma ce individualizează, în cadrul operei lui Goethe, o importantă scriere  – , onto-poetica blagiană își are planurile ei de întâietăți, specificități și diferențiere, asigurându-i deopotrivă o inaugurală meditație cât și o indiscutabilă modernitate.

Apreciat drept „cea mai goetheană personalitate a literelor noastre” (Șt. Aug. Doinaș), Lucian Blaga reface, de fapt, pe cont propriu și într-o acută modernitate, această mare aventură a spiritului în noul context intelectual și artistic al secolului al XX-lea.

Dacă prima parte a lucrării noastre urmărește toate aceste raportări și interferențe la un anume „model spiritual” (de la care se revendică în principal vocația culturală și portretul psiho-artistic), a doua parte se structurează sub forma unui documentar istorico-literar privind „Dosarul Faust” (circumstanțele deciziei, problematica traducerii, raporturile cu oficialitățile culturale, ecourile și însemnătatea traducerii).

De la freamătul wertherian al tinereții estudiantine (1916-1920) până la „tulburările” sufletești și jarul jertfei pentru creație și întru revelare, iar de aici la olimpiana „armonizare a contradicțiilor” (Gilbert Girard) din ultima etapă a creației – este, de fapt, un drum important al devenirii ființiale și artistice, căruia nu-i rămân străine nici înălțimile montane scăldate în azur de cosmopee, nici reliefurile mai joase și orizontice cu freamătul imaginilor în ardoarea mistuitoare a pasiunilor, cu atât mai puțin senzația târzie de încenușare a unui suflet „ostenit ca drumul și uscat ca praful”…

Autorul

COPERTA IV:

După cum există la Blaga o idee Eminescu, aşa există şi o obsesie Goethe, o obsesie legată de aspiraţia creatorului de a se împlini prin operă, dar nu prin orice creaţie, ci prin una de dimensiuni şi reverberaţii goetheene. Faptul că a tradus Faust, că a sondat toate adâncurile operei autorului acestuia, pe care o cunoştea în vastitatea şi profunzimea sa liminară, de la elementele de detaliu la cele legate de un Weltanschauung existenţial, echivalează cu o adevărată  restauraţie Goethe, pe care numai el o putea realiza la noi.

Depistând afinităţile elective care se pot stabili între cei doi poeţi şi gânditori, simboluri ale sufletului naţional ancestral al neamului din care au ieşit, Zenovie Cârlugea pune în evidenţă dimensiunea faustică a operei blagiene, printr-o demonstraţie pasionantă şi convingătoare.

Blaga – Goethe, două nume ce se înfrăţesc în eternitate, un binom căruia autorul îi conferă durabilitate.

                                                                       Mircea POPA

SENTIMENTUL ELECTIV AL AFINITĂȚII

 

De curând, am intrat în posesia unei cărți de excepție: ,,BLAGA – GOETHE, afinități elective” (Ed. ,,Scrisul Românesc”, 2012). Autor: prof. dr. Zenovie Cârlugea, scriitor, semnatar a peste 20 de lucrări, de la eseu, poezie, istorie și critică literară, monografii, documentare, critică de artă,  unul din cei mai loiali susținători ai Festivalului Internațional „Lucian Blaga”, adică 7 volume dedicate fiului marelui Lancrăm.

Să subliniem că lucrarea „Blaga – Goethe, afinități elective”, cu capitolele: „A doua mare viziune faustiană în literatura română, după Eminescu”, O intuiție adolescentină a lui Horea Teculescu”, „Faust sau despre «rebeliunea inteligenței», și a doua parte – „Dosarul FAUST”, care cuprinde peste 35 de capitole, dintre care să enumerăm: „Descoperirea lui Goethe – o sinteză de genuri și forme poetice, unică în felul său în literatura universală”, „La început a fost Hamlet”, „Faust și problema traducerilor”, „Bârlogul lui Faust și boicotul istoriei”, „Chiriașii lui Lucian Blaga în «Martinuzzi 14»”, „Dorli și problemele ei de familie”, „Referentul Andreas Lillin și reproșul poetului”, „Corespondența oficială cu ESPLA”, „Nu pot trăi doar din aer”, „Am terminat pe Faust”, „După 7 ani, din nou drumul Bucureștiului”, „Faust – un uluitor succes de public”, „Tăcerea lui Beniuc”, „Mihai Beniuc se explică”, „O tălmăcire empatică”, „Creion final”, „Indice de nume”.

Toate acestea adunate sub aceeași umbrelă de harnicul istoric și critic literar Zenovie Cârlugea, membru al Uniunii Scriitorilor, înseamnă, de fapt, lungul drum al limpezirii unui fenomen atât de comentat în epocă, în special datorită personalității politico-literare oscilante a lui Mihai Beniuc, născut în localitatea Sebiș, județul Arad.

Peste Beniuc s-a tras o umbră deasă, un fel de ceață ce trebuie și ea scuturată de propriile serpentine pentru a ne rămâne în palme cu gramul de minereu liric beniucian.

Peste Faust s-a revărsat o lumină aparte, ce își mărește constant mireasma de traducere inegalabilă, datorată unui geniu – Lucian Blaga.

Felicitări, domnule Zenovie Cârlugea, pentru acest dar dat literaturii române.

ION MĂRGINEANU,

scriitor

(Cotidianul UNIREA, Alba Iulia, Miercuri  26 septembrie 2012)

RIGOAREA ŞI CONTINUITATEA DEMERSULUI COMPARATIST

Zenovie Cârlugea, Blaga-Goethe, afinităţi elective

(„Scrisul Românesc Fundaţia – Editura”, Craiova 2012)

Dl. Zenovie Cârlugea, un erudit critic şi istoric literar, eseist, folklorist, dacolog, critic de artă şi, nu în ultimul rând, poet, autor a 25 de volume în temele numite mai sus, revine cu un studiu de literatură comparată, al şaptelea, dacă am numărat bine, dedicate lui Lucian Blaga. Un asemenea interes pentru poezia marelui poet ardelean nu are echivalent în exegeza blagiană, nici discipolii sau apropiaţii autorului neîndrăznind să abordeze opera din atât de diverse unghiuri de vedere, cu asemenea tenacitate şi profunzime. Este adevărat că imboldul iniţial pare a fi venit de la afirmaţia unui autor format în „Cercul Literar de Sibiu”, poetul prodigios care a fost Ştefan Augustin Doinaş: „cea mai goetheană personalitate a literelor noastre”. Şi tot un coleg universitar din Cluj, eseistul Liviu Rusu, a realizat studiul „Viziunea faustică în opera poetică a lui Lucian Blaga” pe care l-a citit subiectului chiar de ziua lui, la şase decenii de viaţă (9 mai 1955). În vara aceluiaşi an, vedea lumina tiparului şi traducerea lui Blaga din Faust, chiar dacă incidenţe, paralelisme şi o viziune faustică apăruseră de mai mult timp în opera autorului de la Lancrăm.

Prin diversitatea şi originalitatea preocupărilor spirituale, prin profunzimea demersului său cognitiv, Lucian Blaga rămâne ultimul renascentist din cultura noastră care se regăseşte (şi se redefineşte) în experienţa expresionismului, redescoperit în dimensiunile culturii noastre: „De câte ori un lucru este astfel redat încât puterea, tensiunea sa interioară îl transcedentează, trădând relaţiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul, avem de-a face cu un produs artistic expresionist.”

Dl. Zenovie Cârlugea, în mod firesc, se străduieşte să definească acele concepte generate de creaţia goetheană: „Viziunea faustiană”, „cosmopeea faustiană”, „omul faustian”, „cunoaştere faustiană”, ş.a.

În esenţă, viziunea faustiană (iniţial revelabilă în opera eminesciană) priveşte destinul uman într-o proiecţie cosmică, desprins de teluricul faptelor cotidiene, cu mari aspiraţii de cunoaştere, de revelare a misterului şi traversat de tensiunea unei polarizări antagonice cuprinzând, deopotrivă, confruntarea şi unificarea sintetică.

În cazul operei lui Blaga, vorbim de o matrice spirituală goetheană autentică, genetică şi nu o distincţie culturală căpătată prin lecturi directe.

Capcana pe care o presupune o cercetare comparatistă de asemenea importanţă şi anvergură ar fi spectacolul falsei ori inutilei erudiţii, pe care autorul o evită cu eleganţă într-un text de maximă sobrietate şi eficienţă semnificantă.

Constantin Noica, subliniind faustianismul creaţiei eminesciene, evidenția şi aderenţa lui Lucian Blaga la această modelare conceptuală: „Lucian Blaga, prin viziunea faustiană, atât de evidentă în opera sa poetică, îşi dovedeşte obârşia inspiraţiilor în filonul de aur care animă operele culminante ale literaturii universale.” Autorul chiar marchează trei trepte ale apropierii de Goethe: werthenianismul, nietzscheanismul şi faustianismul, care, în esenţă, fuseseră identificate de esteticianul Liviu Rusu, primul mare exeget al creaţiei blagiene.

Dintr-o perspectivă înaltă asupra întregii creaţii, dl. Zenovie Cârlugea sugerează, schiţează chiar şi o evoluţie interioară a operei blagiene: „Pe măsură ce înaintează, opera blagiană, departe de a-şi relua în fel şi chip opţiuni şi atitudini estetice deja exprimate în prima etapă a creaţiei, va înregistra noi reconfigurări, păstrându-şi ca specificitate ideatică o perpetuă năzuinţă cognitiv-creatoare.

Clasicizarea de care s-a tot vorbit din ultima perioadă de creaţie şi apolinismul cu nostalgii goetheene vor da contur de „cosmopee faustiană” acestei opere, în cadrul căreia trebuie să plasăm şi episodul tălmăcirii lui Faust, prin care Blaga face să rezoneze în cultura română, într-o modulaţie „de plai mioritic”, viziunea poetico-filosofică şi limbajul artistic înalt al unuia dintre cei mai de seamă scriitori ai lumii”.

Goethe ca model spiritual semperviviscent a amprentat cultura noastră încă înainte de Lucian Blaga.

Trebuie adăugat că filosofia existenţei, „Lebensphilosophie”, a marcat filosofia românească la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, ca un demers al spiritului idealist, speculativ, metafizic, capabil să individualizeze creaţia bazată pe sinceritate şi autenticitate. Reîntoarcerea la formele originare, la mit şi mister, la ancestralitate şi mumele esenţiale poate salva omul modern, urbanizat şi alienat de existenţa mecanică într-o societate civilizată.

În momentul în care Blaga se apucă să traducă Faust în 1955 (la 13 ani, făcuse lectura decisivă), se acutizaseră relaţiile cu ideologia discreţionară a regimului totalitar, cu care se afla în totală contradicţie filosofică. Sistemul opresiv poate fi redus la chipul unui singur om, activist, torţionar, poet important dar înveninat: Mihai Beniuc. Dl. Zenovie Cârlugea reia şi nuanţează relaţiile pe care Lucian Blaga le-a avut cu autorul „Cântecelor de pierzanie” suferinţele, umilinţele, marginalizarea pe care a trebuit să le trăiască în ultimii ani ai vieţii sale, sub teroarea şi tensiunea „reeducării” în penitenciarul comunist. Ciudată asociere trebuie să fi făcut conştiinţa poetului între spiritul faustianismului şi ideologia stalinistă „atotbiruitoare”, înţelegând deosebirile şi chiar inaderenţele structurale. Multe informaţii trebuie să le fi primit din mărturisirile profesorului Ovidiu Drimba, fost asistent al autorului „Poemelor luminii” înainte de instaurarea regimului opresiv, care i-a arătat multă simpatie şi consideraţie criticului gorjean.

Intelectual rafinat, dl. Cârlugea a scris cu iubire o carte despre iubire, despre vocaţia intelectuală a întâlnirii marilor spirite, într-o epocă de libertate, chiar dacă Goethe afirma că libertatea presei reprezintă dreptul de a detesta în public.

Integritatea morală şi statutul scriitoricesc al lui Lucian Blaga au fost ameninţate de intruziunea factorilor politici efemeri însă decizionali în sistemul coercitiv al regimului comunist, dar autorul avea tăria de a face cât mai puţine compromisuri.

În această perioadă, emblematica „tăcere” blagiană capătă un sens faustic, dacă nu de opoziţie explicită, de neimplicare, de non-participare, la festivalul ideologic pe care îl asumau evenimentele culturale ale epocii, căutând să salveze „veridicitatea morală şi izvoarele creaţiei poetice”.

În perioada aceasta de izolare, poetul se dedică traducerilor, realizate cu „sensibilitate metafizică” şi considerate recreare textuală pe un alt teritoriu lingvistic, printr-un fel de empatie transmisă de original tălmăcitorului. În fond, ceea ce spune Lucian Blaga despre Rainer Maria Rilke rămâne perfect valabil şi despre sine ca autor de „poezie care se luptă cu tainele lumii, ca Iacob cu îngerul”.

Admiraţia pentru opera lui Goethe şi, în chip special, pentru Faust apare din copilărie (după cum mărturiseşte în „Hronicul şi cântecul vârstelor”), ca o atracţie pentru „fenomenul originar” ca şi pentru „universalismul” culturii, manifestare a profundelor „afinităţi elective”.

În finalul cărţii, dl. Zenovie Cârlugea reia stratificarea conceptuală a operei autorului „Spaţiului mioritic”, socotită o „onto-poetică metafizică”, creaţie de unitate şi armonie în cel mai distinctiv spirit clasicizant: „De la wertherianismul şi nietzscheanismul tinereţii la faustianismul maturităţii artistice, opera lui Blaga e un summum de atitudini, marcat de freamătul marilor idei de la cumpăna secolelor în care a trăit. Între toate acestea, credem că „faustianismul” vine să exprime profilul psiho-artistic şi să-i marcheze în mod distinct opera. Iar metoda prin care punem în evidenţă această probantă similitudine nu este alta decât aceea a „afinităţilor elective”, o perspectivă coerentă, funcţională, plină de toate promisiunile radiografierii hermeneutice.

Iată, aşadar, cum pe o platformă culturală mai extinsă de «afinităţi elective» îşi fac simţite prezenţa, cu toată forţa, elemente formative, structurante şi catalitice ale veacului său.”

Ceea ce sugerează autorul fără să insiste însă, iar, din nefericire, evită sau neglijează cam toţi exegeţii blagieni, ar fi forţa religioasă care generează semnificaţia existenţei, că prezenţa morţii potenţează semnificaţia de a trăi. Opera lui Blaga oferă o eflorescenţă tematică şi subiecte multiple care pot intra armonios sub înalta cupolă goetheană. Autorul se opreşte, strict metodic, numai la cele de evidente similitudini sau corespondenţe elective.

Dl. Zenovie Cârlugea, şi în această importantă lucrare, îşi confirmă natura bivalentă a discursului critic: mai întâi descoperă, selectează şi ierarhizează documentarul genezei temei propuse, apoi comentează şi interpretează, descoperind şi devenirile istorice ale receptării textului.

Aureliu GOCI

*

Blaga – Goethe

în viziunea de istoric literar şi de comparatist a exegetului Zenovie Cârlugea

Doctor în filologie cu o lucrare privind Dinamica antinomiilor imaginare la Blaga, susţinută, în 2004, la Universitatea din Sibiu, îndrumat fiind de istoricul şi criticul literar, prof. dr. Mircea Tomuş, profesorul Zenovie Cârlugea şi-a continuat an de an investigaţiile mai vechi legate de creaţia marelui poet din Lancrăm. Amintim că încă din 1975 promiţătorul exeget literar şi poet îşi susţinuse lucrarea de licenţă cu Eugen Simion, abordând, atunci: Temele poeziei lui Lucian Blaga. Dovedind o nobilă consecvenţă  în investigaţiile şi preocupările sale întru cunoaşterea şi răspândirea valorilor gândirii şi creaţiei lui Blaga,  scriitorul şi editorul gorjan a publicat în 1995 un amplu eseu critic despre poezia autorului „Poemelor luminii”, iar în 2005 a văzut lumina tiparului teza de doctorat amintită, la Editura Media Concept din Sibiu. Printre alte contribuţii cu tematică blagiană ce poartă semnătura lui Zenovie Cârlugea mai amintim şi eseurile: Solstiţiul sânzienelor (2010) sau volumul de critică literară:  Lucian Blaga – sfârşit de secol, început de mileniu (2012).

N-am fost aşadar surprins când prin septembrie – i-aş spune mai degrabă într-o vară-toamnă – am primit o nouă contribuţie insolită a domnului Z. Cârlugea, carte frumos tipărită, de pe care cerneală abia dacă se uscase: Blaga-Goethe: afinităţi elective  (Scrisul Românesc – 2012).

Este vorba despre o amplă cercetare demnă de invidiat din domeniul esteticii şi comparatisticii literare, în care autorul îşi propune şi reuşeşte să surprindă  similitudini nebănuite între creaţia olimpianului din Weimar şi Blaga. Chiar în scurtul cuvânt înainte, Zenovie Cârlugea constată că, pentru Blaga, cunoscător din tinereţe a limbii germane, autorul Suferinţelor tânărului Werter, n-a fost un  marginal. A existat la el (la Blaga) o „obsesie Goethe”. A spus-o apăsat şi exegetul Mircea Popa, surprinse fiind gândurile şi judecăţile acestuia inclusiv pe coperta a IV-a a lucrării.

În textul eseului său Cârlugea demonstrează cum trăirile i-au apropiat pe cei doi mari creatori: poetul şi filosoful român descoperindu-l pe creatorul universal, pe autorul lui Werther şi Faust – „cu fascinaţie (şi) de timpuriu”. Experienţă de viaţă şi cultură fiind mobilul care l-a apropiat.  Aş aminti pentru cititorul român că un caz similar s-a mai petrecut în literatura universală şi între Adam Mickiewicz şi autorul Suferinţelor lui Werther, când poetul îndrăgostit de Maryla Wereszczak, odrasla unei familii de bogătaşi lituanieni, va fi obligată să se căsătorească cu moşierul Wawrzyniec Puttkamer şi nu cu promiţătorul romantic. Dragostea romantică neîmpărtăşită, însoţită de o crudă dezamăgire, va avea o puternică influenţă asupra creaţei bardului polonez, a autorului epopeii de mai târziu: „Pan Tadeusz”.

Revenind la „afinităţile elective” surprinse de dl. Cârlugea, remarcăm, de la început, că exegetul oltean nu  numai că a radiografiat manifestările şi opţiunile tânărului Blaga, cu diferenţele lor specifice, dar şi demonstrează, pertinent, pe texte literare, cum s-au petrecut şi s-au manifestat trăirile poetului, în perioade diferite din viaţa sa.

În primul rând exegetul consideră că anii 1916-1917 ar fi fost „esenţiali în înţelegerea” lui Blaga, când acesta se afla retras: „în sângele şi în tăcerea” lui. Se petrecea totul după refuzul Bredicenilor de a consimţi la „logodna” sa – tânăr student la Viena –, cu Cornelia, fostă colegă la Liceul din Braşov. Corespondenţa dintre cei doi ca şi unele din poemele scrise în perioada respectivă au constituit izvorul unei dârze voinţe de afirmare, caracterizate printr-o „frenezie demoniacă şi creatoare mărturisită”.  E vorba de poeziile: „Vreau să joc”, „Noi şi pământul”, „Dar munţii – unde-s?”, „Daţi-mi un trup voi munţilor” – incluse în Poemele luminii – florilegiu la tipărirea căruia a contribuit din plin, la începutul anului 1919 Cornelia.

Analiza pe care d. Cârlugea o face demoniacului (om) cât şi a ochiului demoniac la Blaga, la Goethe şi Nietzsche se realizează atât de aprofundat, după cunoştinţa mea, pentru prima dată în istoria noastră literară, prima ipostază fiind cu atâta profunzime surprinsă într-o scrisoare adresată Corneliei. Scrie exegetul din Târgu-Jiu: „Blaga era nu numai ispitit, şi chiar „posedat” de acel sentiment al demoniacului, restaurator de valori sociale şi morale, este un fapt evident, cum evidentă este şi „prosopopeea” demoniacului în scrisoarea trimisă Corneliei la 27 ianuarie 1917, din Sebeş. Ispitit de lumea subconştientului, considerat principiu activ, pozitiv, creator în noi poetul scrie: <Este un demon care afirmă, un demon care făureşte, inventează şi organizează. Lucrează mai mult pe bază de instinct, decât pe logică.  Inconştientul este partea generală din fiecare muritor, şi e un demon tocmai opus lui Lucifer distrugătorul şi negativul, profesorul de logică şi calculatorul. Inconştientul are entuziasmul, – iar Conştientul de obicei scârbă şi sarcasmul. E adorabil acest „incoştinet” – mai ales când crează apropierea între oameni ca noi doi – mea Gargi. Dacă aş fi un sculptor aş modela un demon, care să esprime un nemărginit belşug de putere creatoare – şi-aş ridica un templu în care l-aş pune pe altar. Ceva foarte păgân. „Templul inconştientului” (p. 58). Iată, aşadar, o monumentală întruchipare, am putea spune, a subconştientului la Blaga, şi postura în care a  surprins-o Cârlugea, în corespondenţa filosofului cu Cornelia, viitoarea sa soţie.

Acestea fiind demonstrate putem înţelege şi mai bine „afinităţile elective” care decurg pentru creatorul transilvan din creaţia goetheană sau din cosmopeea faustiană. Analizele domnului Cârlugea îl trec pe cititor la multiple analize din  Faust în care vede şi el, ca şi Anton Dumitriu, o „rebeliune a inteligenţei”, cea care face „un legământ de „sfărâmare” a acestei lumi, „de reformulare a valorilor, de orice ordin ar fi ele, onto-gnoseologice sau existenţial-axiologice”.

Concluzia autorului: Blaga-Goethe – afinităţi electiveeste că „spritul lui Blaga a empatizat cu geniul lui Goethe şi, mai ales, cu drama dr. Faust căutător al „seminţelor” – cauzelor şi tâlcurilor lumii, existenţei, universului. Vocaţia „trilogială” a scrierilor filosofice blagiene capătă, în această perspectivă, o redimensionare a problematicii sale, reverberând un puternic ecou faustic în planul „cunoaşterii”, „culturii”, „valorilor” şi, desigur, în acela „cosmologic” (p.102). În cea de-a doua parte a lucrării, Zenovie Cârlugea aruncă lumini noi documentare asupra „Dosarului Faust”, contribuţii legate de traducerea operei lui Goethe în româneşte, în anii 50, în plin proletcultism.

Nicolae MAREŞ

 

          MIRCEA POPA:     

Afinitaţi elective:  Blaga  –  Goethe

Sarbătorirea lui Goethe de anul acesta ar fi trecut aproape neobservată, dacă un activ cercetător literar din Tg. Jiu, l-am numit pe Z. Cârlugea, n-ar fi dat la iveală o nouă şi interesantă carte despre marele poet german. Cartea pe care o prezintă el publicului cititor aduce în prim-plan figura a doi mari poeţi ai lumii, J.W.Goethe şi Lucian Blaga, amândoi repere esenţiale în gândirea poetică universală. Au trecut aproape două sute de ani de când cultura română l-a adoptat pentru prima oară pe Goethe prin intermediul lui Gheorghe Asachi, care a publicat în  „Albina românească”   de la Iaşi un fragment de 6 versuri intitulat  „Trecătorule, a morţii vezi icoana întristată”. De atunci numele poetului a trecut şi în revista lui G. Bariţ de la Braşov, „Foaie pentru minte, inimă şi literatură ” şi a altora, iar profesorul Gavril Munteanu de la Braşov a tradus la scurt timp cunoscutul roman al poetului, „Werther” .

Goethe a fost văzut încă de pe atunci drept unul dintre spiritele catalitice ale culturii noastre, în jurul operei sale dându-se faimoase bătălii de traducere, imitare şi receptare, dar şi acelea în care numele său este luat drept reper principal în opera de formare a unor personalităţi literare, înregistrându-se nu de puţine ori cazul unor scriitori asupra cărora influenţa  goetheeană a fost decisivă, iar ascendentului goetheean unul esenţial. În acest sens se poate consulta cu folos cartea lui Ioan Gherghel, Bibliografie critică despre Goethe la români (1936), care merge pe linia comparatismului tradiţional, consemnând modul în care opera poetului german a fertilizat spiritul culturii noastre, dovedind că, în mai toate marile momente creatoare, impulsul goetheean a fost salutar. O dovedesc şi numeroasele trimiteri la Goethe din perioada interbelică, cum ar fi cele semnate de Lucian Blaga, Daimonian (1930), Liviu Rusu, Goethe. Câteva aspecte (1932), sau evocările şi interpretările oferite de eseurile lui Arghezi, Zarifopol, Ralea, Iorga, Nae Ionescu, Ion Marin Sadoveanu, Nichifor Crainic, Tudor Vianu, Dragoş Protopopescu,

Sim Mândrescu, V.Tempeanu, Mircea Florian, Vasile Lovinescu etc., majoritatea lor datând din 1932, printre acestea la loc de cinste situându-se cartea lui Liviu Rusu sau eseul lui Tudor Vianu, exegeţi care văd în opera lui Goethe un îndreptar pentru viitor, aşa cum sugerează bibliografia lui Goethe:  „În această orientare spre o nouă formă de viaţă poate afla europeanul zilelor noastre un îndreptar în opera lui Goethe, unde se găsesc armonios împletite elementele unui dinamism creator cu cerinţele de limitare, disciplinare şi specializare, ce reprezintă valorile eleatice ale eticei goetheene. Ca şi în trecut, aşa şi azi, însemnătatea operei lui Goethe pentru cultura europeană consistă mai ales în faptul că, alcătuind o sinteză fericită a amintitelor concepţii, serveşte de corectiv al acestei culturi”.

La rândul ei, cartea de interpretare pe care Ion Sân-Giorgiu i-o dedică în anul următor, are meritul de a fi atras atenţia asupra rolului de fecundator de cultură pe care Goethe l-a avut pe plan european, lucrarea sa deschizându-se chiar cu un capitol ilustrativ în această directie intitulat  Imaginea lui Goethe în literatura universală. Sunt de reţinut câteva aprecieri, cum ar fi: „Ceea ce a creat înainte de toate acea atmosferă de veneraţie în jurul lui Goethe au fost prieteniile numeroase venite din toate colţurile lumii, spre a sluji un om în care mulţi vedeau un mare conducător spiritual, prietenii care constituiau o adevărată confrerie de admiratori, cum atât de bine a sesizat situaţia doamna de Stäel încă în  1804. În jurul lui Goethe se formase cu timpul un adevărat stat-major, cu ramificaţiuni însemnate şi în afară de Weimar, care ajuta pe poet în activitatea publicistică, dar mai ales lua parte cu adâncă veneraţie la popularizarea operei şi figurii sale spirituale/…/ Fireşte că la creşterea prestigiului lui Goethe a contribuit într-o mare măsură ecoul pe care opera lui Goethe l-a avut peste hotare, numeroasele traduceri franceze şi engleze, reprezentaţiile teatrale care au avut loc la Paris şi curiozitatea enormă pe care ministrul-poet o stârnea pretutindeni în străinătate. Opinia publică germană a avut deodată doi Goethe: „unul aşa cum îl cunoştea lumea germană şi altul cum era văzut de lumea literară străină ” .

În bibliografia critică pe care i-o consacră, I.Gherghel introduce numeroase paragrafe care să-i pună pe comentatori pe urmele a numeroase „imitaţii şi influenţe”,

„imitaţii şi adaptări”, între care de primă importanţă sunt cele consacrate motivului lui Werther în poezia românească sau motivul lui Faust în lirica noastră. Dacă în primul caz sunt amintite poezii de Haralamb Gr.Gradea, I.Pajură, G.Dumitrescu, în al doilea sunt înregistrate scrieri de Ion Gorun, Mihail Codreanu sau Maria Hinna, dovedindu-se astfel imensul rol  cultural jucat de opera lui Goethe  la noi. Bibliografia lui comentează apoi substanţial studiul lui Blaga intitulat  Daimonion, din care se reţine afirmaţia potrivit căreia „există o concordanţă, o corelaţie strânsă  între genialitate şi demonism… In concepţia lui Goethe demonicul e aşadar o noţiune mai largă decât geniul… Blaga face distincţie între un demonism primar, magic, şi unul derivat, „creator”. Demonicul magic e uneori primejdios şi nimic nu i se poate opune, fiind o „entitate absolută, impersonală, a vrăjii magice” . Şi încheie  „Studiul lui Lucian Blaga e plin de preţioase sugestii” .

Mai aproape de zilele noastre, Constantin Noica vedea şi el în Goethe un om de Renaştere, un fel de „uomo universale” , care a contribuit în mod esenţial la modelarea culturii europene, scriind:  „Chiar dacă n-ar fi îmbogăţit umanitatea, Goethe a ajutat-o să se elibereze şi să se exprime”, continuând cu aprecierile în acest mod: „Goethe e un maximum uman pe linia sensurilor de primă instanţă. Cu el poezia, ştiinţa, gândirea şi religia sunt fără un sens secund: totul se confirmă aşa cum este, prin el /…/ În el umanul apare la o asemenea putere încât, dacă ar trebui ales cineva care să ne reprezinte înaintea zeilor, l-am putea alege pe el.”

De unele din aceste sugestii a beneficiat şi Z. Cârlugea când a ajuns să se ocupe de relaţia de profunzime dintre cei doi creatori, reuşind să surprindă şi să deceleze numeroase apropieri şi sugestii critice fertile pe care cunoscutul biograf şi monograf al lui Lucian Blaga le plasează sub o zodie de investigaţie fericită. Astfel pentru el spiritul faustian este o entitate care ţine de genialitatea organică a unor creatori de talia lui Eminescu şi Blaga, în opera cărora pot fi depistate vizibile semne ale spiritului faustic. Pentru Cârlugea, Blaga ar reprezenta cea de a doua mare „viziune faustiană” în literatura română, explicată nu atât prin obsesia şi numeroasele trimiteri pe care Blaga le face la opera lui Goethe, cât mai ales printr-o viziune comună asupra vieţii şi a omului în general, printr-o tratare lirică în acelaşi spirit de idee şi de expresie, atunci când  „se ivesc la ele motive asemănătoare cu ale lui Goethe” . În ceea ce priveşte dramaturgia, e vorba de punerea în circulaţie a unor spirite tulburate de viziuni contradictorii, spirite obsedate de aventura cunoaşterii şi a aflării până la capăt a adevărului, la care iscodirea, căutarea reprezintă esenţa existenţei însăşi, aventură în care aceste spirite se aruncă cu mare voluptate, lăsându-se devorate de ispite pământeşti notorii, trăind stări tensionate, provocate deopotrivă de demonii urcuşului sau ai căderii, de dorinţa de a învinge sau a fi învinşi, de a atinge fericirea chiar cu preţul unor mari şi dureroase experienţe, trăind sub semnul tragicului continua lor aspiraţie spre împlinirea umană şi a destinului lor creator. Astfel de personaje „tulburate” pot fi descoperite la fiecare pas în teatrul blagian, bucuria şi deznădejdea mergând de cele mai multe ori alături, stările de echilibru moral alternând cu acelea de tortură biologică şi ideatic-metafizică.

Autorul studiului Blaga-Goethe, afinităţi elective, a intuit multe din aceste posibile asemănări şi similitudini dintre personalitatea şi opera celor două mari spirite ale culturii universale. Cartea sa, apărută chiar în anul sărbătoririi a 180 de ani de la trecerea în eternitate a geniului de la Weimar, a fost răspunsul cel mai adecvat pe care cultura română actuală l-a putut da genialităţii lui creatoare, impactului pe care opera sa l-a avut asupra laboratorului de creaţie a celui mai important gânditor român din secolul al      XX-lea, şi asupra înţelegerii poeticii fiinţei pusă în slujba omului. În spaţiul generos creat de multiplele căi de comunicaţie dintre cele două monade gânditoare, Z. Cârlugea investighează cu interes şi acuitate posibile trasee de legătură, identităţi de structură, modalităţi comune de exprimare. E calea cea mai potrivită pentru a lumina pas cu pas drumul pe care, „ochiul interior” al fiecăruia îl parcurge şi ne luminează labirintul identităţii.

Filoanele foarte diverse ale spiritului olimpian goetheean sunt investigate încă din copilărie, când după lectura principalelor opere ale poetului german, Blaga se aşează cu hotărâre în descendenţa acestuia, dorindu-şi să parcurgă un traseu ideatic asemănător, chiar dacă impedimentele ce urma să le doboare ar fi fost insurmontabile. Aceste adevărate „presimţiri” faustice sunt urmărite de critic prin câteva capitole speciale, cum ar fi cel al prieteniei poetului cu Horia Teculescu, coleg preferat pentru a i se destăinui cu prietenie, de unde apelativul de «Eckermann» pe care i-l atribuie, sau etalarea intuiţiilor adolescentine ale elevului cu lecturi filosofice bogate de a se lăsa furat de statuia impunătoare a celui care reprezenta idealitatea cuceritoare a spiritului omenesc problematic, care nu consimţea să se lase stăpânit de suficienţă şi automulţumire. Prin opera poetului de la Weimar, tânărul Blaga a putut pătrunde de timpuriu în misterul care guvernează spiritul uman, după cum ne convinge capitolul „Lectura decisivă”  de la 13 ani, când tânărul elev se lasă cucerit de ispita fenomenelor originare puse în evidenţă de Goethe. Punând la contribuţie bogata publicistică blagiană, autorul a putut aduce dovezi peremptorii despre fascinaţia pe care opera goetheeană a avut-o în anii de studiu şi formaţie a viitorului poet şi filosof  român şi cum s-au înnodat de atâtea ori firele unor legături subterane între modul de a fi şi a exista în cultură a celor doi. Prin Blaga reînvie la noi metoda polarităţilor şi analogiilor de tipul «Urphenomen» -ului goetheean, metodă ridicată la rang de stil interpretativ în Daimonion, sau cum l-a călăuzit pe dramaturgul Blaga în proiecţia unor conflicte şi stări dramatice profunde. Setea de absolut şi metafizica trăirii „întru mister şi pentru revelare”, wertherismul neliniştitor al dionisiacului este depistat în această fază de tinereţe asemeni unei frenezii devastatoare prin investigarea amănunţită a eseurilor şi corespondenţei poetului Blaga, în care referirile la modelul Goethe şi la influenţa modelatoare atestată scriptic de poet este până la urmă determinantă. Cele două capitole Frenezia demoniacă a reformaţiunii” şi              Ochiul interior” sunt veritabile analize psihanalitice ale devenirii şi consolidării modului de a fi goetheean în gândirea şi poetica blagiană, văzute ca drumuri spre universul interior al scriitorului şi spre împlinirea „cosmopeei faustiene”. Celor două dimensiuni autorul le adaugă şi acea „rebeliune a inteligenţei” dată de spiritul faustic, dobândit sistematic prin lecturi şi prin străduinţe repetate de a se integra unui stil existenţial şi unei atitudini catabazice a existenţei. Poetul nu se teme să-l invoce pe Lucifer atunci când creaţia sa intră în derivă, să se refere la Satana, ca la un colaborator şi inspirator al actului creator, stihialităţile ontice, prezenţa lui Nefârtate şi trimiterile la credinţele erezii precum bogomilismul, de exemplu, fiind făcute cu scopul de a pune mai bine în valoare latura christică, creştină a scrisului său, «Pactul cu Satana», calitatea de «posedat», conferă antinomiilor blagiene dramatismul inerent marilor confruntări şi rupturi ontologice, adâncind frenezia simţurilor şi ascuţind polemia confruntărilor ideatice. E vorba de un faustianism de structură, extrem de bine stipulat şi analizat de un bun cunoscător al operei blagiene dar şi a izvoarelor puse în circulaţie de bogata lui exegetică.

Partea a doua a cărţii lui Zenovie Cârlugea este dedicată nu scriitorului şi omului de cultură Blaga, ci traducătorului, celui care a iniţiat un program sistematic de transpunere în româneşte a principalelor scrieri goetheene, mai ales a celor mai dificile şi mai greu de translatat. Dacă Suferinţele tânărului Werther au găsit un admirator devotat în profesorul Gavril Munteanu  de la Braşov, care le-a dat o echivalenţă românească în 1842, şi dacă cealaltă scriere, Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister au reţinut o pasageră atenţie din partea lui At. Iliescu în 1915, avem motive să bănuim că opera dramatică l-a cucerit pe Ioan Văcărescu la 1848, totuşi Faust a rămas pentru multă vreme o temă greu abordabilă pentru români. Câteva traduceri sporadice şi fragmentare sunt înregistrate în 1847 la Heliade, apoi a prins cheag Cântecul Margaretei la Ion Sân-Georgiu în 1925 şi G.Murnu în 1927, Mefistofel atrăgându-l ca personaj pe Titu Maiorescu în 1870, când a cochetat chiar cu gândul unei traduceri sistematice, devreme ce a oferit pentru „Convorbiri literare” trei fragmente din această lucrare în 1870. De-a lungul vremii din Faust au mai tradus fragmente în periodice Șt.O.Iosif şi Al.Macedonski, iar traduceri integrale au realizat Vasile Pogor (în colaborare cu N.Sklelitty) în 1862, Ion Gorun în 1906, Iosif Nădejde în 1908, şi I.U.Soricu în 1922 . În ciuda acestor încercări, dintre care unele făcute în proză cum este cea a lui Iosif Nădejde, şi după ce Teatrul Naţional a jucat tragedia pentru întâia oară în 1925, marea capodoperă a lui Goethe a continuat să fie o grea piatră de încercare pentru traducătorii români, cei mai mulţi clacând iremediabil sau producând variante deplorabile, într-o limbă greu de digerat, prea înfeudate traducţiilor lineare, total lipsite de atractivitate. Tristul adevăr l-a determinat pe Blaga, aflat temporar în dizgraţia culturnicilor socialişti, lucrând cu ora la bibliotecă, îndeletnicindu-se cu traduceri din literatura universală şi cu scrierea unei cărţi despre Şcoala Ardeleană, să se gândească tot mai insistent la un vis de tinereţe: acela de a se apropia textual de opera goetheeană, spre a da literaturii române capodoperele goetheene care ne lipseau, la adevăratul nivel de artă care se aştepta de la asemenea transpuneri.

Cum s-a produs practic fericitul eveniment ne este dezvăluit de către Z. Cârlugea prin  capitolele referitoare la Dosarul Faust, prin care se inaugurează cea de a doua parte a cărţii sale, cea consacrată traducătorului. E vorba de  „Cosmopeea lui Goethe – o sinteză de genuri şi forme poetice, unică în felul său, în literatura universală” , propunere care i se face în 1951 din partea Uniunii Scriitorilor, prin mesagerul ei Cicerone Theodorescu, aflat în vizită la Cluj. Cel care avea să-i încredinţeze misiunea avea să fie însă Mihail Sadoveanu, preşedintele de onoare al Uniunii Scriitorilor, caruia Blaga i s-a adresat printr-o scrisoare şi care a înţeles cel mai bine modalitatea prin care şi-ar putea ajuta colegul aflat la ananghie. Schimbul de scrisori dintre cei doi, ca şi rolul lui Mihai Beniuc în această afacere, ne este prezentat de autor în capitolele următoare, menite  să ne familiarizeze cu etapele  parcurse de poetul clujean pentru a da la iveală capodopera goetheeană. Se discută despre echivalenţe lingvistice, despre soluţii practice şi perfecţionări aduse textului, care, în final, reprezintă o mare victorie culturală, considerată ea însăşi de către comentatori, drept o re-scriere a poemului, ceva asemănător cum a făcut Goga cu Tragedia omului de Madach. Un specialist în literatura germană ca Mihail Izbăşescu declara că „ideile goetheene /sunt transpuse/ prin prisma unor viziuni personale” , în timp ce Victor Iancu îi comunica lui Vianu că „textul românesc mi s-a părut mai mult blagian decât goethean”. Stilul indelebil al traducătorului a fixat pentru totdeauna pecetea blagiană asupra textului lui Faust, încât opera goetheană îşi dobândeşte nu numai profunzimea ideatică, ci şi marca stilistică în care a fost creată. E o tălmăcire empatică, arată autorul, o tălmacire de fineţe şi ales limbaj expresiv, una dintre acelea care pot fi invocate şi ca o „terapeutică spirituală” . Ecoul acestei superbe munci de valorificare culturală  a fost transmis comunităţii intelectuale atât prin celebra conferinţă a autorului, Întâlniri cu Goethe, cât, în mod curios, şi prin rapoarte de Securitate, precum cel din 18 aprilie 1956, în care se alerta conducerea superioară prin astfel de consideraţii: „Recenta traducere a operei lui Faust de scriitorul clasic german L.W.v.Goethe de către Lucian Blaga a provocat în Transilvania o stare de spirit, de naţionalism foarte pronunţat; toată pătura intelectuală a comentat în mod viu faptul că Lucian Blaga a făcut nu numai o traducere extraordinară, dar a demonstrat că nu s-a băgat în scrieri politico-socialist comuniste şi pentru acest fapt reacţiunea îl dă ca exemplu ”.

Traducerea în versuri a lui Blaga din Faust merită, într-adevăr, să fie dată ca exemplu, ea fiind una din acele transpuneri prin care literatura noastră intră în chip major pe poarta universalităţii, aşa cum uluitor de bine surprindea procedeul poetul Blaga,    într-un aforism din Elanul insulei: „A traduce înseamnă a «anexa». Un popor poate să anexeze alt popor, traducând literatura acestuia în limba sa. Poporul anexat nu pierde nimic, iar cel care anexează creşte şi se înalţă” .

În mod indubitabil prin traducerea lui Blaga, poporul român a crescut şi s-a înălţat pe scara umanităţii. Iar recenta carte a lui Z. Cârlugea, închinată acestui important proces de osmoză culturală, ne ajută să înţelegem cât mai exact acest adevăr.

(„Viața Transilvaniei”, Anul VI, Nr. 1-2 (23-24)/ 2012, p.4)

Mircea POPA

%d blogeri au apreciat: