LUCIAN BLAGA – între amintire și actualitate / interviuri & reportaje (2011)


INTERVIURI DESPRE BLAGA

Imediat după dispariția fizică, personalitatea oricărui scriitor intră într-un necesar con de umbră. Mai devreme sau mai târziu, timpul își găsește răgazul să le cântărească tuturor talentul și să le stabilească meritele de novatori sau limitele de epigoni. În cultura respectivă se produc atunci adevărate mutații. și în vreme ce unele figuri reînvie numai cu ocazia vreunei evocări, steaua marilor scriitori cunoaște o ascensiune observată și salutată în primul rând de4 biografi și hermeneuți.

Lucian Blaga nu se abate de la această regulă. În cazul lui, poate mai mult decât în cazul lui T. Arghezi,   intervin i circumstanțe agravante, deoarece în ultimii săi ani de viață acesta a trăit și drama nerecunoașterii dreptului la semnătură, privind creația originală.

La 6 mai 1969, când a murit Blaga, tristul eveniment a înfiorat numai pe cei care l-au cunoscut și admirat personal și nu o întreagă cultură, așa cum s-ar fi cuvenit. Conștiința valorii, în acele vremuri de revoltătoare amintire, se mula după alt tipar, impus cu forța și fără vreo legitimare estetică. Dar anii au trecut și lucrurile s-au așezat în matca lor firească, Lucian Blaga fiind considerat azi dacă nu cea mai reprezentativă figură a poeziei românești din sec. XX, atunci cu siguranță împărțind acest prim loc cu T. Arghezi.

Numeroși cercetători (George Gană, Basil Gruia, Ion Bălu, I. Oprișan ș.a.) s-au aplecat asupra operei și biografiei poetului cu scopul de a releva elemente noi în universul fizic frecventat cândva de autorul Poemelor luminii, pe care acum numai opera sa și amintirile contemporanilor îl mai pot reface.

Acestor nume prestigioase li se adaugă din 1995 și Zenovie Cârlugea, autor deosebit de înzestrat, atât în privința evaluărilor critice, cât și a deselor, fructuoaselor popasuri în biobibliografia lui Blaga. Meritorie este încercarea sa de a nu omite nici un amănunt semnificativ – legat de biografie sau operă – care ar putea rămâne străin generațiilor următoare și, ca atare, uitat pentru totdeauna.

Interesul lui Zenovie Cârlugea pentru poetul ardelean s-a materializat în următoarele volume, unele de referință: Poezia lui Lucian Blaga (1995); Lucian Blaga. Dinamica antinomiilor imaginare (2005); Lucian Blaga – studii, articole, comunicări, evocări & interviuri (2006); Lucian Blaga – Solstițiul Sânzienelor (2010) și, recent, Lucian Blaga: între amintire și actualitate (interviuri & reportaje), Scrisul Românesc, Craiova, 2011.

Vocația de constructor al propriilor cărți este înc o dovadă că pentru Zenovie Cârlugea activitatea de creator sau de comentator incumbă o responsabilitate majoră față de scris. Prin urmare, fie în postura de creator (artist original), fie în cea de biograf sau hermeneut, obligațiile sale rămân la aceiași parametri valorici, dovedind o înaltă responsabilitate literară, demnă de semnalat.

În acest sens, ultimul volum semnat de Zenovie Cârlugea este un exemplu peremptoriu. După cum o sugerează și titlul, cartea cuprinde două părți, consacrate „interviurilor” și „reportajelor”. Asocierea lor insolită se explică prin faptul că în ambele  secțiuni este căutată noutatea, chiar dacă aceasta se află în cantitate mică și se găsește în zone diferite de cercetare. Dar optica autorului trebuie neapărat salutată, pentru că ea se referă la memoria Timpului, care mai poate încă transmite ceva, înainte de a ceda locul supozițiilor de tot felul. Așadar, prima parte cuprinde o serie de interviuri (cu Ovidiu Drimba, Gheorghe Pavelescu, Dimitrie Vatamaniuc, Alexandru Husar, Toma George Maiorescu, Gheorghe Grigurcu, Valer Popa și Coriolan Brad), iar a doua parte o Addenda consistentă intitulată Pe urmele lui Lucian Blaga în „Mărginimea Sibiului”.

Făcând precizarea că toate interviurile au fost inițial publicate în revista „Portal-Măiastra”, menționăm că primul interviu îi este luat lui Ovidiu Drimba.

Personaj devenit el însușii legendar, deoarece fusese asistentul lui Blaga la „Filosofia culturii”, Ovidius – cum îi spunea autorul Nebănuitelor trepte – era un cărturar în formare și un prieten al ideilor enciclopedice. El s-a realizat în mod strălucit, publicând cele treisprezece volume din Istoria culturii și civilizației de care literatura noastră de specialitate ducea lipsă. Relațiile dintre cei doi nu s-au manifestat numai pe plan profesional, ci și pe plan uman, deoarece, în ziua sorocului, Lucian Blaga i-a devenit naș de cununie asistentului său.

Amintirile despre Lucian Blaga sunt numeroase și diverse. Ovidiu Drimba nu-și poate ascunde bucuria că mentorul său i-a făcut de ziua nunții un cadou atipic: un Sonet liber, al cărui manuscris este reprodus în cartea lui Zenovie Cârlugea. Dar problematica interviului include acest amănunt ca pe o excepție.

În primul rând, Ovidiu Drimba amendează afirmațiile făcute, printre alții, de Ștefan Aug. Doinaș și I. D. Sârbu în legătură cu „vocația catedratică” a poetului-profesor. Atitudinea acestuia față de curs excludea orice interes oratoric, deoarece el era conceput pentru a fi citit și cuplicat, și nicidecum susținut verbal cu ajutorul bogatei recuzite oratorice. Și în decursul celorlalte interviuri apare ideea că inflexiunile vocii profesorului erau egale, trăgându-se concluzii pripite, cum a fi aceea a indiferenței sale față de curs. E o certitudine că Blaga vorbea rar și monoton, – lucru observat cândva și de Mircea Eliade – dar această realitate nu influența cu nimic calitatea cursului. Ovidiu Drimba se referă apoi la relațiile dintre universitari, numindu-l pe Bogdan-Duică „redutabilul neprieten” al filosofului. Prin compensație, fostul asistent al lui Blaga subliniază cât de mult îl prețuia N. Titulescu pe acesta în postură de atașat cultural sau ambasador, de onorurile oficiale care-l asaltau la început pentru a-i fi retrase de comuniști, narează despre aplecarea sa spre calambur și despre ușurința cu care pătrundea în grațiile femeilor. La una din întrebările mai delicate ale interviului, în legătură cu o posibilă rezervă a sa în fața acestei vieți pline de neprevăzut și dramatism, Ovidiu Drimba răspunde cu seninătate și înțelepciune: „…chiar de aș avea rezerve, nu cred că ar fi potrivit să le fac publice; tocmai eu, care îi datorez imens? Și care îi venerez amintirea – și întreaga operă?”

Investit cu autoritatea pe care i-o conferă locul ocupat ani în șir în cercul lui Blaga, Ovidiu Drimba face unele aprecieri în legătură cu receptarea operei și biografiei blagiene, dintre care spinoasa problemă a „premiului Nobel” nu putea lipsi. După cum se știe, pentru ca o persoană să poată primi premiul Nobel, ea trebuie să aibă – condiție sine qua non – susținerea statului pe care îl reprezintă. Or, în cazul lui Blaga, statul comunist nu putea să sprijine pe cineva pe care voia să-l scoată definitiv din cultura românească. Și totuși, el a fost susținut de alte foruri europene. Abordarea acestei chestiuni și în alte interviuri din această carte subliniază ce mult rău a făcut comunismul culturii românești, prin figurile sale sinistre de „culturnici”, reținute doar ca rușine vinovată a istoriei.

Talentul lui Zenovie Cârlugea de natură arhitectonică rezultă în această culegere de interviuri din măiestria cu care armonizează diferitele părți ale întregului compozit, prin reluări, adăugiri semnificative sau informații cu totul noi.

Spiritul didactic este prezent și el, în sensul că fiecare interviu este urmat de Anexe, în care autorul este fie cel intervievat, fie cel ce intervievează. Se stăruie astfel asupra unor idei, procesul de fixare a lor este urmărit cu grijă și se merge mai departe numai atunci când acest proces poate fi considerat terminat.

*

Al doilea intervievat este Gheorghe Pavelescu, remarcabil student la „Filosofia culturii”, dar și primul care a salutat într-un articol de ziar numirea lui Lucian Blaga la Universitatea din Cluj. Entuziasmul și optimismul studenților clujeni își află reversul în opiniile unor studenți și profesori bucureșteni, care-i contestau valoarea. Astfel, dintre C. Rădulescu-Motru, Dimitrie Gusti și Traian Herseni, numai ultimul era convins că Lucian Blaga „este autorul unui original sistem filosofic”. Printre adevărații prieteni și admiratori ai filosofului ardelean, atrași deopotrivă de creația lui poetică, Gheorghe Pavelescu îi numește pe Ion Breazu, Ion Chinezu, pe când D. D. Roșca și Romulus Vuia sunt menționați ca „aspiranți” la prietenia lui Blaga. În schimb, analizând relația Blaga – Daicoviciu – Petrovici, Gheorghe Pavelescu afirmă că „nu cred că se așează sub semnul prieteniei adevărate”. Dovadă este succesiunea evenimentelor, soldate cu scoaterea filosofului de la catedră.

Interesant este răspunsul lui Gheorghe Pavelescu în legătură cu discuțiile sale ca student și doctorand al lui Blaga în timpul studiilor începute la Cluj și continuate la Sibiu. „Discuțiile noastre fără cuvinte” contribuiau la farmecul întâlnirii celor doi, admise după niște reguli telepatice neînțelese de cei mulți. Iar urarea pronunțată de Blaga la despărțire: „Toate cele bune!” urmărea continuarea în aceiași termeni ai programului din seara respectivă. În același timp, mărturisirile despre Frobenius, Ludwig Klages, Edgar Daqué, Mahatma Gandhi, Hugo Marti, Reiner Maria Rilke și alții, pe care i-a cunoscut personal sau numai prin intermediul unor conferințe aruncă noi lumini asupra orizontului său cultural, menit mereu să-și schimbe contururile.

Formația științifică sub îndrumarea lui Blaga s-a produs, în cazul lui Gheorghe Pavelescu, într-un mod special. Alegându-și ca subiect de doctorat Mana în folclorul românesc. Contribuții pentru cunoașterea magicului, Gheorghe Pavelescu atrage interesul lui Blaga, dar nu și sprijinul științific al acestuia. Doctorandul își revendică unitatea și paternitatea absolută a ideilor, deoarece „Cu Blaga nu m-am mai întâlnit decât la 31 octombrie 1942, ziua susținerii tezei”. Ca și în multe alte părți este menționat aici volumul lui I. Oprișan Lucian Blaga printre contemporani, aflat în 1985 la a doua sa ediție. Fără excepție, personalitățile înregistrate aici mărturisesc în ce măsură Lucian Blaga le-a modificat traseul științific sau literar, după caz. Gheorghe Pavelescu nu face excepție. În „anexa” pe care o semnează în încheierea interviului respectiv, intitulată Lucian Blaga – profesorul, autorul stăruie creator asupra acestei laturi a celui ce a fost, în timpul activității sale didactice, „un model unic”.

Ideea poate fi regăsită și în următorul interviu din carte, luat lui Dimitrie Vatamaniuc, axat pe studenția sa la Sibiu și la Cluj. Viitorul academician și coordonator al ediției „Eminescu” (de acolo de unde o lăsase Perpessicius în 1963) impresionează prin avalanșa datelor vehiculate care pun în lumină o memorie prodigioasă și o inteligență aparte. Este interesant punctul său de vedere în legătură cu personalitatea foștilor săi profesori, pe care-i individualizează din câteva lunii. Astfel încât Lucian Blaga, Dimitrie Popovici, D.D. Roșca sau Ștefan Pașca se bucură de caracterizări inspirate.

Firește, calitatea unui interviu depinde în primul rând de acuitatea întrebărilor și de perimetrul vizat de ele. În acest sens, Zenovie Cârlugea se dovedește un maestru. La o întrebare a sa privind „unele aspecte din viața studențimii clujene în refugiu la Sibiu”, . Vatamaniuc menționează revista de filozofie „Saeculum” editată în anii 1943-1944 de Lucian Blaga și revista de literatură comparată „Studii literare”, apărută la Sibiu între 1942-1943 sub conducerea lui Dimitrie Popovici. Din cercul colaboratorilor primei reviste făceau parte Constantin Noica, Basil Munteanu, Tudor Vianu și Edgar Papu – adică nume importante ale culturii noastre, pe destinul cărora amprenta influenței blagiene este ușor de recunoscut.

Tot din acest interviu aflăm date noi în legătură cu relațiile dintre Lucian Blaga și asistentul său (Ovidiu Drimba), precum și cu unii studenți având înclinații literare (Ion Negoițescu, Radu Stanca). Conducerea, la Sibiu, de către Blaga a unui Cerc studențesc s-a soldat cu apariția în ianuarie 1941 a revistei ”Curțile dorului”. Din păcate, viața acesteia a fost scurtă, din cauza articolului Conducătorul, în care Ion Negoițescu făcea apologia lui Ion Antonescu și Corneliu  Zelea Codreanu. Deși n-o afirmă explicit, D. Vatamaniuc sugerează că și acest aspect a contat în decizia finală, de coloratură politică, asupra destinului său literar. În toate acțiunile girate de autorul Nebănuitelor trepte (fie ele reviste literare ori simple conferințe) la loc de cinste se află chemarea patriotică, specifică bunului român. Totuși, întoarcerea Universității clujene în vechiul său edificiu a urmat numeroase întâmplări labirintice despre care D. Vatamaniuc vorbește pe larg. Atitudinea factorilor locali, poziția lui Valeriu Anania, pe atunci student medicinist, precum și ostilitățile Ungariei horthyste încurajate de Partidul Comunist Român împiedică întoarcerea Universității din Cluj în „casa ei”, în timp de „un an de zile”. Totdeauna în momente de cumpănă relațiile dintre românii și maghiarii din Transilvania au fost încordate. Acum, după terminarea ultimului război mondial, când urmările odiosului Diktat de la Viena se mai resimțeau, o asemenea afirmație ca a profesorului de literatură veche Ștefan Pașca, înregistrată cu fidelitate, era desigur exactă și expresivă: „Istoria i-a așezat pe maghiari în mijlocul Europei (…), unde s-au civilizat! Nu și hunii din ei!”

Ceea ce face D. Vatamaniuc într-o mai mare măsură decât ceilalți intervievați este să situeze mai exact în context istoric întâmplările prin care a trecut Lucian Blaga. Atitudinea poetului față de realitatea politică ce începea să se contureze este diametral opusă celei adoptate de C. Daicoviciu, de pildă, care preferă duplicitatea pentru a-și putea vedea asigurat viitorul. Ajunși aici, nu putem să nu reproducem niște rânduri pe care, fără îndoială, D. Vatamaniuc le-a scris cu gândul la prezent, deoarece șantajul politic încă se mai poartă: „Miklós Horthy, regentul și dictatorul fascist al Ungariei dă dispoziții, încă înainte de eliberarea Transilvaniei, ca ungurii să se înscrie în Partidul Comunist Român, spre a-și asigura controlul, în continuare, asupra administrației din Transilvania”.

Tot adiacente întâmplărilor prin care trece Blaga însușii dar conturând cu fidelitate tabloul epocii sunt evenimentele care au perturbat viața studențească din Cluj la începutul lunii iunie 1946. Sunt vehiculate cu acest prilej o serie de nume. Aflăm astfel că rector era Emil Petrovici, că Teohari Georgescu și Lucrețiu Pătrășcanu, au venit pe rând la Cluj să stingă conflictul, că poliția îl avea în fruntea ei pe Gheorghe Crăciun, devenit director al Penitenciarului din Aiud în anii săi de glorie, dar și pe al lui Valeriu Anania, membru în consiliul de conducere al grevei. Lucrețiu Pătrășcanu dă coloratură politică evenimentelor studențești, considerând că acestea au rădăcini etnice – lucru adevărat în mare măsură. În fond, greva aceasta anticipă – poate nu conștient – lupta împotriva instaurării comunismului. Căci, după o caracterizare a lui Valeriu Anania însușii, „Noi, tinerii de atunci, eram dansul aerian al neamului pe deasupra unei păduri de năpârci.”

Pe măsură ce aria întrebărilor se lărgește, informațiile devin tot mai diverse dar și atractive prin noutatea lor. Aflăm, astfel, că D. Vatamaniuc a manifestat la început indiferență față de un curs de „Biblioteconomie”, devenit capital în preocupările sale ulterioare, că în martie 1947 a publicat culegerea de versuri Veac 20, că prezența autorilor în presa locală depindea obligatoriu de opțiunea lor politică etc. În 1947 se desfășoară la Cluj al doilea congres național al Frontului Universitar Democrat, la care delegația studenților comuniști bucureșteni este condusă de Monica Lovinescu. Fără comentarii.

Față de această risipă de informații, Zenovie Cârlugea recenzează cu explicabilă atenție selectivă, în prima „anexă” de la sfârșitul acestui interviu, lucrarea lui d. Vatamaniuc Lucian Blaga. Contribuții documentare la biografia sa și a operei. O a doua „anexă”, intitulată De la Corneliu Blaga la Dimitrie Vatamaniuc, aparținând aceluiași comentator, vizează antologia 21 pentru eternitatea Blaga (realizator: Ion Mărgineanu), piesă importantă a „Fondului documentar” consacrat poetului de la Lancrăm.

*

Cu articolul Amintirea lui Lucian Blaga de Alexandru Husar pătrundem într-o altă secțiune a cărții, care-i mai cuprinde pe Toma George Maiorescu, Gheorghe Grigurcu și Valer Popa. Ei întregesc astfel numărul celor care l-au cunoscut pe poet într-o anumită postură.

Ceea ce caracterizează cartea lui Zenovie Cârlugea este personalizarea întrebărilor. Nu toți cei intervievați l-au cunoscut în sala de curs. Al. Husar, de pildă, l-a întâlnit prima oară pe Blaga la Brașov, în casa Domniței Gherghinescu-Vania. La propunerea poetului, atras de statura intelectuală  a tânărului său coleg ardelean, acesta îi face vizite la Sibiu și la Cluj (devenit, spre sfârșit, „micul său Weimar”), posibile fiind unele discuții despre filosofia literaturii. Blaga l-a acceptat fără rezerve, mai ales pentru că știa să gândească. Al. Husar și-l amintește de asemenea din epoca dogmatismului, când „suporta cu discreție și cu demnitate injustiția adusă numelui său”. Venirea lui Al. Husar la Iași, unde s-a manifestat ca strălucit profesor de estetică, a determinat încetarea acestor întâlniri. Din păcate, nici făgăduința fermă făcută lui Blaga în 1959 că îi va facilita acestuia o vizită la Iași (fiindcă nu cunoștea orașul) n-a putut fi onorată, din cauze rămase obscure. Nu prea târziu după această dată, Al. Husar a rămas numai cu operele maestrului despre care a scris încă din 1966 în revista locală „Iașul literar”. De fapt, în „anexa” la acest interviu, Zenovie Cârlugea se referă pe larg și laudativ la una din cărțile lui Al. Husar, intitulată Lucian Blaga – între amintire și actualitate.

*

Din interviul luat lui Toma George Maiorescu intitulat Ultimul examen cu Blaga, cu întrebări și răspunsuri scurte și la obiect, reiese într-adevăr că autorul Ecosofiei a fost ultimul student examinat la „Filosofia culturii”. Mai important, însă, decât interviul ca atare este „anexa” scrisă de această dată de personajul chestionat, un mănunchi de amintiri din Clujul anilor 1947-1948, care se referă evident și la Blaga. De aici aflăm că „Pulsul vieții universitare clujene bate normal…”, deoarece Toma George Maiorescu tocmai fusese numit redactor responsabil la ediția de Cluj a săptămânalului „Studentul român”, organ al proaspetei asociații Uniunea Națională a Studenților din România. Semn de normalitate însemna, de asemenea, înființarea cenaclului „Poezia nouă” care-și ținea ședințele „într-un salon de catifea purpurie al Colegiului Academic”. La câteva din aceste ședințe a participat și Blaga, dar fără să intervină în discuții. Această atitudine este înțeleasă de Toma George Maiorescu drept „temeiul acelei viziuni proprii Poetului care nu admite ingerințe de vreun fel, fie și sub forma unor sugestii sau observații, la un poem finit”. Prin urmare, pentru Blaga cenaclul nu era un „atelier de lucru”, ci locul public în care autorii își recitau versurile finite. Această manieră de a se înțelege poezia incumbă respect pentru actul poetic în sine, dar și judecata liberă a rezultatului artistic, astfel încât ea să difere de la cititor la cititor și mult mai rar să consoneze.

Cum Toma George Maiorescu l-a cunoscut și altfel, ex-catedra, în plimbările spre casa poetului sau în împrejurimi, textul pe care-l analizăm ne oferă și alte amănunte prețioase. Autorul observă astfel pe lângă modul „alb” al comunicării („Avea o voce unicordă, fără culoare, fără sublinieri, fără nuanțe, fără pauze sau ritmuri schimbate”) și refugiul în sine, tăcerile sale aparent inexplicabile: „Câteodată părea, într-adevăr, prea ascuns în sine, lipsit de orice disponibilitate față de vreo atingere.”

Pe de altă parte, aflat în fața studenților, la seminar, acolo unde ideile vin obligatoriu din ambele părți, Blaga se schimba radical. Tăcerile și indispozițiile de orice fel dispăreau cu totul, deoarece seminarul era locul unde profesorul „își dădea seama de posibilitățile studentului, de curajul său de a emite idei, de șansele unei interpretări personale.” Pe cât de conciliant era cu ideile literare susținute de alții, pe atât de vehement se dovedea când îi erau criticate propriile idei. În aceste cazuri – nu puține, desigur –era „lipsit de orice maleabilitate, ferm și intransigent”, deoarece gândise un sistem în care filosofia  și poezia se susțineau reciproc, armonizând știința cu arta. Impresionantă este, de asemenea, mărturisirea că Lucian Blaga l-a ajutat decisiv într-un moment dificil al carierei sale de reporter la ziarul „Lupta Ardealului”. Plecat la București, el avea să afle epistolar amănunte despre destinul nedrept al lui Blaga, profesorul scos din învățământ la „53 de ani, în plină forță creatoare”.

Un „student” de un gen aparte i-a fost lui Blaga Gheorghe Grigurcu, venit la Cluj la începutul anului 1955, imediat după îndepărtarea din „fabrica de poeți” de la București, denumită oficial „Școala de literatură”. La acea dată, Blaga nu mai era profesor, dar funcționa tot la Universitatea din Cluj, ca bibliotecar însă. Întâlnirea celor doi (unul scriitor de valoare, altul în formare), în fond intelectuali frustrați în idealurile lor, denotă înțelegerea de care a dat dovadă poetul acceptând noua prietenie. Ea mai simboliza ceva, putând avea valoare de lecție: un scriitor adevărat, care nu renunță la ideile sale, trebuie să-și accepte destinul existenței cu orice risc. Iată de ce prietenia cu Blaga a fost pentru Gheorghe Grigurcu una providențială.

Considerat „a fi mai curând zeu decât om”, admirat pentru „Alura statuară  (ce) i se percepea încă din timpul vieții și-l prindea de minune”, Gheorghe Grigurcu îi caută mereu compania. Ea se soldează, vădind „o neașteptată solicitudine” din partea poetului cu „mici eseuri pe teme care-i stăteau la inimă, despre stil, specific național, gândirea mitică și cea magică etc.” Debutul său literar în „Steaua” din 1956 este însoțit de constatarea: „Între Blaga și steliști funcționau relații reci” – amintire din vremea când împlinirea sa era vegheată de marele cărturar. S-ar putea spune că, dintr-un anumit moment al vieții sale, Gheorghe Grigurcu și-a legitimat atât existența cât și creația literară prin prisma acestor relații, continuate și acum printr-o însingurare simbolică. La vremea respectivă, când Blaga se adresa amical lui Eugen Jebeleanu și lui Tudor Vianu să-l sprijine pe tânărul său prieten, el nu sesiza că Mircea Zaciu sau Ioanichie Olteanu, deși mai puțin pricepuți în ale literaturii, erau mai potenți politic. Relațiile de tip exclusiv sufletești, cum sunt cele dezvoltate cu Al. Husar sau Gheorghe Grigurcu denotă un personaj mai apropiat de fabulația lumii imaginare, decât de restricțiile lumii reale.

*

Profesorul Valer Popa, următorul intervievat, are un traseu existențial de invidiat, căci deși provine din mediul sătesc a reușit să absolve, la Cluj, două facultăți. Psihologie-Pedagogie și Drept. Format la Școala Națională de Învățători din Cluj, el avea să se întoarcă aici ca profesor și s-o slujească timp de 42 de ani.

Lăsăm cititorului bucuria de a citi întrebările puse de Zenovie Cârlugea, care dovedesc o bună cunoaștere a subiectului investigat. Noi ne mulțumim să remarcăm că răspunsurile date conțin numeroase surprize. Valer Popa s-a înscris, de pildă, „la Litere și Filozofie, principal, Filosofia culturii, catedra lui Blaga, și secundar Sociologie” mai mult pentru a-l asculta și a-l convinge să fie judecătorul creației sale poetice.

Spre deosebire de alți foști studenți, Valer Popa susține ideea că Lucian Blaga își citea prelegerile „în sala plină până la refuz” – ceea ce contravine afirmațiilor altora. Socotindu-se modest (și fiind perceput ca atare și de alții) acesta face dezvăluirea șocantă că „studenții fruntași, posibili continuatori ai profesorului au fost aproape toți victime ale epresiunii totalitarismului comunist, fiind condamnați la ani grei de închisoare”. La polul opus se înscrie atitudinea tinerilor grupați în jurul revistei „Steaua”, dintre care poeții Ioanichie Olteanu, A.E. Baconski, Aurel Rău și Ion Brad se aflau „departe de poezia lui Lucian Blaga și departe de adevărata poezie”…

Din mărturisirile lui Valer Popa reținem de asemenea ideea pe care o regăsim și în alte interviuri. Ea se referă la atitudinea ungurilor din Transilvania, care voiau să beneficieze de vărsarea sângelui românesc în ultimul război mondial pentru atingerea scopurilor iredentiste. „Strădania acestor autorități ungurești, foste fasciste, acum devenite comuniste – afirmă Valer Popa – era de a menține acest teritoriu românesc în cadrul Ungariei, făcând mari eforturi ca la viitoarea conferință de pace, de la Paris, să se realizeze această pretenție”. Pretenția a rămas, fiind exprimată fățiș sau voalat, chiar în Parlamentul țării.

În ultima parte a interviului său, Valer Popa creionează un tablou întunecat, în care Blaga era asaltat din toate părțile de contestatari. Prin D. Stăniloaie și blăjeanul Miclea el este criticat chiar de biserică, într-o vreme când cursul de „Filosofia culturii”  era boicotat. Oameni străini de spiritualitatea românească erau miniștri (Ana Pauker, Teohari Georgescu), formatori de opinie (Erdöszy Paul) sau modele literare, rivalizând cu Eminescu (Aițic Toma). Ei mai erau iluștri istorici ai momentului (Leon Rotman și M. Roller) – aceștia cu un cuvânt decisiv în scoaterea din învățământ a unor personalități precum Lucian Blaga, David Prodan și Liviu Rusu. Deși scrise fără răutate, paginile în care apar aceste detalii consonează cu altele având un conținut asemănător. Impresia finală este că evreii și ungurii au fost dintotdeauna neprietenii redutabili ai ființei românești și că toleranța specific românească este mai degrabă un defect decât o calitate.

*

Ultimul intervievat este doctorul Coriolan Brad. Zenovie Cârlugea strânge datele convorbirii sub titlul Lucian Blaga la Gura Râului, anticipând astfel o Addendă intitulată reportericesc Pe urmele lui Lucian Blaga în Mărginimea Sibiului. De fapt, convorbirea cu dr. Coriolan Brad este, în esența ei, un elogiu al acestei mici așezări ardelene prin care a trecut nu numai Lucian Blaga, ci și-au lăsat amintirea atât Eminescu și Coșbuc, cât și, mai recent, Iorga, Goga sau Liviu Rebreanu. Prin frecvența vizitelor sale în perioada 1950-1958 – unde a fost, de fapt, celebrată și nunta fiicei sale  Dorli – Blaga se afirmă ca un prieten al oamenilor și împrejurimilor, despre care a scris o poezie de dragoste: Bocca del Rio.

Amănuntele biografice au, desigur, farmecul lor, dar în acest interviu datele despre prezența lui Blaga nu sunt prioritare. Ceea ce încântă, însă, este realitatea tabloului de ansamblu, în care chipul lui Blaga, comportamentul său, tăcerile sale au rolul de catalizator determinând o unitate pe care nimeni n-o poate uita. În schimb, disprețul oficialităților se manifestă constant (și de multă vreme) prin lipsa plăcilor comemorative, care ar înnobila peisajul și ar putea aminti trecătorilor lucruri legate de istoria culturii noastre.

Răspunzând la una din ultimele întrebări ale lui Zenovie Cârlugea, Coriolan Brad menționează că, pentru Lucian Blaga, Gura Râului a fost „un loc de liniștire psihică” determinată și de „ospitalitatea familiilor preot Ioan Manta și dr. Cornel Manta ajunsă proverbială prin amploarea ei.

*

Printre cei mai zeloși cercetători contemporani ai biografiei blagiene se numără și Zenovie Cârlugea, pentru care Addenda Pe urmele lui Lucian Blaga în Mărginimea Sibiului este o dovadă peremptorie a interesului său total. Străbătând la pas Gura Râului, Sibiel și Ocna Sibiului, devenite capitole în scrierea reportericească, el aglomerează observații evocatoare cu scrisori și manuscrise poetice pentru a realiza în final un conglomerat convingător, plin de sevă și semnificații care să-l eternizeze pe Blaga. Uneori, amănuntele revin, cunoscute din scrierile sale sau ale altora, alteori elemente noi sau diferit interpretate (cum este geneza poeziei Bocca del Rio) atrag atenția asupra valorii cercetării sale. În Zenovie Cârlugea, Blaga și-a găsit nu numai un cercetător asiduu, ci și un spirit superior, perfect adaptat la graiul de înțelegere al unei opere unice.

Adrian VOICA

 *

 LUCIAN BLAGA – între amintire şi actualitate

(interviuri & reportaje)

(Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2011)

Profesorul dr. Zenovie Cârlugea, redactorul şef al revistei Portal Măiastra din Târgu-Jiu şi-a dedicat prestigioasa şi prodigioasa activitate culturală: poeziei, promovării personalităţilor gorjene, istoriei dacilor şi cercetării operelor marilor personalităţi: Blaga, Arghezi, Brâncuşi.

Lui Baga, Zenovie Cârlugea i-a dedicat până în prezent următoarele cărţi:

1. POEZIA LUI LUCIAN BLAGA (1955);

2. LUCIAN BLAGA. DIALECTICA ANTINOMIILOR IMAGINARE (2005);

3. LUCIAN BLAGA – STUDII, ARTICOLE, COMUNICĂRI,  

    EVOCĂRI&INTERVIURI (2006);

4. LUCIAN BLAGA – SOLSTIŢIUL SÂNZIENELOR (2010) ;

5. LUCIAN BLAGA – ÎNTRE AMINTIRE ŞI ACTUALITATE  

    (INTERVIURI&REPORTAJE) (2011).

Cartea pe care o comentăm /1/ cuprinde două părţi: a). interviuri cu personalităţi marcante care l-au cunoscut pe filosoful culturii (Ovidiu Drimba, Gheorghe Pavelescu, Dimitrie Vatamaniuc, Alexandru Husar, Toma George Maiorescu, Gheorghe Grigurcu, Valer Popa şi Coriolan Brad)  şi b). un reportaj pe urmele lui Blaga în perioada 1950-1958, în mirifica zonă a Mărginimii Sibiului.

Interviurile menţionează împrejurările în care personalităţile enumerate l-au cunoscut pe omul de cultură şi profesorul Lucian Blaga (numit profesor la Cluj, în 1938, prin decret regal la catedra înfiinţată special pentru el, Filosofia Culturii),  şi conturează personalitatea fascinantă a acestuia. De asemenea sunt prezentate păreri despre receptarea operei blagiene astăzi.

Autorul monumentalei ISTORII A CULTURII ŞI CIVILIZAŢIEI, Ovidiu Drimba a fost asistentul lui Blaga la catedra de Filosofia Culturii (numit de minister, la propunerea Profesorului, în 1946); profesorul Gheorghe Pavelescu i-a fost student şi a participat în toamna anului 1938 la lecţia inaugurală a cursului de Filosofia Culturii, intitulat „Despre plenitudinea istorică”– comentând evenimentul în revista „Tribuna” (director Ion Agârbiceanu) prin articolul Un gând împlinit: Lucian Blaga profesor al Universităţii din Cluj; academicianul Dimitrie Vatamaniuc, coordonatorul general al ediţiei integrale Eminescu (începând cu anul 1963) l-a întâlnit pe autorul POEMELOR LUMINII în 1943 la Sibiu, când a început studiile la Universitatea Regele Ferdinand I;  profesorul Alexandru Husar l-a cunoscut pe titanul din Lancrăm la Braşov, unde doamna Gherghinescu-Vania îl invită la conferinţa sa dedicată mitropolitului Şaguna şi apoi la Cluj în epoca dogmatismului, când colegii universitari îl claustrau printr-o culpabilă tăcere; scriitorul Toma George Maiorescu s-a înscris la Filosofie în paralel cu Literele ca să-l audieze pe Blaga, criticul Gheorghe Grigurcu nu i-a fost student dar a fost apreciat de Blaga  care îl recomandă fără succes lui Alexandru Jebeleanu redactor şef al reviste „Orizont” din Timişoara pentru a-l angaja ca redactor; profesorul Valer Popa (preşedintele Asociaţiei Normaliştilor Clujeni), l-a cunoscut pe Blaga în amfiteatrul Bogrea al Universităţii clujene (la un seminar de Filosofia culturii) şi în sfârşit, doctorul Coriolan Brad (stabilit în Germania din 1976) la cunoscut pe poet la Gura Râului, în perioada 1950-1958. Aici s-a petrecut, în ziua de 05.08.1951, la Catedrala Mărginimii din Gura Râului, cununia fiicei lui Blaga şi a Corneliei, Dorli, cu matematicianul  Mihai Gavrilă (fiu de medic universitar clujean).

În interviurile acordate profesorului Zenovie Cârlugea, intervievaţii menţionaţi oferă informaţii preţioase care conturează personalitatea marelui om de cultură care a fost Lucian Blaga.

Ovidiu Drimba îţi aminteşte cum Blaga îşi citea cursurile (definitivate pentru tipar), sobru şi concentrat, fără a căuta efecte scenice (considera oratoria o artă găunoasă), manifestând un respect sacru pentru cuvântul rostit. Uneori, în mediul familiar, profesorului îi plăcea să inventeze calambururi inteligente de care râdea cu poftă. Totodată era foarte discret în relaţiile cu muzele sale, acceptate tacit de soţia sa Cornelia, care era dispusă să accepte aceste idile, mai mult platonice, care stimulau lirica soţului.

Lui Gheorghe Grigurcu, Blaga îi părea, datorită cunoştinţelor sale copleşitoare şi atitudinii demne, mai mult zeu decât om. Pentru Toma George Maiorescu,  Blaga a rămas maestrul său spiritual.

Unele dintre personalităţile intervievate au fost exegeţi blagieni: Ovidiu Drimba a scris în 1944 FILOSOFIA LUI BLAGA (singura exegeză purtând girul de autenticitate şi exactitate a lui Blaga); Dimitrie Vatamaniuc este autorul cercetării  LUCIAN BLAGA – BIOGRAFIE COMENTATĂ (1977), iar Gheorghe Pavelescu a publicat în anul 2006, cartea LUCIAN BLAGA. EVOCĂRI ŞI INTERPRETĂRI (Ediţie definitivă). Gh. Pavelescu în 1940 îşi dă licenţa la Blaga cu Vrajă şi metaforism aplicând teoria lui Blaga din GENEZA METAFOREI ŞI SENSUL CULTURII şi în 1942 teza de doctorat intitulată Cercetări asupra magiei la românii din Munţii Apuseni, pornind tot de la cărţile ilustrului său mentor, iar Toma George Maiorescu  îl consideră pe Blaga un premergător al ECOSOFIEI sale.

Referitor la propunerea grupului de literaţi români din Paris (referatul elaborat de  Basil Munteanu), pentru nominalizarea lui Lucian Blaga pentru Premiul Nobel, în anul 1956, Ovidiu Drimba şi Gheorghe Grigurcu, afirmă că filosoful-poet ar fi meritat premiul dar Guvernul Român nu l-a sprijinit, nealcătuind dosarul.

În legătură cu receptarea actuală a operei blagiene, intervievaţii menţionează că aceasta trece astăzi printr-un con de umbră. Pentru Gh. Pavelescu, Blaga rămâne unul dintre cei mari poeţi ai secolului XX, iar pentru Gh. Grigurcu opera acestuia reprezintă o supremă înflorire a etnosului nostru, un cântec de lebădă valorificat abisal, insuficient receptat astăzi când trăim într-o epocă citadină.

Profesorul Alexandru Husar subliniază faptul că în ultimii ani s-au scris puţine cărţi reprezentative despre opera lui Blaga, între cele memorabile menţionând lucrarea lui Petru Ioan Culianu – LUCIAN BLAGA ÎN ORIZONTUL UNEI LOGICI PRADISIACE în care cercetătorul religiilor defineşte „matricea kantiană a filosofiei lui Blaga” şi îl situează pe acesta în vecinătatea unor raporturi de convergenţe benefice cu lucrările filosofilor Ştefan Lupaşcu şi Mircea Florian.

În a doua parte a cărţii, ADDENDA Pe urmele lui Lucian Blaga în Mărginimea Sibiului: Gura Râului, Sibiel şi Ocna Sibiului, profesorul Zenovie Cârlugea prezintă zona în maniera în care Liviu Rebreanu începe romanul ION, adică descriind drumul spre paradisul în care Blaga a poposit în perioada 1950-1958 şi pe care autorul cărţii îl vizitează în 2010 (când medicul Coriolan Brad era în ţară). Regiunea este cercetată monografic, Zenovie Cârlugea apelând la preţioase date istorice, geografice, economice şi peisagistice.

Autorul descrie casa din pripor, confecţionată (din bârne de brad, acum  înnegrite de vreme), pentru fetele episcopului Ion Stroia, Mioara şi Viorica, locuinţă ce servea pentru primirea oaspeţilor şi prietenilor. Aici va poposi şi Blaga, pentru prima oară în anul 1950, invitat prin intermediarii Leon şi Elena Daniello (una din muzele poetului, pentru care acesta va scrie nostalgicele versuri din Bocca del Rio/Gura Râului). Şi poeziile Vară lângă râu şi Cuib de rândunică par să descrie aceste locuri.

Viorica Manta, melomană, absolventă a Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj, sora doctorului Cornel Manta, întreţinea atmosfera de cenaclu în care Blaga îşi citea poeziile (aşa cum atestă una din fotografiile vremii, reprodusă în carte).

Pentru Blaga locul reprezenta un „colţ de rai cu străveche tradiţie în cultura românească” cum îi mărturiseşte într-o scrisoare către unchiul meu, regretatul poet Bazil Gruia. În această atmosferă de basm are loc, în cadru restrâns,  masa de nuntă sub merii de la casa din livadă a doctorului Manta, fiul preotului Ioan Manta, cel care a ridicat împreună cu preotul Ioachim Munteanu biserica nouă din Gura Râului (sfinţită în anul 1887).

Casa din Sibiel a lui Andrei Oţetea, viitor academician, pe atunci  coleg de liceu al viitorului poet şi de cameră la Braşov îl găzduieşte pe Blaga în anii 1915 şi 1916. Peisajul văzut atunci va fi redat de Blaga în drama TULBURAREA APELOR (1923), în care este descrisă epoca Reformei din Ardeal (secolul al XVI-lea).

La Ocna Sibiului Blaga îşi vizitează altă muză, în 1943, poeta vulcanică, Eugenia Mureşanu. 

                                                         *

                                                     *      *

Cartea profesorului Zenovie Cârlugea constituie un exerciţiu de admiraţie pentru omul de cultură român, reprezentativ pentru specificul nostru, în secolul XX. Autorul apelează la mărturiile ultimilor corifei importanţi care l-au cunoscut, dintre care doi au părăsit registrul terestru până la tipărirea cărţii (Gheorghe Pavelescu şi Alexandru Husar).

Volumul reprezintă rodul unei cercetări complexe, în care se împletesc: munca de teren din zona sibiana vizitată de Blaga, mărturiile celor care l-au cunoscut, precum şi fragmente exegetice ale autorilor intervievaţi, selectate cu discernământ de autorul cărţii. Capitolul intitulat Pe urmele lui Lucian Blaga în Mărginimea Sibiului: Gura Râului, Sibiel şi Ocna Sibiului, reprezintă o reiterare emoţionantă a petrecerii filosofului prin această zonă.

Cartea profesorului Zenovie Cârlugea se adresează atât cercetătorilor cât şi cititorilor admiratori ai operei nemuritoare a lui Lucian Blaga.

                                                                                        Lucian GRUIA

*

Lucian Blaga – o prezență în absență

                                                          

     Cunoscut pentru exegezele elaborate asupra vieții și operei blagiene, Zenovie Cârlugea vine cu un nou volum, Lucian Blaga, între amintire și actualitate. Interviuri și reportaje (Scrisul Românesc, Craiova, 2011), inițiativă editorială ce reunește, conform subtitlului, interviuri, reportaje și amintiri, culese de autor de la distinși profesori sau oameni de cultură care l-au cunoscut îndeaproape sau au colaborat cu poetul din Lancrăm. Ample și punctual aplicate diverselor aspecte din viața profesională și personală a poetului, interviurile cuprinse în carte impun nu doar prin notorietatea celor intervievați, ci și prin probitatea morală a răspunsurilor, prin corectitudinea autosituării lor față de fenomenul operei blagiene și complexitatea autorului ei, în vecinătatea căruia s-au aflat o perioadă mai lungă sau mai scurtă.

     Așa cum ne-a obișnuit, Zenovie Cârlugea oferă importante detalii de istorie literară, făcând referiri de ordin bibliografic și documentar, în aceeași măsură în care aruncă razant în discuție aprecieri nu doar despre biografia poetului, ci și despre opera acestuia. Sunt amintite în acest sens, contribuțiile științifice marcante pentru cunoașterea, interpretarea și editarea creației blagiene, cum ar fi cele ale lui Vasile Băncilă, Ion Bălu, Bazil Gruia, D. Vatamaniuc, George Gană și mulți alții. Dialogurile adnotate cu rigurozitate de Zenovie Cârlugea ne conduc prin periplul amintirilor din lumea universitară clujeană și sibiană, aducând în atenția cititorului o întreagă pleiadă de profesori valoroși.

     Evocările interlocutorilor conturează un climat cultural în care Lucian Blaga a trăit, cu peisajul revuistic specific, cu atmosfera de austeritate tipică epocii și, mai cu seamă, cu interesante referiri la viața literară și la personajele care o populau. Astfel, D. Vatamaniuc își amintește că ,,Sibiul era un centru cultural important și înainte de venirea, în refugiu, a Universității din Cluj. Își desfășura aici activitatea Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA), fondată în 1861, apărea aici ,,Telegraful român”, încă din 1853, cel mai vechi ziar românesc cu o apariție neîntreruptă mai bine de un secol, Asociațiunea Transilvania  scotea revista «Transilvană», fondată în 1868 la Brașov de Gheorghe Barițiu și adusă la Sibiu în 1881. Sibiul deveni, după refugiul aici al Universității din Cluj, Centrul Cultural al Transilvaniei. Mai multe publicații care apăreau la Cluj, «Dacoromania», «Carpații» se mutaseră și ele la Sibiu. […] Lucian Blaga scoate revista de filozofie «Saeculum», în 1943-44, la care colaborează C. Noica, Basil Munteanu, Tudor Vianu, Edgar Papu.” (pp. 70-71).

     Din acest unghi, demersul autorului punctează rectificările necesare și aduce puncte de vedere noi cu privire la diversele episoade din cariera universitară și literară a lui Lucian Blaga. Importante referiri vizează profilul pedagogic al lui Lucian Blaga, care nu se simțea atras de oratorie, de aceea, își citea cursurile, mizând mai mult pe acuratețea și precizia informației, decât pe efectul produs asupra studenților. De aici, o serie de opinii contradictorii privind vocația pedagogică a celui în cauză.

     Profilul spiritual și moral al poetului și filosofului din Lancrăm este conturat și de alte opinii. Privit de unii contemporani drept un taciturn, Lucian Blaga se dovedea foarte sociabil, volubil chiar, atunci când discuțiile îl interesau, când societatea în care se afla îi crea buna dispoziție. Majoritatea discipolilor săi vorbesc cu încântare despre întâlnirile ,,ex cathedra”, avute cu Lucian Blaga, când maestrul le mărturisea episoade biografice sau își exprima admirația pentru anumiți oameni cu care a interacționat. Ne rețin atenția și precizările de natură istorică și politică, de maxim interes pentru o bună poziționare în context a cercetării exegetice.

     Însumând interviuri și materiale publicate în revista trimestrială ,,Portal-Măiastra”, din Târgu-Jiu, lucrarea realizată de profesorul Zenovie Cârlugea se înscrie în linia binecunoscutelor sale cercetări dedicate operei și biografiei blagiene și, în acest sens, consultă opiniile unor scriitori avizați, precum: Ovidiu Drimba, Gheorghe Pavelescu, Dimitrie Vatamaniuc, Alexandru Husar, Gheorghe Grigurcu, Valer Popa, Coriolan Brad.

     Cartea se încheie cu o consistentă Addenda, însumând un bogat material reconstitutiv ,,Pe urmele lui Lucian Blaga în Mărginimea Sibiului: Gura Râului, Sibiel, Ocna Sibiului”. Aceste pagini de final oferă consistente elemente monografice și etnografice, alături de prețioase fotografii și detalii biografice.

     Cu această recentă inițiativă critică, Zenovie Cârlugea alege o nouă cale (apropiată de vremurile pe care le traversăm), o cale pe care ne putem continua cunoașterea operei și a vieții unuia dintre cei mai mari scriitori români ai secolului XX, o cale a reportajului și a memoriilor, atractivă, angrenantă, prin care poetul Lucian Blaga este readus din amintire în actualitate.

Monica GROSU

*

Despre Blaga, normalişti şi (a)normalitate

          Nu demult, venerabilul Profesor Valer Popa – preşedintele onorific al Asociaţiei „Normaliştii Clujeni“ şi redactorul-şef al revistei acesteia, ajunsă, în martie a.c., la anul IX, nr. 16 – mi-a dăruit o carte, în care Domnia Sa se numără printre cei opt intervievaţi.
          Originar dintr-un sat din Apuseni, Valer Popa a beneficiat în anii ’30 de o bursă acordată de soţia premierului Gheorghe Tătărescu, studiind la şcolile normale din Târgu-Jiu, Timişoara şi Cluj. A urmat apoi Psihologia-Pedagogia şi Dreptul la Universitatea clujeană. Fostul normalist a slujit catedra mai mult de patru decenii (cinci ani şi în calitate de director) la Şcoala Normală, devenită Liceul (iar astăzi Colegiul) Pedagogic „Gheorghe Lazăr“. Aici l-am cunoscut, în a doua jumătate a anilor ’70, eu elev, Domnia Sa profesor de pedagogie – în acte; în realitate, profesor „de viaţă“, cu tot ce-nseamnă ea, de la bune maniere şi civilitate până la hermeneutica textului şi-a lumii, de la dojana blândă până la ironia binefăcătoare. Poeziile adolescentului de-atunci îi păreau minunate, cele din cărţulia neagră de-acum – recunoaşte – îl „năucesc“.
          Abia târziu am aflat care au fost experienţele decisive al biografiei Profesorului: faptul că a asistat, ca normalist, la inaugurarea ansamblului monumental brâncuşian de la Târgu-Jiu şi faptul că a fost studentul (vreme de trei ani) şi apoi un apropiat al lui Lucian Blaga. Într-atât încât „Sfinxul“ i-a fost martor la căsătoria civilă, în 10 octombrie 1959. O experienţă – şi-un privilegiu – care prilejuieşte, de altfel, ipostaza de intervievat a Profesorului Valer Popa în cartea pomenită, a poetului şi eseistului Zenovie Cârlugea, Lucian Blaga între amintire şi actualitate: Interviuri & reportaje (Craiova: Scrisul Românesc, 2011, 264 p.). Mai sunt intervievaţi aici Ovidiu Drimba, Gheorghe Pavelescu, Dimitrie Vatamaniuc, Al. Husar, Toma George Maiorescu (ultimul student examinat de Profesorul Blaga, în 24 iunie 1948), Gheorghe Grigurcu şi Coriolan Brad. În Addenda, autorul plasează un reportaj-eseu, „Pe urmele lui Lucian Blaga în Mărginimea Sibiului“, volumul încheindu-se cu un util indice de nume.
          Mărturiile celor intervievaţi sunt mişcătoare şi veridice, căci calitatea umană a martorilor este indubitabilă. Sunt rememoraţi cumpliţii ani ai războiului şi ai refugiului, ai comunizării şi ai îngheţului totalitar, cu o faună umană diversă, de la martiri până la abjecţi tartori ideologici, de la studenţi şi universitari de toate gradele până la avocaţi, medici, „muze“ şi preoţi, locuri paradiziace şi celule infernale, o panoramă a unei societăţi prinse la jugul istoriei şi-al răutăţii oamenilor. Pe-aceeaşi pagină, te-ntâmpină depoziţia terifiantă şi anecdotica suculentă, culorile sumbre ale tenebrelor şi pâlpâirea unor gesturi de omenie. Bunăoară: la cursul inaugural al Catedrei de filosofia culturii, ţinut de Blaga în noiembrie 1938, sala „Vasile Pârvan“ dovedindu-se neîncăpătoare pentru mărimea audienţei, lumea s-a îndreptat spre Aula Magna; secretarul general al Rectoratului – omul rectorului Ştefănescu-Goangă (aflat la acea oră în capitală, opozant notoriu al Poetului) – a refuzat să deschidă aula, cedând numai în urma intervenţiei decise a lui Onisifor Ghibu: „Dă-mi cheile, această universitate eu am înfiinţat-o!“ (Istorie repetată – desigur, caricatural – acum câţiva ani, când uşii de la clădirea centrală a universităţii i s-a subtilizat clanţa!) Peste decenii, în 1957, la Biblioteca Centrală Universitară, istoricul D. Prodan va fi moderatorul conferinţei susţinute de Blaga, „Întâlniri cu Goethe“, ultima prezenţă publică a „Sfinxului“.
          O lume tulbure, subjugată – ca şi cea de-acum, de altfel. Tocmai ce-am aflat – în expresia lui cea mai nudă – care este echivalentul valoric al forţei de muncă din draga noastră ţărişoară: un coş de gunoi e achiziţionat de administraţiile locale la un preţ similar cu salariul minim pe economie; ba chiar sunt oraşe unde preţul coşului se ridică la valoarea salariului mediu pe economie. Ca bugetari de rând, dascălii preuniversitari aici sunt „prigoniţi“ de guvernanţi, între pubele! Şi-atunci, cum să vă privim drept în ochi, cum ne-aţi învăţat, Domnule Profesor?! Ca să nu mai vorbim de faptul că în urbea aceasta de Şcoală Ardeleană, fostă colonia, adică o mică Romă, nu există o stradă care să poarte numele Cetăţii Eterne, pe când după război Şcoala Normală (chiar că bine numită astfel!) unde aţi intrat şi-aţi rămas era pe strada Romei, 25!

Virgil LEON

(APOSTROF, Anul XXIII, nr. 4 (263) / 2012)

 

Zenovie Cârlugea

 

LUCIAN BLAGA –

SFÂRŞIT DE SECOL, ÎNCEPUT DE MILENIU”

Opera şi viaţa unui mare creator se propagă în minţile exegeţilor ca nişte unde concentrice provocate de căderea unei pietre într-un lac liniştit. În cazul lui Lucian Blaga putem vorbi chiar de prăvălirea unei stânci sau de căderea unui meteorit în apă.

Prima undă acvatică recepţionată aparţine operei şi produce comentariul nemijlocit al  efectelor estetice şi semnificaţiilor acesteia, urmează a doua undă, provocând comentarea biografiei şi a corespondenţei autorului în cauză, iar în final se comentează lucrările exegeţilor.  Desigur, amplitudinile undelor scad progresiv, în schimb, propagarea lor se face, în conştiinţele cititorilor, tot mai departe.

 Toate fazele de receptare enumerate se regăsesc în cărţile dedicate operei şi biografiei lui Lucian Blaga, de către profesorul dr. Zenovie Cârlugea, din Târgu-Jiu (redactorul şef al revistei de marcă, Portal-Măiastra).

Exegetul a interpretat întâi opera titanului din Lancrăm (sub efectul primei unde), în cărţile: Poezia lui Lucian Blaga (1995) şi Dinamica antinomiilor imaginare (2005); apoi a cercetat aspecte biografice (acaparat de a doua undă), rezultând Lucian Blaga – solstiţiul sânzienelor (2010) – carte dedicată muzelor poetului-filosof (Domniţa Gherghinescu-Vania, Coca Rădulescu, Eugenia Mureşanu şi Elena Daniello – tolerate cu înţelepciune de Cornelia Brediceanu-Blaga pentru influenţa lor benefică asupra poeziei soţului); şi în sfârşit (cotropit de a treia undă) a scris cartea de interviuri cu personalităţi care l-au cunoscut pe autorul spaţiului mioritic: Lucian Blaga – între amintire şi actualitate (2011) şi a comentat cărţile exegeților contemporani:  Lucian Blaga – sfârşit de secol, început de mileniu.

Dinamica antinomiilor imaginare conţine imanent teza de doctorat a profesorului Zenovie Cârlugea, iar addenda cărţii Lucian Blaga – între amintire şi actualitate reprezintă o documentare, la faţa locului, prin Mărginimea Sibiului, pe urmele lui Lucian Blaga.

În cartea la care ne referim, LUCIAN BLAGA – SFÂRŞIT DE SECOL, ÎNCEPUT DE MILENIU (Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2012), Zenovie Cârlugea analizează cu acribie şi competenţă, unele dintre volumele dedicate spiritului tutelar al Lancrămului, tipărite începând din a doua jumătate a secolului al XX-lea şi până astăzi. Din punct de vedere tematic, autorul grupează cărţile recenzate, astfel:

 

Cap. I Biobibliografia adăugită şi memorialistica familiei:

1. D. Vatamaniuc – LUCIAN BLAGA – CONTRIBUŢII DOCUMENTARE LA BIOGRAFIA SA ŞI A OPEREI (1998)

2. Dorli Blaga – TATĂL MEU, LUCIAN BLAGA (2005)

3. Cornelia Blaga-Brediceanu – JURNALE… (2008)

Cap. IICărţile referitoare la activitatea diplomatică a poetului-filosof:

4. Corneliu Blaga – LUCIAN BLAGA NECUNOSCUT (1993)

5. Octavian Vorobchievici – CU LUCIAN BLAGA ÎN PORTUGALIA (2005)

6. Nicolae Mareş – LUCIAN  BLAGA DIPLOMAT LA VARŞOVIA (2011)

7. George G. Potra – LUCIAN BLAGA ÎN DIPLOMAŢIA ROMÂNEASCĂ (2011)

Cap. IIINoi interpreteări ale operei blagiene:

8. Vasile Fanache – CHIPURILE TĂCUTE ALE VEŞNICIEI ÎN LIRICA LUI BLAGA (2003)

9. Mihai Cimpoi – LUCIAN BLAGA – PARADISIACUL, LUCIFERICUL, MIORITICUL (2011)

10. Ioan Mariş  – LUCIAN BLAGA – CLASICIZAREA EXPRESIONISMULUI ROMÂNESC (1998)

11. Corin Braga – Lucian Blaga – GENEZA LUMILOR IMAGINARE (1998)

Cap. IVNoi interpretări ale dramaturgiei blagiene:

12. Doina Modola –  LUCIAN  BLAGA ŞI TEATRUL….. (2003)

13. Constantin Cubleşan – LUCIAN BLAGA – DRAMATURGUL (2010)

14. Luminiţa Cebotari – FERMENTUL EXPRESIONIST ÎN TEATRUL BLAGIAN (2011)

15. Lucia Bâgiu – DRAMATURGIA BLAGIANĂ. INSTITUIREA ESTETICĂ A ABSOLUTULUI (2003)

Cap. VNoi interpretări ale metafizicii blagiene:

16. Traian Pop – LUCIAN  BLAGA – ONTOLOGIA CULTURII (2006)

17. Eugeniu Nistor – CONCEPTUL DE SPAŢIU MIORITIC ÎN FILOSOFIA LUI LUCIAN  BLAGA (2007)

18. Georges Piscoci-Dănesco – FILOSOFIA LUI BLAGA ÎN LIMBA FRANCEZĂ (traduceri din perioada 1988-1996)

19. Alexandru Husar – LUCIAN  BLAGA ÎNTRE AMINTIRE ŞI ACTUALITATE (2008)

Cap. VI  – Comentarii la cărţile de exegeză blagiană precum şi la monografia satului Lancrăm

20. Gheorghe Pavelescu – LUCIAN  BLAGA – EVOCĂRI ŞI INTERPRETĂRI (2008)

21. Mircea Popa – LUCIAN  BLAGA ŞI CONTEMPORANII SĂI (2007)

22. Ieronim Muntean – POLEMICILE LUI LUCIAN BLAGA (2007)

23. Ion Mărgineanu – CEREMONIA PAGINII – 21 PENTRU ETERNITATEA BLAGA (2008)

24. Radu Cărpinişianu – CONTRIBUŢII LA EXEGEZA BLAGIANĂ (2007)

25. Dorin Ovidiu Dan – LANCRĂM, VEŞNICIA S-A NĂSCUT LA SAT (2000)

Am enumerat titlurile cărţilor comentate de Z. Cârlugea pentru a releva faptul că  undele de receptare cărora le corespund reprezintă un simptom pentru gradul de actualitate al unuia dintre titanii spiritualităţii noastre.

Din cele şase cărţi selectate de autor dintre cele tipărite în a doua jumătate a secolului trecut, două se referă la opera blagiană (Corin Braga şi Mihai Cimpoi), una la filosofia blagiană tradusă în limba franceză, două la activitatea diplomatică şi una la biobibliografie, cu alte cuvinte, întâlnim trei lucrări care decurg din primul val interpretativ (între care una se referă la traduceri) şi alte trei revocate de al doilea val.

Din cele nouăsprezece cărţi selectate de autor dintre cele tipărite la începutul mileniului trei, şase sunt interpretări ale operei blagiene, unsprezece aparţin valului următor, una adună polemicile poetului-filosof şi una este dedicată istoricului satului natal al titanului, Lancrămul.

Ce rezultă din această analiză statistică?

Deşi ponderea interpretărilor directe ale operei blagiene este în scădere faţă de cele dedicate biografiei, corespondenţei şi comentariilor exegezelor (3/3 la sfârşitul secolului, 6/13 la început de mileniu), opera blagiană se menţine în actualitate (6 interpretări ţin de primul val al receptării, acum, la început de mileniu).

Să enumerăm câteva concluzii asupra cărţilor selectat de Z. Cârlugea în cercetarea sa.

În cadrul cărţilor biografice, demnă de tot interesul este cea semnată de fiica poetului, Dorli Blaga, în care descoperim informaţii din dosarul de urmărire al poetului-filosof de către securitatea socialistă, precum şi câteva nume sonore din cadrul delatorilor. Lăsăm cititorilor surpriza descoperii acestora, lecturând cartea.

Între volumele dedicate operei blagiene, ţin să remarc următoarele trei pentru originalitatea interpretativă adusă. Cartea lui Corin Braga cercetează opera şi biografia poetului din punct de vedere psihanalitic, marjând pe complexul copilului nedorit (venit pe lume după moartea surorii sale, Lelia, survenită la vârsta de un an şi jumătate); lucrarea academicianului Mihai Cimpoi pentru legătura inedită pe care o semnalează între paradisiac, luciferic şi mioritic, evidenţiind că, mioriticul decurge silogistic ca sinteză între paradisiac şi luciferic, şi volumul lui Vasile Fanache pentru relevarea chipurilor tăcute ale veşniciei din lirica blagiană, ca imagini ale unei poetici a tăcerii.

Acum putem concluziona prin ce seduce opera blagiană şi astăzi:

–          poezia, prin tensiunea dramatică a temelor existenţiale abordate;

–      dramaturgia, propunând un teatru de idei care ar putea resuscita interesul spectatorului, adormit de postmodernismul demolator;

–      metafizica, prin speculaţia intelectuală pe care ne-o propune asupra Demiurgului, depăşind faza abulică a habotnicului religios care se ghidează după axioma: „crede şi nu cerceta!”

În Addenda sunt redate recenziile scrise de critici renumiţi referitoare la cărţile dedicate lui Blaga de către Zenovie Cârlugea: Gheorghe Grigurcu, Mircea Popa, Ovidiu Moceanu, Jeana Morărescu, Monica Grosu etc. Din aceste comentarii se desprind câteva concluzii referitoare la calităţile de cercetător ale autorului: puterea de sinteză, informaţia la zi, modernitatea interpretărilor, claritatea expunerii.

Cartea profesorului Zenovie Cârlugea demonstrează ataşamentul autorului la opera blagiană. Nu întâmplător a fost premiata la a XXXII-a ediţie a Festivalului Internaţional de la Sebeş (6-9 mai 2012). Autorul ar merita premiat şi pentru întreaga suită de cercetări pe care le-a dedicat până în prezent eternităţii lui Lucian Baga.

                                                                                                             Lucian GRUIA

*

Blaga în actualitate

Mircea Popa

 

Tradiționalul festival „Lucian Blaga” din acest an de la Cluj a fost comprimat atât de mult, încât aproape cã n-a existat. Se pare cã Primãria nici n-a alocat fondurile necesare pãstrãrii lui în topul înalt al clasamentelor acțiunilor culturale ale orașului, sau poate cã Asociația Scriitorilor din Cluj și Asociația „Lucian Blaga” au considerat cã e cazul sã facã o pauzã de relaxare, ceea ce ni s-a pãrut absolut nepotrivit.  A înlocui chiar o zi de interesante exegeze blagiene cu o simplã conferințã venitã dintr-un domeniu fãrã finalitate și a lãsa la o parte cunoscutele Caiete blagiene numite Meridian pentru simple gesturi lirice de circumstanțã, mi s-a pãrut a fi o formula nefericitã, pe care Clujul n-a mai trãit-o de foarte mulți ani.

In acest context nu ne-a rãmas decât sã ne întoarcem la cãutarea cãrților recent închinate poetului, filosofului și marelui patron cultural al orașului nostru, L. Blaga, unde numeroase instituții îi poartã numele. Am descoperit astfel în librãrii cartea lui Z. Cârlugea, redactorul revistei Portal Mãiastra de la Tg. Jiu, intitulatã Lucian Blaga – sfârșit de secol, început de mileniu (Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2012) prin care autorul își propune sã realizeze „o recapitulare exegeticã a perioadei din urmã, când, lãsând în urmã un secol, Blaga intrã în mileniul al treilea cu o imagine statuarã cât mai probatorie și temeinicã”. În deplin acord cu obiectivul propus, Z. Cârlugea se reîntoarce pe firul istoriei la cãrțile care i-au fost dedicate filosofului și poetului în ultimul deceniu al secolului trecut și în primul deceniu al noului mileniu în care am intrat, încercând sã facã o sintezã binevenitã a domeniilor plurale în care s-au manifestat exegeții, sã creioneze aliniamentele atinse de noile investigații documentare, sã circumscrie aria lor de spectaculozitate pe linia biograficului sau sã sublinieze originalitatea soluțiilor interpretative adusã de monografiști. Sunt discutate astfel în capitole separate contribuțiile a 25 de cercetãtori blagieni, la care se adaugã o Addenda în care autorul realizeazã o micã antologie de texte din cele ce se referã la lucrãrile elaborate pe acest tãrâm de domnia sa. Și acestea nu sunt puține, dacã avem în vedere faptul cã autorul cãrții de fațã s-a afirmat în exegetica blagianã cu o tezã de doctorat închinatã poetului, intitulatã Lucian Blaga. Dialectica antinomiilor imaginare (2005), dupã ce dãduse în 1995 o carte despre Poezia lui Lucian Blaga. Pentru el, Blaga a devenit o adevãratã obsesie interpretativã, cãci, în curând, au urmat și alte cãrți cu aceastã tematicã, cum ar fi LucianBlaga – studii, articole, comunicãri, evocãri, interviuri (2006), Lucian Blaga – solstițiul sânzienelor (2010) și Lucian Blaga – între amintire și actualitate (interviuri, reportaje) (2011).

Cartea se deschide cu portretul închinat bibliografului recunoscut al poetului, D. Vatamaniuc, cel care a deschis, în 1977, prin publicarea biobibliografiei ce i-a destinat-o, o nouã recrudescențã a studiilor blagiene, prin imensul material informativ pus la dispoziția cercetãtorilor. În 1998, el a revenit cu o carte de contribuții documentare, referitoare la studii, la începuturile literare, la unele traduceri și legãturi epistolare, între care de o importanțã aparte sunt cele privind capitolul „Lucian Blaga și Academia Românã”. În imediata sa vecinãtate sunt plasate cele douã membre ale familiei Blaga, fiica sa Dorli și soția poetului Cornelia, care au adus în ultimii ani mãrturii biografice prețioase privindu-l pe poet în intimitate, în Corespondența de familie (2000) sau în postura de urmãrit de Securitate (1999) sau în acea construcție cu aspect sintetizator, Tatãl meu, Lucian Blaga (2005). În paralel, fiica poetului a fãcut posibilã apariția Jurnalului Corneliei Blaga (2008), jurnal referitor la anii 1919, 1939-40, 1959-60, prin care aria amãnuntelor privind activitatea diplomaticã a fostului atașat cultural se întregește simțitor. Tot din zona familiei vine cartea lui Corneliu Blaga, vãr de al doilea cu poetul, care lucrând în Ministerul de Externe a avut șansa de a-l acompania pe poet atunci când acesta a îndeplinit funcția de subsecretar de stat la Externe, în guvernarea Goga-Cuza din 1938, amintiri completate cu numeroasele discuții și întâlniri avute înainte și dupã acest episod.

Alte douã cãrți vin sã completeze activitatea diplomaticã a lui Blaga, cu elucidarea a numeroase pete albe din existența sa apuseanã, fie în calitate de ambasador în Portugalia (Octav Vorobchievici), fie de diplomat la Varșovia (Nicolae Mareș), cãrți apãrute în 1993 și 2011.

Acestea douã din urmã vin sã întregeascã lucrãrile mai vechi în acest domeniu, precum cele semnate de Constantin I. Turcu (1995), Pavel Țugui (1995) sau George G. Potra, Lucian Blaga în diplomația româneascã (2011), care completeazã în chip fericit periplul european al omului de culturã, diplomatului și scriitorului.

Un alt capitol al cãrții trece în revistã principalele exegeze care i s-au consacrat, cum ar fi cele semnate de V. Fanache (Chipuri tãcute ale veșniciei în lirica lui Blaga, 2003), exegezã de înalt nivel theoretic și interpretativ, care valorificã la maximum „poetica tãcerii”, ca semn distinctiv al creației sale artistice, dar și a simbolurilor apei, aerului, focului. Alãturi de el, Mihai Cimpoi acrediteazã ca ipostazã esențialã Paradisiacul, Lucifericul, Mioriticul (2011), iar Ioan Mariș speculeazã pe marginea expresionismului blagian (1998), iar Corin Braga traseazã, cu condei sigur și viziune larg comparatistã, principalele direcții ale Genezei lumilor imaginare (1998).

Un nou capitol, al treilea, este dominat de aspectele dramaturgiei blagiene, ale cãrei dimensiuni și importanțã a crescut mult în anii din urmã, prin lucrãri de tipul celor elaborate de Doina Modola (Lucian Blaga și teatrul. Riscurile avangardei, 2003), Lucian Bâgiu (Dramaturgia blagianã. Instituirea esteticã a absolutului, 2003), Constantin Cubleșan (Lucian Blaga. Dramaturgul. Eseuri, 2010), cel care a coordonat în 2005 și lucrarea colectivã Dicționarul personajelor din teatrul lui Lucian Blaga, și a condus, în cadrul Universitãții din Alba Iulia, teza de doctorat a tinerei exegete Luminița Cebotari, intitulatã Fermentul expresionist în teatrul blagian (2011).

Alte prezențe critice din carte vizeazã domeniul filosofiei blagiene, domeniu în care și-au gãsit loc aprecieri asupra demersurilor interpretetive realizate de Al. Husar, Traian Pop, Eugeniu Nistor și Georges Piscoci-Dãnesco. Orizontul larg al preocupãrilor blagine este pus apoi în valoare de cercetãri parțiale, cum ar fi cele din Evocãrile și intrerpetãrile lui Gheorghe Pavelescu (2003), din cartea lui Mircea Popa, Lucian Blaga și contemporanii sãi (2007), din cea a lui Ironim Muntean dedicatã Polemicilor lui Lucian Blaga (2007), a lui Ion Mãrgineanu, intitulatã Ceremonia paginii (2008), a lui Radu Cãrpinișeanu, intitulatã Contribuții la exegeza blagianã (2007), sau Dorin Ovidiu Dan despre satul natal al poetului, Lancrãm, Veșnicia s-a nãscut la sat (2000).

Nu lipsitã de interes este ultima pate a cãrții de fațã, pe care autorul a rezervat-o antologãrii unor opinii despre cãrțile sale cu subiect blagian. Ca sã nu fie pus în situația de a se rosti singur asupra propriilor sale cãrți, el a delegat pentru acest lucru mai mulți critici și istorici literari, care și-au spus cuvântul în presã, formulând aprecieri și opinii despre munca intreprinsã de autor. Printre aceștia se numãrã Jeana Morãrescu, Ovidiu Moceanu, Mircea Popa, Gheorghe Grigurcu, Adrian Voica, Liviu Grãsoiu, Cristian Pașcalãu, Monica Grosu, Lucian Gruia. S-a putut contura astfel creșterea substanțialã a interesului pentru opera blagianã, faptul cã poetul reprezintã o valoare cu carate sporite în cultura, literatura și filosofia noastrã, un bun de patrimoniu al gândirii și acțiunii creatoare europene de la mijocul secolului al XX-lea, înscriindu-și numele între operele durabile ale umanitãții.

Cartea recentã a lui Z. Cârlugea nu este numai un simplu repertoriu de nume și idei, o desfãșurare bibliograficã de anvergurã a ceea ce constituie perenitatea blagianã trainicã în creația româneascã, dar ea poate sã însemne punctul de plecare pentru noi trasee critice și ideatice prin care sã se valorifice bogata și inepuizabila moștenire blagianã.

 

(TRIBUNA, Serie noua, An XI, Nr. 234 / 1-15 iunie 2012, p. 2 şi 24).

 

 

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: