Lucian Blaga – Solstițiul Sânzienelor (2010)


LUCIAN BLAGA

SOLSTIȚIUL SÂNZIENELOR



Erotikon blagian

O pe cît de atent documentată pe atît de atractioasă cercetare închină Zenovie Cârlugea „muzelor” lui Lucian Blaga (Lucian Blaga. Solstitiul sânzienelor, Ed. Măiastra, 2010, 266 pag.) . Alcătuind un cvintet, prezenţa unor Cornelia Blaga, Domniţa Gherghinescu-Vania, Eugenia Mureşanu, Coca Rădulescu, Elena Daniello s-a întreţesut nu doar cu biografia ci şi cu opera autorului Laudei somnului, în calitate de „pasiuni” (e o recunoaştere blagiană) ce-au reverberat succesiv în stihuri erotice şi, e de presupus, în întreg tonusul creator al acestuia.

A fost Blaga un Don Juan? În pofida unei conotaţii frivole a termenului, am putea socoti că da. Rămîne să stabilim profilul donjuanesc al personalităţii sale, drept care vom recurge la disocierea pe care exegetul spaniol Ramiro de Maeztu a operat-o în cadrul categoriei. Potrivit acestuia, „adevăratul Don Juan” e cinic, infatuat, epicureu, dominat de nesaţiul satisfacţiei fizice imediate. Dar există şi un Don Juan atipic, specific Nordului romantic, individ introvertit, care se află mereu în căutarea femeii ideale, a unui miraj ce constituie in sine o împlinire. Blaga aparţine celui de-al doilea tip. „Aventurile” sale de care s-a făcut caz, întrucît răspundeau poftei de senzaţional legate de un om altminteri sobru, dînd impresia unui echilibru „olimpian”, se bizuiau din ce in ce mai puţin pe impulsul carnal, în favoarea unor transfigurări absorbite în viziunile creatoare, purtînd pecetea structurii sale mytho-poetice.

Mărturiile apropiaţilor poetului confirmă un atare punct de vedere. Vasile Băncilă precizează: „Îmi place să cred c-au fost mai mult literare, fiindcă din versurile lui se vede că gusta foarte mult metafora”, iar Ovidiu Papadima declară că „era şi ceva nevinovat in aceste legături de dragoste ale lui Blaga”, adică „ceva ce răspundea firii lui, care era de o mare sensibilitate; o sensibilitate care nu se putea desfăşura întreagă decît în mediul feminin, unde afla şi înţelegerea necesară”. Aurel Rău punctează, la rîndu-i, ideea lui Blaga privitoare la „iubirea fizică”, ce s-ar cuveni supusă „temporizării finalizării, în scopul convertirii elanului fiziologic în act… spiritual, în creaţie. Ce vor fi zicînd partenerele. Contează numai sublimarea. Restul, treabă de iunker, de husar”. „Nordicul” Don Juan care a fost, se pare, Blaga, adresîndu-se, într-o epistolă, Elenei Daniello, aprecia el însuşi cele „o sută de procente de feminitate” ale partenerei sentimentale dorite, condiţionîndu-le de o dezvoltare a „darului celui mai frumos ce-l poate avea o femeie, pe plan istoric. Darul de a stimula…”. Aparent, autorul Poemelor luminii era dispus să practice o reducţie a femeii în sensul condescendent al superiorităţii masculine, aşa cum s-a manifestat bunăoară în Grecia antică sau în Evul Mediu, excluzînd-o din sfera complicaţiilor intelectului. Aceasta ar fi fost doar o fiinţă fermecătoare, un soi de fluture al biologiei umane: „Femeile n-ar trebui să citească decît ceea ce li se potriveşte. Nimic pentru a se instrui dincolo de ceea ce e scris în anatomia fiinţei lor. Nimic din tot ceea ce le-ar putea face să gîndească altfel decît gîndesc. Nimic din tot ceea ce le-ar constrînge să simtă alt decît ceea ce simt într-adevăr. În caz contrar ele se deteriorează. Uite, zeiţa Venus stă întinsă pe covorul de clorofilă. Un fluture mare zboară şi i se aşează pe mînă. O clipă fluturele strînge aripile, apoi se desface subt ochii ei ca o carte. Zeiţa încearcă să descifreze semnele de pe aripi. Aceasta e singura ei lectură”. In realitate, lucrurile au stat, in majoritatea cazurilor, altminteri. Cea care i-a fost sotie, Cornelia, născută Brediceanu, era o intelectuală în măsură a-l înţelege (chiar… cu asupra de măsură!), date fiind momentele cînd, după cum recunoştea poetul, „se întîmplă să mai sar peste morala conjugală”, momente pe care le tolera, şi – fapt cu osebire relevant – a-l ajuta în activitatea sa scriptică (între altele, îi făcea traducerea brută a poeziilor din limba engleză ce l-ar fi putut interesa): „L-am înţeles perfect pe Lucian şi arta lui. Chiar dacă uneori n-a fost uşor. Dar numai înţelegîndu-l, am constituit împreună o unitate adevărată – singura adevărată şi, cred din toate punctele de vedere, desăvîrşită. Dacă aş fi poetă, aş spune că am constituit o constelaţie, fireşte terestră”.

E posibil ca, într-o proporţie superioară, o seducţie cerebrală, de factură, am zice, kierkegaardiană, să fi precumpănit în relaţia lui Blaga cu Domniţa Gherghinescu-Vania, femeie de clasă inclusiv sub raport intelectual, care a polarizat în jurul său un şir de nume de vază precum Tudor Arghezi, George Enescu, Nae Ionescu, Vladimir Streinu, Ionel Teodoreanu, Şerban Cioculescu, Corneliu Baba, Romulus Ladea, Petru Comarnescu.

Iniţiată  în poezie, de-o mondenitate magnetică „Domnita cu cinci turle la cetate”, vorba lui Arghezi, „Domniţa din ţară bârsană”, vorba lui Blaga, a fost „muza” cea mai cunoscută a poetului, una cîtuşi de puţin în nota antilivrescă, preconizată în tabloul unilateral al femeii generice pe care-l propunea.

Cîtuşi de puţin detaşată de livresc apare şi o altă „muză”, romantică la culme prin moartea sa timpurie, Coca Rădulescu. Idila lui Blaga cu această fiinţă clorotică a stat sub semnul unui roman, Sparckenbrocke (1936), al scriitorului englez Charles Langbrige Morgan, promotor al unei aspiraţii de spiritualizare, de trăire în parametrii idealităţii. Întrupată de lordul Piers Sparckenbrocke, o atare stare de spirit se revarsă asupra tinerei Mary Leward, venită într-o vacantă pe malul mării, care-şi uită logodnicul, irezistibil atrasă de lord. Coca Rădulescu se simţea şi ea pradă a unei fascinaţii analoage, confesîndu-se lui Blaga: „Întîmplarea noastră seamănă cu Sparckenbrocke”.

Sub aceeaşi zodie a intelectualitătii fine se plasează şi ultima prezenţă feminină semnificativă din viaţa lui Blaga, Elena Daniello. Fizicul agreabil al acesteia se arăta însoţit de interesul pentru poezie şi muzică clasică, interes devenind, în atmosfera de distincţie şi relaxare a casei d-sale, un punct de atracţie irezistibil pentru poet sau, cu propriile-i vorbe peremptorii, „o necesitate sufletească”. A fost „une amitie amoureuse”, în „perioada cea mai grea”, după 1950, după  cum subliniază d-na Daniello: „Fără mine, cred că se prăpădea, o ducea neînchipuit de greu”. Ostracizat de regimul comunist, încercînd să se adapteze muncii de „simplu bibliotecar”, fiind doar relativ consolat că „a făcut-o şi Eminescu”, Blaga regăsea în ospitaliera casă Daniello un preţios liman moral.

Un caz aparte îl constituie provocatorul personaj care a fost Eugenia Mureşanu. Dorli Blaga nu se dă în lături a o califica drept o „antimuză”: „De ce îi spun «antimuză»? Pentru ceea ce îi spune poetului, cuvinte prin care îi anihilează orice intenţie creatoare. De fapt nu o preocupa decît propria afirmare, poetul (sau bărbatul) devenind obiect de inspiraţie (am spus intenţionat obiect)”. Aici a intervenit, ca să ne rostim astfel, un exces de ambiţie din partea acestei femei voluntare, primejdios de atrăgătoare, cu multe lecturi, colaboratoare la o seamă de reviste culturale din epocă, ce voia să preia, ea, frînele relaţiei cu marele om. Iată vorbele sale, aşa cum sunt consemnate în romanul Luntrea lui Caron: „Oare nu te-ai dăruit prea mult acestui negrăit chin, acestui istovitor elan care este creaţia? Tu nu mai trebuie să faci nimic. Bîntuie răul şi vremuieşte tare pe pămînt. Să te bucuri de ceea ce viaţa îţi îmbie în împrejurările triste şi aproape nimicitoare de astăzi! Cronica isprăvilor tale e încheiată. Nu vrei să mai laşi şi altora de lucru? Nici mie? Lasă-mi să scriu eu de-acum şi să mă trudesc întru frumuseţe şi cîntec. Scriu eu pentru tine şi în locul tău”. Convorbind cu Blaga pe subiectul relaţiilor dintre teologie şi poezie, dovedea „o credinţă habotnică” faţă de corpul dogmaticii ortodoxe, mustrîndu-l prin afirmaţia că „faţă de revelaţia divină nu avem nici un drept la libertatea creatoare”. Cade „în transă lirică”, declarîndu-i ostentativ că ar fi „întîia femeie care vrea ea să vă închine versuri”. Poetul nu întîrzie a se replia pe poziţia semimisoginismului său iniţial, aşa cum rezultă din paginile romanului amintit, arătîndu-se „foarte deranjat”, („e ca şi cum mi s-ar fi schimbat sexul”), în virtutea încredinţării că femeilor le e dat doar să „inspire poezie”…

Aşadar Erosul blagian e suficient de complex, îndepărtîndu-se considerabil de portretul-robot în care se reliefează năzuinţa către o venustate aparent suficientă sieşi, cu rol inspirator chiar în circumstanţele unei absenţe intelectuale, dar apropiindu-se iarăşi de idealul nimfei acerebrale cînd lucrurile i se par a scăpa de sub control, respingînd intelectul feminin cu veleităţi posesive. Don Juanul nordic, contemplator al „ideii” de iubire în sens platonic, sfîrşeşte prin a socoti necesitatea întrunirii „tuturor calităţilor particulare care te-au impresionat la femeile cunoscute cîndva” (conform lui Basil Gruia), ilustrate prin personajul Ana Rareş, din romanul său postum. O „idee” totuşi, iar nu o realitate, pe care biografia sa n-ar putea-o reflecta decît în intermitenţa unor reflexe…

(România literară, nr. 20/2010 și Acolada, nr. 5/2010)

Gheorghe GRIGURCU

POST SCRIPTUM la Festivalul Internaţional “Lucian Blaga”:

Despre Erotikonul blagian

La mulţimea cărţilor închinate lui Lucian Blaga pînă la ora de faţă se adaugă, de curînd,  încă una de mare interes, deoarece în ea se fac dese referiri la Cluj şi la “muzele” Poetului din oraşul de pe Someş. E vorba de cartea profesorului de la Tîrgu Jiu – Zenovie Cîrlugea – intitulată Lucian Blaga – Solstiţiul Sînzienilor (Ed. Măiastra,Tîrgu Jiu, 2010). Autorul lucrării este un vechi iubitor al poeziei şi creaţiei lui Lucian Blaga, căruia i-a închinat alte două cărţi,Poezia lui Lucian Blaga (l995) şi Lucian Blaga. Dinamica antinomiilor imaginare (2005), ultima dintre ele –  teză de doctorat. De data aceasta, criticul şi istoricul literar atacă una dintre temele cele mai ispititoare şi mai pline de consecinţe cu privire la viaţa poetului, şi anume ce rol a jucat în viaţa sa eternul feminin şi care au fost “muzele”  care au contribuit cu zestrea lor sufletească la înflorirea şi îmbogăţirea  creaţiei poetice blagiene. Prezenţa lor stimulatoare în viaţa poetului era deja cunoscută şi din alte lucrări biografice sau exegetice, dar Z. Cîrlugea are meritul de a construi  un adevărat roman de dragoste epistolar şi documentar, cum numai lui Eminescu i s-a dedicat pînă acum.

Cartea se deschide cum era şi firesc cu portretul spiritual al celei care i-a fost tovarăşă de viaţă, Cornelia Brediceanu, şi care i s-a devotat cu o nobleţe şi cu o  afină trăire în zarea de mister a creaţiei. Cornelia i-a fost soţia care l-a sprijinit să-şi facă o carieră diplomatică şi tot ea i-a trimis primele poezii lui Sextil Puşcariu la Cernăuţi spre publicare. S-au căsătorit la Cluj la 16 decembrie 1920 şi tot aici au locuit pînă în l926, cînd Cornelia l-a luat pentru un an la Lugoj, într-o etapă de refacere psihologică şi de pregătire pentru străinătate. L-a  urmat  apoi în peregrinările sale diplomatice, ajutîndu-l  în munca de întocmire a rapoartelor, spre a-i lăsa cît mai mult timp creaţiei filosofice şi literare. “Îşi făcuse, notează poetul, un scop din viaţă din a trăi pentru mine şi pentru ceea ce îmi promova creaţia, şi pentru nimic în lume n-ar fi voit să se vadă obstacol în calea acesteia”. Pe astfel de considerente n-a considerat niciodată primejdios sau să dea mai multă importanţă decît era necesar flirturilor sentimentale ale poetului, care erau mai degrabă simple înălţări sufleteşti în zarea aurorală a  inspiraţiei. E vorba  mai întîi de Domniţa Gherghinescu-Vania, femeie frumoasă, cultivată şi rafinată; în preajma ei şi a soţului ei,  şi el poet de la Braşov,  a petrecut clipe de plăcută sărbătoare intelectuală. Alertat de faptul că Domniţa, bolnavă de tuberculoză, a fost internată în sanatoriul de la Moroieni (acolo unde s-a logodit şi Mircea Eliade), poetul Poemelor luminii i-a făcut cîteva vizite de taină aici, cum reiese din cele 98 de scrisori pe care i le-a adresat poetul şi din cele 56 ale Domniţei către el, cîte ni s-au păstrat. Traducătoare a cărţii lui Alain Foornier,Cărarea pierdută, Domniţa era o fiinţă sclipitor de inteligentă şi cu o feminitate debordantă şi cuceritoare, care a ştiut să şi-l facă partener de visuri pe reputatul poet, care i-a dedicat mai multe poezii din volumul Nebănuitele trepte, numind-o, la un moment dat chiar aşa: “Domniţa Nebănuitelor Trepte”. Ca personaj, ea apare şi în romanul său autobiografic Luntrea lui Caron.

Un episod ciudat de dragoste paternală a avut poetul pentru o frumoasă studentă bucureşteană, Coca Rădulescu, care i-a adus la un moment dat un mesaj din partea traducătoarei sale Rosa del Conte, aflată pe atunci la Bucureşti. Căutîndu-l, pe cînd se afla la Sibiu, să-i dea o epistolă din partea acesteia, Blaga s-a simţit cucerit de frumuseţea  tămăduitoare a Cocăi, vizitînd-o la un moment dat acasă la ea, la Urziceni, aşa cum  îşi aminteşte C-tin Ţoiu, îngrijorat de starea sănătăţii ei, deoarece tînăra fată era atinsă de tuberculoză. Episodul plecării ei de la Sibiu, pe platforma descoperită a unui camion, a fost un moment de îngrijorare pentru poet, care s-a simţit răspunzător de gestul ei necugetat.

A patra sa muză a fost Eugenia Mureşanu, frumoasa şi talentata soţie a protopopului Florea Mureşanu  de la Biserica din Deal, vechea biserică ortodoxă de pe strada  aflată în vecinătatea cimitirului şi a căminului “Avram Iancu”. Scriind şi ea poezii, pe care le publica în singura revistă literară  care mai apărea în Ardealul  răpit prin Diktatul de la Viena,  Eugenia Mureşanu a reprezentat pentru el o parte din pămîntul ţării părăsite şi, la modul simbolic, prezenţa tulburătoare a pămîntului natal. Feminitatea ei aţîţătoare şi agresivă este transmisă şi paginilor sale de amintiri din Luntrea lui Caron, unde aceasta apare sub numele de Octavia Olteanu. Mai tîrziu, Eugenia Mureşanu va ajunge pentru scurt timp soţia filosofului clujean D. D. Roşca, pentru a se înstrăina apoi pentru totdeauna, plecînd în Statele Unite, unde a şi murit. Şi acest episod amoros a lăsat urme în creaţia poetului şi, cu atît mai mult, în aceea a Eugeniei Mureşanu.

A cincea muză a poetului  a fost etapa creaţiei mature şi a mărturisirilor tandre din Luntrea lui Caron, intitulată la început Iubire pămînteană, iubire cerească, manuscris încredinţat de poet Elenei Daniello, căreia i-a şi fost dedicat, alături de multe alte poezii, unele dintre ele inedite, care au văzut lumina tiparului sub auspiciile Societăţii Culturale clujene “Lucian Blaga”, în caietele pe care asociaţia clujeană le-a scos cu prilejul Zilelor Blaga. Despre auspiciile în care s-au cunoscut cei doi, cînd doctorul stomatolog Elena Daniello i-a tratat o măsea la Sibiu, urmate apoi de desele seri de lectură din casa de pe strada Mihai Eminescu nr. 3., Doctoriţa Salva din unele scrisori şi Ana Rareş din romanul Luntrea lui Caron, Elena Daniello a vegheat cu dăruire ultimii ani de creaţie ai poetului, învăluindu-i într-o uşoară aură romantică, aşa cum îşi dorea poetul .Fire fundamental goetheeană, Blaga a trăit măreţia zenitului şi a crepusculului  creator alături de o doamnă din stirpea Puşcarieneilor (Doamna Helene era rudă cu Sextil Puşcariu, cel care a jucat un rol atît de important în afirmarea sa creatoare), simţindu-se alături de aceasta ca într-o nouă familie renăscută. Fără să-şi neglijeze soţia şi îndatoririle conjugale, Blaga  avea nevoie în anii aceştia de restrişte şi de marginalizare brutală, de privirea blajină şi mîngîietoare a unui nou astru feminin, astfel că epoca “Helenistică”,cum bine îi spunea  Basil Gruia, a fost un necesar şi dorit balsam pentru sufletul abătut al poetului. Întîlnirile lor de la Căpîlna şi de la Gura Rîului, Bocca del Rio, aşa cum apare într-una din celebrele sale poezii, sînt deja cunoscute de cititorii romanului Luntrea lui Caron.

Cartea lui Zenovie Cîrlugea  se sprijină pe un bogat material documentar, oferindu-ne, în final, o reconstituire onestă şi plină de bogate surprize estetice şi delicii lecturale consistente. Ea e însoţită la fiecare capitol cu extrase din creaţia blagiană inspirată de aceste “muze”, de extrase din corespondenţa purtată sau din jurnalele ţinute de soţia poetului, Cornelia Blaga. Acum, cînd la Cluj a avut loc cea de a XX-a ediţie a Festivalului Internaţional “Lucian Blaga”recomandăm cu căldură spre lectură cartea de faţă.

(”Făclia”, Cluj-Napoca, Luni, 10 Mai 2010)

Mircea POPA

Muzele poetului

Cu cât opera unui scriitor este mai bogată şi mai diversă  – aşa cum se întâmplă în cazul proteicului Blaga –  cu atât unghiurile abordării hermeneutice sunt mai numeroase, luminând adesea un aspect rămas în penumbră sau insuficient investigat. La impresionanta bibliografie blagiană s-au adăugat în ultimele decenii şi eforturile critice ale profesorului doctor Zenovie Cârlugea, începute în 1995 când a publicat eseul Poezia lui Lucian Blaga şi continuate în 2005 şi 2006 când i-au apărut volumele Lucian Blaga. Dinamica antinomiilor imaginare şi Lucian Blaga – studii, articole, comunicări & interviuri, comentarii critice. Acestora li se adaugă recentul Lucian Blaga – solstiţiul sânzienelor, apărut în 2010 la Editura “Măiastra” din Târgu Jiu şi axat pe binefăcătorul aport al “muzelor” în conceperea unor poezii ultra-sensibile, dintre care majoritatea de dragoste. Tentaţi  să facem un succint istoric al conceptului de “muză”, vom observa că termenul este strâns legat de cultura Greciei antice. Folosit de obicei la plural (cu grafia musae) el denumea pe cele nouă fiice dăruite lui Zeus de Mnemosyne şi care patronau artele în general. Cum interesul pentru poezie era considerabil în epocă şi anticii distingeau între diferitele sale particularităţi, trei muze îşi împărţeau patrimoniul genului: Euterpe – muza poeziei lirice, Erato – muza poeziei erotice şi Calliope – muza poeziei epice. Cu trecerea secolelor zeii au rămas în mitologie, numele  originar al celor nouă muze s-a păstrat mai ales în studii docte de specialitate, dar termenul ca atare, de muză, adică de inspiratoare, s-a păstrat, constituind în special pentru psihanalişti un element cheie, premergător procesului de creaţie şi strâns legat de acesta. Numele “muzei” a variat, aşadar, de la un poet la altul, mai ales că “liricul” a înglobat cu vremea şi “eroticul”  într-o structură fără fisuri. Acţiunea benefică  a muzei asupra poeziei erotice îndeosebi a fost remarcată în toate secolele în care acest termen a funcţionat. Cazul Goethe este emblematic, fiindcă muza adolescentină a fost capabilă să resusciteze talentul poetului octogenar şi să contribuie decisiv la crearea unor versuri erotice menite să înfrunte timpul.

Plecând de la acest exemplu (Blaga l-a tradus în ultima parte a vieţii pe Faust!), poetul din Lancrăm şi-a găsit pentru toate vârstele biologice câte o muză, care avea să-i descătuşeze forţele creatoare şi să-i faciliteze ascensiunea spre idealul iubirii. Cu înţelegere şi pasiune, Zenovie Cârlugea urmăreşte acest drum în toată desfăşurarea lui, menţionând reuşitele certe dar şi momentele de cumpănă, în volumul devenit cronică deopotrivă critică şi sentimentală.

Când deschizi Lucian Blaga – solstiţiul sânzienelor la pagina de gardă, te întâmpină pe prima manşetă a cărţii un citat din romanul autobiografic Luntrea lui Caron referitor la “pasiunile” ce-au intervenit în viaţa poetului transilvănean în diferite perioade de creaţie. După cum însuşi mărturiseşte, ele s-au produs “pe rând şi niciodată concomitent”, găsind de fiecare dată la Dora, soţia sa, “o înţelegere înţeleaptă” care nu a pus obstacole acestui tip special de pasiune favorabil creaţiei. Prin cartea sa, Zenovie Cârlugea reface drumul acestor pasiuni în care vibraţia în faţa frumosului se soldează cu naşterea poeziei nemuritoare.

Portetul fizic al Corneliei Brediceanu – prima muză, cea care avea să devină soţia lui Blaga – este abia schiţat, autorul eseului lăsând să vorbească numeroasele fotografii incluse în carte despre frumuseţea şi distincţia acestei femei. Interesul autorului se îndreaptă spre cel moral şi mai ales spre cel psihologic, pentru că aici Cornelia Brediceanu iese din tiparele femeii obişnuite, devenite soţie şi mamă ideală. Blaga a considerat-o în permanenţă un tovarăş nepreţuit în transcrierea lucrărilor ştiinţifice, dar şi un spirit superior în înţelegerea raporturilor dintre creator şi artă, pe de o parte, şi dintre acesta şi societate, pe de alta. Cu diferite ocazii se fac trimiteri la conceptul de “libertate” pe care Blaga l-a înţeles în felul său şi este imposibil ca Lucian să nu-l fi discutat cu iubita sa încă din perioada prieteniei lor. Blaga avea nevoie de o soţie care să nu-i îngrădească elanurile, oricare ar fi fost ele, lăsându-i aşadar o libertate de mişcare după care aspiră toate marile spirite creatoare. Intuindu-i ţelurile şi anticipându-i reuşitele, Cornelia Brediceanu îşi acceptă acest destin – şi primul semn al acceptării sale trebuie considerată revolta împotriva  propriei familii, care nu-l dorea ca ginere pe Lucian Blaga. Cât de mult însemna libertatea pentru viitorul filosof şi mare poet reiese din atitudini şi discuţii purtate în decursul anilor, care certifică faptul că acest concept nu şi-a schimbat sau alterat niciodată conţinutul. Când a aflat, de pildă, că asistentul său Ovidiu Drimba, marele cărturar de mai târziu, vrea să se căsătorească, Blaga i-a urat să aibă o soţie înţelegătoare, care “să nu-ţi ia total libertatea”…

Tocmai asupra acestui aspect (care impunea o analiză psihanalitică) trebuia insistat, deoarece relaţiile soţ-soţie, artist-soţie/muză  au stat permanent sub auspiciile cuvântului libertate. E drept, Zenovie Cârlugea rezumă inspirat această stare de lucruri, atunci cînd afirmă: “Erotikon-ul blagian este o zonă sine qua non situată pe relaţia înţelegerii operei prin om şi a omului prin operă…” Dar cuvântul (strălucitor şi grav totodată), devenit mai târziu, pentru existenţialişti, un fel deaxis mundi, fusese rostit într-un moment-cheie, atunci când mariajul posibil se afla în stare de proiect: “E clipa supremă. Îţi dau libertatea. Libertatea să alegi”. Or, interpretarea acestor situaţii, aparent diverse, ar fi fost convingătoare în demonstrarea ideii că libertatea a jucat un rol hotărâtor în destinul poetului Blaga.

În cazul liricii erotice, în special, cuvântul libertate are conotaţii precise, individualizând muzele, spre deosebire de exemplul eminescian în care paleativele efemere n-au îndepărtat erotikonul de substanţa lui veroniană. Zenovie Cârlugea observă că, “Devenindu-i soţie în mod necondiţionat, Cornelia intuise exact valoarea şi caracterul omului”. Şi continuă: “Ea ştie exact să acţioneze când trebuie, să-i ofere libertatea şi liniştea necesare creaţiei”.

Această  atitudine cu totul singulară în câmpul literelor româneşti îşi află punctul culminant în discuţia aparent delicată, dar cu substraturi devastatoare, între Cornelia Blaga şi Elena Daniello, ultima sa muză. Întrebată dacă n-o deranjează relaţia (mai mult de natură spirituală) dintre ea şi poet, Cornelia Blaga îi răspunde pretinsei rivale că preferă să rămână ce este, adică soţia lui Blaga, prezenţă discretă dar hotărâtoare în viaţa acestuia. Ca un corolar al statorniciei sentimentelor sale (de o factură însă deosebită), Blaga îi dedică soţiei sale ediţia definitivă de Poezii, apărută la Editura Fundaţiilor Regale în 1942.

Interesant ni se pare criteriul după care Zenovie Cârlugea situează, după fiecare capitol consacrat unei muze, o mini-antologie conţinând o parte a poeziilor pe care aceasta le-a inspirat. În cazul Corneliei Blaga , emblematic ni se pare finalul poemului  Lumina raiului, în care autorul situează pe planuri apropiate raiul şi iadul, cu înţelegerea lui Faust: “Ca un eretic stau pe gânduri şi mă-ntreb: / De unde-şi are raiul / lumina?/ -Ştiu: îl luminează iadul/ cu flăcările lui!”.

Un amplu capitol în cartea lui Zenovie Cârlugea este consacrat relaţiei speciale pe care Lucian Blaga a avut-o cu „prietena poeziei”  de la Braşov, îndrăgita şi admirata Domniţa Gherghinescu-Vania, amfitrioana unui salon cultural frecventat de multe personalităţi ale vremii: T. Arghezi, Lucian Blaga, George Enescu, Vladimir Streinu, Ionel Teodoreanu s-au numărat printre ele. Contemporanii Domniţei dar şi istoriografii mai noi remarcă în afara preocupărilor sale de traducătoare din literatura franceză farmecul personal degajat de o fiinţă frumoasă dar fragilă, aflată într-o luptă nemiloasă cu tuberculoza. Astfel încât cei care au cunoscut-o au văzut în ea, ca şi Blaga, un triumf al spiritului asupra materiei. Cu tact şi inteligenţă, Zenovie Cârlugea reface, din amintirile prietenilor literari, din interviuri sau scrisori drumul sentimentelor blagiene, oscilante între 1947-1948, când poetul îşi mărturisea epistolar „mizeria condiţiilor mele, sufleteşti şi materiale, ce mă silesc de la un timp la un refugiu total în creaţie sau în amintire”.

Dar până la conceperea unor asemenea rânduri corespunzând unor realităţi profund dăunătoare lui Blaga, acesta şi-a găsit în Domniţa Gherghinescu-Vania o muză acceptată şi de Cornelia, soţia sa, fără ca sentimentul de gelozie să fie abolit cu totul.

Prin această relaţie se intră într-o lume paralelă în care imaginarul devine realitate, iar realitatea ia alte dimensiuni, până când norii ei negri răbufnesc, demonstrându-i poetului că „Viaţa a devenit grea şi are gust de cenuşă”.

Admiraţia reciprocă nu s-a produs în urma unor infidelităţi conjugale, frecvente în lumea artiştilor. Ea a fost alimentată de combustia interioară a sentimentelor ce aveau să se transforme în materie lirică clocotind la temperaturi înalte. De altfel, una din poeziile scrise în 1942 se intitulează Arderi şi sugerează într-una din strofele sale apropierea dintre cei doi amanţi spirituali: „Nepriceput pe lângă vetre / dar înţeles de zei şi pietre, / cuvântul unde-i – ca un nimb / să te ridice peste timp?”.

După  atâţia ani de la consumarea acestor evenimente greu de explicat prin simpla morală, dacă în sprijinul ei n-ar interveni poezia, ne dăm mai bine seama ce om excepţional a fost Cornelia, care a acceptat în numele „libertăţii” iniţiale aceste „trădări”  cu finalitate literară. Un exemplu deosebit de sugestiv în această  privinţă îl constituie următorul fragment din scrisoarea trimisă  de poet Domniţei la 4 noiembrie 1942: „C. găseşte că Dumbrava roşie este foarte frumoasă, ca şi celelalte multe poezii scrise pentru cineva. Şi a adăugat «…orice, cu o singură condiţie: poezia să fie frumoasă». –Nu e splendidă această fiinţă?”.

Se prefigurează aici sentimentele celor doi soţi: ale Corneliei, care admiră poeziile „scrise pentru cineva” (de fapt pentru altcineva) şi ale poetului, pentru soţia sa înţelegătoare, un fel de Penelopă care nu se mai poate urca nechemată pe corabia lui Ulise…Dar când T. Arghezi – admirator şi el fervent al Domniţei – publică, în 1947, poemul Domniţă…, conţinând şi aceste versuri: „Nu te cerşesc. Te vreau. Am dreptul. Sunt / Legat de umbra ochilor tăi crunt”, Blaga grăbeşte ruptura definitivă, deoarece „Poezia Absolută” fusese coborâtă de pe soclul ei ideal apărând acum în postură de hetairă. Imaginea aceasta, de hetairă, îl urmăreşte cu înverşunare, dar otrava conţinută de ea este şi un fel de balsam pentru poetul care-o îndepărtează sufletului, dar nu şi poeziei.

Fireşte, Zenovie Cârlugea evocă doar evenimentele, însă nu se referă  explicit la natura relaţiilor dintre cei doi. O anumită ambiguitate era necesară pentru a favoriza tensiunile interpretative pe care unele versuri le sugerează. Oricum, sub steaua comună a celor doi, poezia românească s-a îmbogăţit cu multe bijuterii lirice.

Pe a doua manşetă a cărţii, Zenovie Cârlugea transcrie un fragment din mărturisirea fiicei poetului, care clarifică multe aspecte legate de relaţia poet-muze: „Tata spunea: «Eu cu Cornelia suntem una, un tot unitar, o monadă». Muzele, unele, l-au adus în starea de graţie prielnică creaţiei. Starea de graţie care poate ne este necesară tuturor, ca să putem exista, supravieţui. Tata atribuia acest rol femeilor care nu îl contrazic”. Prin urmare, Cornelia Blaga a fost considerată muză inclusă, dar insuficientă arderilor sale. Când „prietena poeziei” a fost surprinsă în poziţia de hetairă, contrazicându-i astfel principiile estetice şi morale, Blaga a părăsit-o, observând abia acum că muza braşoveană „îşi doza calităţile spirituale cu virtuţi frivole, după celebrele modele ale antichităţii”. Rămas vacant, rolul, locul „muzei” este temporar ocupat de Coca Rădulescu, expresie a frumuseţii şi a suferinţei, căci, asemeni Domniţei, şi aceasta suferea de tuberculoză.

Faptul că Zenovie Cârlugea dedică în cartea sa capitole Cocăi Rădulescu (recomandată ca muză poetului chiar de soţia sa!), precum şi Eugeniei Mureşanu (antimuza cu statut de preoteasă şi de bună gospodină) denotă grija autorului de a nu omite nici un eveniment posibil erotic, dar în mod sigur generator de poezie. Asistăm astfel la o continuitate bine întreţinută a planului imaginar, în pofida planului real, plin de asperităţi şi umilinţe. Căutarea „eternului feminin” are o doză mare de fantasmagorie şi neîmplinire, dovadă trecerea de la o muză la alta (ne sfiim să spunem de la o iubire la alta), semn că femeia (neapărat frumoasă, în viziune blagiană) echivala cu un „clic” ce declanşa procesul poetic, întrerupându-l însă, uneori, la jumătate. (Dar despre acest aspect vom vorbi ceva mai încolo în articolul de faţă).

În mod cert, Cornelia Brediceanu (devenită soţia sa), Domniţa Gherghinescu-Vania şi Elena Daniello au fost cele mai importante muze din viaţa lui Lucian Blaga, deşi nu omitem nici „trifoiţele” ori alte prezenţe feminine din viaţa poetului vrăjit de Eros.

Prin însăşi meseria sa (de medic stomatolog), Elena Daniello se afla mereu în contact cu oamenii, oarecum indiferentă la suferinţele fizice ale acestora. Ea îi declară Corneliei cu un anumit prilej că  l-ar putea smulge pe Lucian Blaga din existenţa sa, dacă soţia poetului i-ar cere-o. Dar aceasta refuză propunerea.

Două  idei se impun, comentând această întâmplare. Prima se referă  la sentimentele Elenei Daniello, care nu sunt atât de puternice încât să facă despărţirea imposibilă. A doua are în vedere atitudinea Corneliei, care acceptă această relaţie gândindu-se exclusiv la finalitatea ei literară. De aici, însă, până la arogarea unor merite capitale cum ar fi îndemnul traducerii luiFaust sau scrierea romanului Iubire pământească, iubire cerească (titlu iniţial al scrierii Luntrea lui Caron) este cale lungă, contrazicând flagrant două trăsături fundamentale ale personalităţii sale: libertatea şi orgoliul creator. Zenovie Cârlugea notează cu exactitate în cartea sa: „Cam umilitoare pentru memoria poetului «confesiunea» de mai sus a Elenei Daniello, care îşi arogă şi îndemnul adresat prietenului de a se apuca serios de traducerea lui Faust, din care, apoi, făcea lecturi în admiraţia întregii familii”.

Nici Dorli Blaga nu intervine cu o posibilă corectare, dar faptul acesta are şi o latură subiectivă, deoarece fiica poetului devenise din 1951 fina de căsătorie  a familiei dr. Leon Daniello.

Adevărul este că în „obsedantul deceniu” autorii interbelici care nu mai aveau dreptul la semnătură (adică nu-şi mai puteau publica operele proprii) se refugiaseră în traduceri. Aşa s-a întâmplat şi cu Alexandru Philippide, datorită eforturilor căruia Baudelaire a fost translatat magistral în româneşte. Oricum, Cornelia şi Lucian Blaga s-au întâlnit din nou într-o activitate comună: munca de traducere din lirica engleză (traducerea brută  o realiza soţia poetului, care cunoştea bine engleza). Astfel au fost tălmăcite în româneşte poezii de Yeats, Schelley, Byron, Th. Hardy şi mulţi alţii, favorizând apropierea ideală pe care o presupune creaţia. Referindu-se la această perioadă rodnică  din viaţa părinţilor ei, Dorli Blaga remarcă „extraordinara putere de comunicare între ei: prezenţa ei în preajma lui, orele petrecute în acea frumoasă grădină, discuţiile, lecturile comune, muzica şi poezia ascultate la radio împreună, ieşirile în grădină împreună cu familia, optimismul Mamei, – toate acestea te duc evident la concluzia că dispariţia «muzelor»  în ceaţă s-a produs deja, în acel minunat an de viaţă al tatălui meu. Ştiam şi câte necazuri a avut prin 1959 […]. Mama l-a ajutat să le uite.”

Printre numeroasele idei interesante (originale, de ce nu?) pe care le-a avut Zenovie Cârlugea scriind şi asamblându-şi cartea de faţă se numără  şi aceea de a situa la sfârşitul fiecărui capitol (consacrat unei muze) o mică antologie conţinând poeziile pe care aceasta le-a inspirat. Nu există dubii în privinţa muzei care a inspirat cele mai multe versuri din Poemele luminii (soţia sa), ori din Nebănuitele trepte (Domniţa Gherghinescu-Vania). Dar nici în alte cazuri, având alte inspiratoare. Problematic este destinul acelor creaţii începute în timpul domniei unei muze şi terminate câţiva ani mai târziu, când preferinţele sentimentale ale poetului se schimbaseră. Oricum, ele presupun reluarea procesului creator (nu la „cald”), adică sub dicteul unei muze, ci la „rece”, recurgându-se la travaliul conştient), din care sentimentul iniţial s-a evaporat aproape. Observăm astfel că cele inspirate de „prietena poeziei” au un an precis al conceperii lor, dar nu şi cele consacrate muzei proxime sau celor viitoare. Brânduşele, de pildă, datată 1945-1946, nu aminteşte nicidecum de Coca Rădulescu, muza de gardă, ci de Domniţa, muza deja părăsită. O cităm în întregime: „tristeţea renunţării Dum- / nezeu o încerca molatic. / Şi toată lumea o făcu / sieşi străin, cu-n gest tomnatic. // O singură mândrie-avu / gospodărind cenuşile: / în ipostază de amurg / să-nchipuire brânduşele.” Amurgul, roşul acestuia, prezenţa celor doi (poet şi muză), rana şi cenuşa sunt motive literare ce călătoresc nestingherite în lirica blagiană –  dar ele apar mai întâi în poeziile care au avut-o ca muză pe Domniţa Gherghinescu-Vania.

Cuvântul „rană”, de pildă, are mai multe apariţii şi conotaţii în lirica sa. De la durerea fizică (a trupului, deci), la durerea estetică  (peisajul ca o rană), ori la cea morală (provocată de amintire), impune, ca în pictura expresionistă, roşul (cu nuanţele sale), ca tonalitate de referinţă. Dacă primul distih din Încântare sună aşa: „Domniţă din ţară bârsană, / lumină sunt, inimă, rană”, trecând prin Bocca del Rio (inspirată de ultima muză): „rană-i peisajul”, ca şi următorul Psalm, din care cităm: „Dar numai rană a tăcerii / e cuvântul ce rostim” admitem căeternul feminin presupune, în viziunea blagiană, relevarea unei nuanţe noi în paleta sentimentală a cuvântului.

Fără  discuţie eveniment editorial, cartea Lucian Blaga – solstiţiul sânzienelor de Zenovie Cârlugea impresionează atât prin bogata iconografie cât şi prin culoarea dominantă a coperţilor şi reproducerea din Picasso (Domnişoarele din Avignon), sugestive ca şi titlul ales.

În bibliografia blagiană, cartea lui Zenovie Cârlugea are şansa, determinată de valoare, de a deveni un titlu de referinţă.

Prof. univ. dr. ADRIAN VOICA

Iaşi

Reîntâlnire cu poezia lui Lucian Blaga

Sunt câţiva ani, nu buni ci răi, de când nu ştiu să se mai fi reeditat câte ceva din lirica lui Lucian Blaga, scriitor şi filosof a cărui valoare nimeni nu o pune la îndoială, intrat într-un surprinzător con de umbră din motive generate de halucinanta economie de piaţă românească. De aceea mi-a făcut o reală bucurie seniorul incontestabil al literaturii actuale (l-am numit pe Profesorul Ovidiu Drimba, demn reprezentant al strălucitei tradiţii a enciclopedismului românesc, categorie tratată astăzi cu stupidă nepăsare) când mi-a recomandat cartea lui Zenovie Cârlugea, „Lucian Blaga – Solstiţiul sânzienelor” (Ed. Măiastră, Târgu-Jiu, 2010). Numele autorului îmi era cunoscut încă dinainte de 1990, pe când semna destul de frecvent în „Luceafărul”, ca şi mine de altfel. Apoi i-am regăsit numele pe câteva cărţi de critică referitoare la Lucian Blaga, Al. Macedonski, T. Arghezi şi C. Brâncuşi, cărora le-a adăugat 5 plachete de poezie şi o activitate lăudabilă în coordonarea revistei de cultură „Măiastră” din Târgu-Jiu. Z. Cârlugea revine adesea asupra subiectelor ce îl pasionează, adâncind cunoaşterea lor şi izbutind să spună încă lucruri noi despre teme aparent epuizate.

Este şi cazul recentei sale abordări a Poetului Lucian Blaga, prezentat cititorilor, cu deplină seriozitate ştiinţifică, drept poet al iubirii. A rezultat „o investigaţie critică minuţioasă  şi subtilă. O lectură captivantă. Un cald omagiu Poetului îndrăgostit, memoriei muzelor lui, iubirii şi Eternului Feminin”. Cuvintele aparţin dlui prof.  Ovidiu Drimba care a caracterizat succint, pe ultima copertă, aventura intelectuală propusă de Z. Cârlugea. Se oferă şansa reîntâlnirii cu lirica erotică datorată  lui Blaga într-o antologie de tip original deoarece textele reproduse sunt grupate în funcţie de muza care l-a inspirat. Foarte corect procedează  criticul când o prezintă pe fiecare dintre cele cinci femei al căror destin s-a intersectat cu al autorului „Poemelor luminii”  şi al altor volume ce au marcat decisiv întreaga poezie românească  de după Primul Război Mondial.

Zenovie Cârlugea conturează precis portretele celor ce, după decenii, par a alcătui momentul magic al solstiţiului Sânzienelor, acele apariţii misterioase, aparţinând exclusiv erosului, imaginate de fantezia artistului popular anonim şi preluate în creaţii situate la rang de capodopere, indiferent de modalitatea reprezentării literare  (proză, poezie, teatru). Introducerea în universul erotic blagian este sugerată  inspirat prin reproducerea vestitei pânze a lui Picasso, „Domnişoarele din Avignon” (1970), unde talentul său de analist frizează  geniul, prin radiografierea psihologică de intensitate supraumană. Studiul introductiv, intitulat „Carmen amoris” punctează reperele şi unghiurile din care se cuvine a privi şi a înţelege poemele de dragoste scrise vreme de circa patru decenii şi declanşate de pasiunile Poetului pentru câteva fiinţe de mare nobleţe spirituală, fascinante prin frumuseţea fizică şi completându-se parcă una pe alta printr-un schimb de locuri cu iz de vrajă. Din cele cinci muze feminine, una singură a rămas constantă, de neînlocuit, ea înseninând începutul şi sfârşitul, căci a înţeles ceea ce este imposibil altora, anume adevărul după care „creaţia precede morala” în cazul artiştilor ce sparg tiparele acceptate.

Este vorba de soţia sa, Cornelia, unicat în istoria cuplurilor din literatura şi cultura noastră. Pe bună dreptate afirmă şi  Z.Cârlugea (citându-şi protagoniştii acestor superbe poveşti de dragoste) că „darul de a stimula este, dintre toate calităţilor înzestrării sale cel mai frumos ce-l poate avea o femeie pe plan istoric”. Se ştie, s-a demonstrat în timp că vârsta interioară  a lui L. Blaga stă şi sub semnul Erosului. Reflexul în poezie a avut un traseu interesant şi, în parte, firesc, Poetul pornind de la un vitalism exploziv, de sorginte expresionistă, spre a trece treptat, treptat la şoptirea elegiacă, sub care mai răzbat rareori ecouri ale tumultului pasional, caracteristică a contemplărilor clasiciste. Asemenea zodii, fiecare având reflexe specifice în lirica sa, poartă  nume care merită a fi amintite când se iveşte ocazia, pentru că a te număra printre muzele inspiratoare ale unui asemenea bard, înseamnă un titlu de glorie, un nimb de nemurire. Antologatorul le „divulgă” identitatea, bazându-se pe cercetările anterioare ale confraţilor. Cele cinci femei cu aură de zeiţe se numesc Cornelia Brediceanu-Blaga, Dominţa Gherghinescu-Vania, Coca Rădulescu, Eugenia Mureşanu şi Elena Daniello. Au rămas în istorie şi  în legendă, deoarece Lucian Blaga le-a nemurit în nestemate precum: „Lumina”, „Noi şi pământul”, „Lumina raiului”, „Izvorul nopţii”, „Schimbarea zodiei”, „Încântare”, „Îndemn de poveste”, „În jocul vârstelor”, „Întâlniri”, „Epitaf pentru Euridike”, „Prier”, „Cântecul spicelor”, „Drum prin cimitir”, „Bocca del  Rio”, „Andante”, „Risipei se dedă florarul”, „Primăvara”, „Poveste” şi câte altele, printre cele mai desăvârşite frumuseţi scrise în graiul înnobilat de meşteri de tot felul, spre a ajunge la treptele de sus, adică acelea din perioada interbelică, atunci când s-a statuat marea poezie română.

Antologia realizată de Z. Cârlugea subliniază această concluzie a majorităţiicriticilor şi istoricilor literari.

Liviu GRĂSOIU

(LITERE, An XI, Nr 4 (121), pp. 37 și 43, Târgovişte)

Afinităţi de lectură

Cartea d-lui Zenovie Cârlugea, Lucian Blaga Solstiţiul sânzienelor (apărută în 2010 la Editura Măiastra, Târgu-Jiu) constituie o magistrală evocare a unei dimensiuni penumbrice a existenţei poetului şi filosofului Lucian Blaga, mai precis, relaţia sa cu muzele care i-au luminat zbuciumatul destin. Acest spaţiu privilegiat, ţinut sub pecetea tainei, surprinde, sui-generis, o ultimă frontieră de cucerit în ascensiunea spre cunoaşterea omului deplin care a fost Lucian Blaga. Demersul autorului este, aşadar, cu atât mai îndreptăţit, cu cât aura de mister care învăluie biografia poetului nu se disipează, ci, dimpotrivă, întregeşte întru mister portretul unui gânditor genial, prin racordarea la secţiunile fragmentare ale unei realităţi cotidiene compuse din scene de familie, din detalii despre misiunile diplomatice pe care le-a onorat cu prisosinţă, din episoade mondene, din odihnitoare aduceri-aminte ale prietenilor şi cunoscuţilor lui Blaga.

Într-un montaj amplu, autorul recreează caligrafiile sinuoase ale destinului blagian, utilizând diferite surse documentare şi antrenând cititorul în aventura redescoperirii faţetelor mai puţin explorate ale unei personalităţi de excepţie în cultura română.

Amănuntul biografic este atent circumscris, pentru a nu lăsa loc eventualelor echivocuri. În câteva cazuri, autorul restabileşte tranşant adevărul unor fapte, recurgând permanent la surse primare, ca să ne exprimăm astfel, ale actanţilor din „epopeea” blagiană. Prin angrenarea referinţelor încrucişate în acelaşi spaţiu discursiv, autorul reuşeşte să construiască o linie a coerenţei expunerii, care nu lasă cititorul să se piardă în plasa unor incertitudini de ordin procedural.

Practic, dl. Cârlugea lasă protagonistul şi martorii să vorbească, să închege propriul dialog peste timp cu posteritatea. Textele poetice blagiene, contrapuse unor pagini de jurnal sau unor referinţe directe sau indirecte ale muzelor, întregesc telescopajul global al cărţii. Fotografiile, reproducerile de manuscris vin să întărească imaginea de ansamblu, punctând totodată detalii inedite.

Autorul urmăreşte, într-un demers de continuitate, conturarea nu doar a portretului lui Blaga, văzut ca erou în parcurs iniţiatic, dar şi să dea seamă de efigiile doamnelor din viaţa poetului, muzele care i-au marcat sau, mai bine zis, i-au străluminat orizonturile existenţiale şi creatoare.

În slujba acestui demers, autorul pune laolaltă mărturii ale poetului însuşi despre muze, mărturii ale muzelor despre poet, mărturii ale membrilor familiei despre muze, mărturii ale prietenilor poetului despre poet şi despre muze şi, în sfârşit, mărturii ale prietenilor muzelor despre muze. Întregul periplu bio-bibliografic reprezintă nu doar o sumă de simple referinţe încrucişate, ci un calup de declicuri pentru configurarea unei viziuni de ansamblu, luminătoare de esenţe tari ale personalităţii blagiene.

Convins că realizarea, în termeni blagieni, a potenţelor creatoare ale unui poet este stimulată şi de contactul uman, ca o reverberare de conştiinţă în lumi textuale cu sensuri complet noi, dl. Cârlugea procedează la studierea în profunzime a relaţiilor interumane ale poetului

Lucian Blaga, alăturând, cum spuneam, texte din vârste diferite de creaţie, exponenţializate în raport cu personalitatea fiecărei muze. Din aceste contrapuneri, vedem cum lumini intens focalizate cad pe aspecte diferite ale dinamicii personale a protagonistului şi a eroinelor în discuţie.

Puse între oglinzi paralele, ele reprezintă premise de conturare a unor adevăruri ce privesc nu doar aspectul material, să-i spunem, al rostuirii omului Blaga în realitatea imediată a epocii, dar şi dimensiunea formării sale spirituale, a proiectării eforturilor sale de gândire şi, respectiv, a exploziei de creativitate poetică ce a dus la zămislirea unui univers liric tumultuos, ca un strigăt din adâncurile metafizice ale eului.

Fiindcă, textul nu este rupt de viaţă, chiar dacă autonomia sa în raport cu discursivizarea lumii „reale” este netă. Textul nu este o rupere de conştiinţa primară a creatorului, ci este o expansiune a acesteia, configurată pe premisele unor alt fel de raportări la transcendent şi la ordinea cosmică.

Procedeele de obiectivare a unor perspective multiple a fenomenului Blaga fac din volumul d-lui Cârlugea un adevărat documentar-eseu, în care camera se îndreaptă asupra unor resorturi iniţial nebănuite, regizorul urmărind ca prin combinarea selecţiilor să redea filonul primar al faptelor. Cartea se citeşte pe nerăsuflate, însă recomandăm lectorului să zăbovească la detalii, să mediteze la parcursul iniţiatic care se revelează progresiv în paginile atent realizate, atât ca frazare, ca ritm ideatic şi discursiv, dar şi ca dispunere în spaţiu, prin combinare cu reproduceri de facsimile, reproduceri de medalioane ale unor personalităţi care au legătură cu istoria generală a cărţii (exemplul elocvent al lui Charles L. Morgan), fotografii ale locurilor prin care Poetul şi-a purtat neostoit paşii, dar şi a unor tablouri ori sculpturi celebre menite a crea o consonanţă în spaţiul discursiv cu ideile exprimate. Volumul se distinge prin înalta ţinută grafică, fapt care completează fericit tonul general al volumului, precum şi fluxul ideilor. Tocmai de aceea, se impune o lectură multiplă, angajată pe nivele diferite, în convergenţă cu proiectul autorului. Proiect care ţinteşte, mutatis mutandis, o dublă articulare de fapte. Prima, din noianul de informaţii, unele contradictorii, altele controversate, să contureze portretul unui Blaga sub zodia Erosului şi al Eternului feminin şi, în subsidiar, să fixeze acest portret în centrul unei rotiri de galerii ale figurilor muzelor sale şi, să extindă raportarea la întreaga atmosferă a epocii. A doua, să dea seamă de zona aurorală a creaţiei poetice, transmutând întreaga aventură biografică din aspectul său de fragmentarism în factor pre-configurator de convergenţă pe direcţia stimulării creaţiei unei poezii majore. De altfel, această a doua ţintă a demersului acestui volum este în consonanţă cu viziunea lui Blaga însuşi. Cele două ţinte elimină din start orice gratuitate, mai ales că autorul recurge şi la observaţiile pertinente ale unor critici avizaţi în materie: „Iată de ce ideea realizării acestei cărţi nu are nimic din gratuitatea speculaţiilor în marginea adevărului, întemeindu-se, aşadar, nu numai pe o motivaţie istorico-literară, menită a desluşi portretul artistic şi uman, ci şi pe o probantă raportare la întreaga sa operă, de la poezie şi dramaturgie la proza de o referenţialitate mai directă, de o circumstanţialitate mai întreţesută…”.

Volumul este destinat, de fapt, şi la a detracta o serie de fabulaţii şi confabulaţii privind viaţa amoroasă a lui Blaga. Autorul nu se fereşte s-o afirme cu toată convingerea. Considerăm, şi din acest punct de vedere, că proiectul d-lui Zenovie Cârlugea este unul reuşit, de mare amplitudine şi ţinută. Proiect care merită felicitat cu toată ardoarea.

Facem menţiunea că am decis să nu introducem alte citate, nici să ne referim direct la aspecte de detaliu sau la informaţii precise prezentate în carte. Ne-am limitat scurta prezentare la câteva aspecte tehnice, pe care le considerăm relevante în zona discursivă explorată.

Lăsăm cititorului posibilitatea neîngrădită de a descoperi singur texturile discursive şi configuraţia de ansamblu a cărţii, ce reuşeşte să redea, în prelungirea posterităţii, conturul uman şi artistic al unui Lucian Blaga în continuă transformare (atât în ochii contemporanilor, cât şi în cei ai urmaşilor), adică, în deplină ardere şi renaştere de sine, catalizat de nepieritoarele iubiri.

Cristian PAȘCĂLĂU

(Tribuna, Claviaturi, Cluj-Napoca, nr. 16, 16-31 octombrie 2010)

“Lucian Blaga – Solstiţiul Sânzienelor

(Editura “Măiastra”, Târgu-Jiu, 2010)

Destinul literar al profesorului târgujian dr. Zenovie Cârlugea s-a format şi dezvoltat timp de peste trei decenii în preajma marelui nostru Blaga, geniu tutelar al sec al XX-lea,  precum fusese Eminescu pentru secolul precedent, după mirabila previziune a lui C. Noica.

În tot acest timp, de la o teză de licenţă susţinută la Literele bucureştene cu un Eugen Simion întors recent de la un stagiariat la Sorbona (Poezia lui Lucian Blaga, eseu critic, 1995), a perseverat, către gradul I, tot cu o cercetare asupra universului artistic blagian, pentru ca în 2004 să-şi susţină, la Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu”, o masivă şi foarte documentată teză de licenţă asupra întregii opera (îndrumător: criticul literar Mircea Tomuş), tipărită apoi sub titlul “LUCIAN BLAGA. Dinamica antinomiilor imaginare” (Ed.Media Concept, Sibiu, 2005). A urmat o carte-mozaic LUCIAN BLAGA – studii, eseuri, comunicări, evocări & interviuri, comentarii critice (2006), lansată la a XV-a ediţie a acestui Festival.

De data aceasta, autorul ne face o reală şi plăcută surpriză:  îşi propune un documentar, deloc sentimental, pe tema aşa-numitelor «Muze» cunoscute de poet de-a lungul ultimelor două decenii de viaţă, mai exact din 1941 (de când datează legătura cu Domniţa Gherghinescu-Vania“ din Cetatea Braşovului), înaintând apoi prin timp cu studenta italienistă de la Sibiu, Coca Rădulescu, existenţa fulgerător de tragică de  prin anii 1945-46, din viaţa poetului, după care, revenind la Cluj, poetul cunoaşte alte două «muze»: pe învăţătoarea preoteasă Eugenia Mureşanu (soţia renumitului protopop al Clujului, familia rămânând aici în timpul Diktatului de la Viena şi dedicându-se unei opere de rezistenţă prin cultură şi spirit) şi mai apoi pe medicul stomatolog Elena Daniello, soţia unui ilustru profesor doctor şi academician, care vor deveni în 1951, la Gura Râului, naşii de cununie ai lui Dorli şi cuscrii familiei Blaga. Mult mai delicată ca „evocare”, această ultimă secvenţă din viaţa sentimentală a poetului, – care a dat roade de un înalt nivel ideatic şi de superbă transfigurare artistică, identificate cu multă atenţie în poezia amestecată a ultimelor cicluri,- este încă în mişcare şi neaşezată, căci Elena Daniello încă trăieşte, unele aspecte rămânând desigur a fi clarificate (ne cerem, desigur, scuze, în caz că nu vom fi întotdeauna pe placul unor persoane apropiate poetului, dar ne asumăm ipotezele critice de aici şi logistica realizării lucrării în ansamblu)..

Cartea LUCIAN BLAGA – Solstiţiul sânzieneloreste, în linii mari, o carte-omagiu adus cunoscutelor «muze» blagiene, de Mărţişor 2010, dar şi un documentar minuţios de critică şi istorie literară în delicatul demers al identificării textelor de referinţă pentru fiecare perioadă în parte.

Într-un cuvânt lămuritor “Carmen amoris” suntem preveniţi asupra tezei morale de la care pleacă şi pe care o susţine întreaga lucrare referitoare la “darul de a stimuli” al femeilor din preajma poetului, înţeles de soţie şi semeni, ceea ce a constituit cadrul ambiant şi vital fără de care opera nu s-ar fi născut în acest freamăt imagistic şi sufletesc.

În realizarea cărţii sale, pe care o are în vedere de cel puţin doi-trei ani, dl Cârlugea a luat legătura cu oameni din apropierea poetului, cu fiica acestuia Dorli Blaga, cu critici şi istorici literari care l-au cunoscut, dar şi cu mulţi alţi iubitori ai operei blagiene, adunând mărturii, documentare, material iconografic, în general tot ceea ce l-ar putea ajuta să realizeze o monografie de acest fel, cam de pionierat în cultura românească.

Cartea a fost supervizată, încă de la prima listare a ei, de maestrul Ovidiu Drimba, president de onoare al trimestrialului de cultură care apare la Târgu-Jiu, Portal-MĂIASTRA (2005-2010), a cărui prezentare pe coperta a IV-a spune totul, cu eleganţă şi autenticitate:

«Autor a trei cărţi substanţiale şi de succes (Dinamica antinomiilor imaginare din 2005 proiectează viziunea cea mai cuprinzătoare asupra operei literare blagiene), poet, brâncuşiolog şi dacolog cunoscut, fondator şi de cinci ani coordonator al uneia dintre cele mai importante reviste literare şi de cultură: „Măiastra” – dedicată în principal celor patru Puncte Cardinale ale spiritualităţii româneşti: Eminescu, Blaga, Arghezi, Brâncuşi, – istoricul şi criticul literar prof. dr. Zenovie Cârlugea îmbogăţeşte acum bibliografia Poetului „Domniţelor” şi al „Epitafului pentru Euridike” cu o valoroasă surpriză: o carte încântătoare care îl prezintă, pentru prima oară exclusiv, în ipostaza de poet al iubirii, pe cel pentru care „O fată frumoasă e o fereastră prin care privim în Paradis”, iar „Speranţa secretă când despoi un trandafir este de a găsi sub petale un trup de fată…”

Şi ca poet al iubirii, Lucian Blaga este un spirit de esenţă eminamente goetheeană. La fel ca pentru Faust, şi pentru Poetul nostru concluzia întregii sale vieţi a fost: Eternul-Feminin / Ne înalţă-n tării.” // “Das Ewig-Weibliche / Zieht uns hinan!”. – Şi autorul prezentei cărţi, fără precedent ca gen în literatura noastră, expune, cu rigoarea perfectă a cercetătorului literar, şi portretizează, cu fineţea de tuşă a poetului, succesiv, cele cinci „poveşti de dragoste” ale lui Lucian Blaga, trezindu-le la viaţă pe cele cinci muze, fiecare aducând cu sine grupajul de poeme pe care le-a inspirat fiecare.

O investigaţie critică minuţioasă şi subtilă. O lectură  captivantă. Un cald omagiu Poetului îndrăgostit, memoriei muzelor lui, iubirii şi Eternului Feminin.»

Subscriem la această frumoasă şi exactă prezentare semnată de fostul asistent, la catedra de filosofia culturii, al lui Lucian Blaga.

Dan Radu ABRUDAN

(Polemika, Tg.-Jiu, 2010)

Lucian Blaga în Solstiţiul Sânzienelor

Subiect de maxim şi constant interes, viaţa şi opera lui Lucian Blaga continuă să captiveze cercetătorii, atrăgându-i pe un tărâm al poeziei şi misterelor orfice, al purităţii şi devotamentului întru creaţie. În jurul marilor personalităţi culturale s-a creat aproape întotdeauna un cerc de prieteni şi cunoscuţi, dintre care cel mai adesea literaţi, oameni ai condeiului, care au ştiut depune mărturie peste timp despre ,,libertăţile”  creatorului în cauză.

Însă toate datele şi informaţiile care întregesc portretul unor mari fi guri scriitoriceşti sunt culese cu migală, din documente şi mărturii, de pasionaţii exegeţi, dintre care unii foarte dedicaţi autorilor pe care îi studiază. Este şi cazul neobositului cercetător, Zenovie Cârlugea, autor a patru consistente studii închinate memoriei şi operei marelui poet şi filosof de la Lancrăm, dintre care ultimul, în ordinea apariţiei, ne reţine atenţia aici, anume Lucian Blaga – Solstiţiul Sânzienelor (Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2010). Cartea de faţă, apărută recent, dovedeşte, încă o dată, un deplin devotament exegetic, o profundă  preocupare pentru sistemul poetic şi fi losofi c blagian, pentru receptarea postumă a operei literare a acestuia şi pentru imaginea poetului peste timp, fapt dovedit şi de prezenţa constantă şi discretă  a scriitorului Zenovie Cârlugea la diferite evenimente culturale realizate întru cinstirea acestei complexe personalităţi româneşti, Lucian Blaga (de amintit, în special, Festivalul Internaţional ,,Lucian Blaga”, desfăşurat anual la Alba, Sebeş şi Lancrăm, prilej de specială întâlnire pe care spiritul poetului, dominant în împrejurimile casei natale, o oferă cu generozitate profesorilor, iubitorilor de literatură, diplomaţilor, criticilor, pasionaţilor creatori).

Studiul la care facem referire abordează viaţa şi poezia blagiană  sub raportul strict al relaţiei poetului cu muzele inspiratoare. Demersul exegetic al profesorului Zenovie Cârlugea evidenţiază  nu doar episoade din viaţa poetului mereu îndrăgostit de eternul feminin, ci adduce şi subtile completări de istorie literară, supunând discuţiei date precise, amintind nume de biografi şi critici care, în decursul timpului, i-au dedicat lui Blaga diverse studii, printre care şi universitarul clujean Mircea Popa, un vigilent spirit al arhivelor şi foarte bun cunoscător al presei literar-culturale româneşti. Chiar dacă subiectul e uşor alunecos, Zenovie Cârlugea ştie să găsească tonul potrivit al frazei, expresia elegantă şi discreţia mărturisirii. În acest fel, cartea sa se constituie într-o lectură captivantă, prin care imaginea poetului Lucian Blaga se întregeşte, completând armonios portretul unui om extrem de sensibil la fluctuaţiile sentimentului de dragoste.

Între muzele cărora poetul le-a dedicat numeroase versuri, autorul studiului o plasează, în mod fi resc, pe primul loc, pe distinsa soţie a poetului, Cornelia Brediceanu-Blaga, cea care, statornică  în hotărârea sa, nu a încetat nicicând să fi e o consoartă  dedicată, cu un comportament ales şi o ţinută intelectuală pe măsură, toate puse în slujba realizării şi recunoaşterii unanime a personalităţii lui Lucian Blaga. De aceea, nimic necuviincios sau intim nu transpare din însemnările diaristice ale acesteia, conştientă fiind că acestea vor fi privite cu deplină atenţie. Însă această atitudine pune în lumină, totodată, o rară nobleţe şi o deosebită discreţie. Aşa cum arată  autorul, Cornelia Brediceanu ,,tolera, prin preajma poetului, anume prezenţe feminine’’ (p.31), cu condiţia ca acestea să-i inspire poetului creaţii frumoase. ,,Era o toleranţă de tip raţional, «impusă prin ridicarea voinţei». Îşi călca pe orgoliu şi pe mândria ei numai pentru ca «poezia să iasă bine»’’. (p.31).

O altă muză ,,în sensul deplin al cuvântului, ca «prietenă a poeziei», cum îi zicea poetul, este Domniţa, soţia prim-procurorului din Braşov, Dumitru Gherghinescu-Vania, el însuşi un condeier de talent.’’ (p.69). În familia Domniţei, poetul găsea acea atmosferă culturală  de efervescentă libertate creatoare, mai ales că salonul soţilor Gherghinescu era deschis cu generozitate diverşilor intelectuali şi literaţi români aflaţi în trecere prin Braşov, unii dintre aceştia evocând întâlnirile animate de farmec şi prietenie de la poalele Tâmpei.

Cu Domniţa din Braşov, Lucian Blaga a întreţinut o relaţie de afabilă  prietenie, suprapusă în timp peste anii profesoratului sibian, când poetul îşi vizita adeseori muza, însoţind-o în lungi şi fermecătoare plimbări sau aducându-i cuceritoarei ,,vestale’’ un gest de alinare şi alint în momentele de îndelungă suferinţă prin sanatoriile în care era internată. Nu doar în biografi a lui Lucian Blaga, ci şi în istoria literaturii române, Domniţa Gherghinescu-Vania se identifi că cu imaginea unei femei de reală distincţie, farmec şi altruistă dăruire, aşa cum subliniază  şi autorul rândurilor de faţă: ,,Autoare a volumului Cartea pierdută (editată postum, în 1971), care înmănunchează cugetări şi fragmente, dar şi o parte din corespondenţa acesteia cu soţul ei, cu Arghezi şi Blaga, – Domniţa a rămas în conştiinţa literară, în ciuda unei discreţii absolute, ca una din fi gurile remarcabile ale vieţii noastre culturale interbelice. Relaţia specială  a Domniţei cu Lucian Blaga, mai ales în urma publicării epistolarului (1995), îi conferă acesteia o aură de legendă trăită, înfiorată de acea adiere existenţială martirică.’’ (p. 105).

Tot în seria destinelor tragice se înscrie şi Coca Rădulescu, o altă  simpatie a poetului, ,,de scurtă  durată, însă de mare rodnicie artistică’’, ,,o apariţie fascinantă, nimbată de tragicul sfârşit din 1946, survenit din pricina ftiziei de care suferea.’’ (p.133). Studiul de faţă creionează tocmai destinele acestor femei care, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă, au aprins flacăra creaţiei în universul poetic blagian, contribuind, în mică sau mare măsură  (cazul Corneliei Brediceanu), la realizarea deplină a poeziei sale. Zenovie Cârlugea înregistrează, cu aplecarea istoricului literar, poveşti de viaţă cu ineditul şi drama lor, reconstituind un adevărat documentar al relaţiilor de simpatie, amiciţie, admiraţie şi fascinaţie ivite între sensibilul poet şi cele mai sus amintite, cărora li se alătură scriitoarea şi publicista Eugenia Mureşanu, precum şi medicinista Elena Daniello. Dacă Eugenia Mureşanu nu este creionată deloc măgulitor, în schimb Нélène Daniello, întruchipată în personajul Ana Rareş dinLuntrea lui Caron, reprezintă ,,expresia unei absolute feminităţi’’ (p. 191).

Prins într-o arhitectonică solidă, cu poezie, pagini de jurnal, reproduceri fotografi ce, pasaje din corespondenţă, detalii bibliografi ce şi date de istorie literară, demersul exegetic al lui Zenovie Cârlugea creionează, în tuşe adânci, imaginea lui Lucian Blaga ca un inspirat poet al iubirii.

(Portal-MĂIASTRA, nr. 3-4/2010)

Monica GROSU

Alba Iulia – Sebeș

 

Zenovie Cârlugea:

Lucian Blaga – solstiţiul sânzienelor

Primisem de la Bucureşti pachete cu cărţi dintr-o bibliotecă veche şi, când am despachetat, mi-a atras atenţia o cărticică cu filele îngălbenite de vreme. Am citit cele douăzeci de poezii şi am postat una din ele pe blog. Speranţa că voi afla cine este Vasile Lascăr, autorul poeziilor, am exprimat-o cu sentimentul unei aşteptări fără tensiune.

După opt luni, un cercetător autentic în domeniul literaturii, găseşte pe blogul meu poezia lui Vasile Lascăr şi se interesează de cartea din care am reprodus poezia.

Spre bucuria mea, un suflet plecat în ceruri, ale cărui frumoase poezii le-am citit,  a înlesnit întâlnirea mea cu o carte de excepţie: „Lucian Blaga – solstiţiul sânzienelor”. O consider una din cele mai importante opere ale profesorului şi criticului literar Zenovie Cârlugea, trăitor în același «amar târg» ca și Gheorghe Grigurcu.

Citisem în anul 1985 lucrarea: „Domniţa nebănuitelor trepte”, editată de Muzeul Literaturii Române, şi am scris  în anul 2008  un text pentru a răspunde, cu referire la conţinutul acestei opere, unor oameni  care nu suportau ca soţiile/soţii lor, persoane publice, scriitori, artişti îndeosebi, să aibă legături spirituale, culturale cu alte persoane. Aceste entităţi nu concepeau ca partenerul lor conjugal să comunice cu alţi oameni. Am venit atunci cu exemplul Doamnei Cornelia Blaga, găsit în acea carte.

Iată fragmente din scrisorile lui L. Blaga adresate Domniţei din care vedem atitudinea exemplară a doamnei Cornelia Blaga: „Cornelia, care mi le-a transcris, găseşte că Ardere e poezia cea mai frumoasă de acest gen… Şi mai ştii ce-a spus? Zicea: dacă Domniţa nu se face sănătoasă nici după o asemenea poezie…!”.  Apoi am încheiat acel articol: Scrisorile din „Domniţa nebănuitelor trepte” ne ajută să învăţăm atitudini specifice legate de IUBIRE în toată semnificaţia ei spirituală.

Acum, îmi doresc să citească oamenii  opera scrisă de Zenovie Cârlugea, anume: „Lucian Blaga – solstiţiul sânzienelor”, deoarece vor găsi o imagine completă a izvoarelor afective şi spirituale ce au alimentat marea creaţie blagiană, precum şi o amplă descriere a atitudinii  nobile ce a avut-o soţia Poetului.

Am parcurs cu creionul în mână volumul istoricului şi criticului literar prof. dr. Zenovie Cârlugea şi am notat ceea ce mi-a atins inima şi sufletul. Vă ofer câteva aspecte:

Rar întâlnim o prefaţă atât de amplă şi de ajutor în înţelegerea unei opere, iar autorul i-a dat şi un nume pe măsură: «Carmen amoris». Pentru o documentare cât mai exactă în această chestiune atât de sensibilă, cercetătorul s-a adresat nu numai fondului documentar existent, dar și unor cunoscuți ai poetului (Ovidiu Drimba de la București, dr. Coriolan Brad de la Gura Râului ș.a.), neuitând a dialoga pe această temă cu dna Dorli Blaga, ea însăși autoare a unor pagini consistente în această privință.

S-a adresat, mai întâi, „bunului prieten Ovidiu Drimba […], fostul asistent al profesorului din perioada 1946-1947, cununat chiar de familia Blaga” şi acesta îi răspunde:

„Ideea cărţii proiectate este excelentă – şi va avea, sunt foarte sigur, o căutare şi un succes uriaş. Personal nu prea vă pot ajuta. Sunt eu  «tânărul» (de-atunci) la care Blaga ţinea mai mult – dar nici să-mi facă confidenţe privind «subiectul» sau persoanele «în chestie» nu era! Totuşi, mi se par elocvente cuvintele cu care mi-a răspuns când l-am întrebat (în vara lui 1946) despre căsătoria pe care mi-o plănuiam: «Da, dar să nu-ţi ia total libertatea.» – Ce înţelegea el prin asta, putem interpreta noi cum credem…”

Lucrarea „Lucian Blaga – solstiţiul sânzienelor” este structurată în cinci capitole, ce poartă numele așa-numitelor «muze» ale poetului: Cornelia Brediceanu-Blaga; Domniţa Gherghinescu-Vania; Coca Rădulescu; Eugenia Mureşan; Elena Daniello.

La finalul fiecărui capitol, autorul, sub titlul „texte”, a reprodus poeziile dedicate de Blaga, femeii respective. Cei dintre noi care am citit poeziile în diferite volume, iar acum găsim unele din ele grupate după criteriul… muzei, ne bucurăm. E vorba, desigur, de o operație istorico-literară foarte delicată, dar care autorului i-a reușit.

Cornelia Brediceanu-Blaga, soţia Poetului, a avut o contribuţie decisivă în afirmarea tânărului ei soţ, iar mai târziu în tot ce a creat el.

Pentru ea a scris:

„Lumina/ lumina ce-o simt/ năvălindu-mi în piept când te văd,/ oare nu e un strop din lumina/ creată în ziua dintâi,/ din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?”

În acest prim capitol despre „Marea Doamnă a literaturii noastre” citim interesante informaţii, dintre care amintim câteva. Iată mărturia profesorului clujean Vasile Emanoil, căruia Cornelia Blaga i-ar fi  spus: „Era prea mare  ca să fie numai al meu. Muzele care l-au inspirat nu mi-au produs amărăciuni. Lucian avea  nevoie de ele pentru creaţia sa. O soţie a unui scriitor trebuie să înţeleagă  şi să ierte. Să nu pozeze în martiră.”

La fel, scriitorul Ion Oarcăsu afirmă despre Cornelia Blaga: „Înaintea noastră, a tuturora, ea a simţit, încă din anii tinereţii vieneze, că tânărul palid şi neliniştit poartă în tăcerea lui expresivă semnele rostirii imagistice de excepţie. Devenită însoţitoarea lui prin viaţă, nu s-a îndoit niciodată de steaua mereu urcătoare a destinului poetic şi filosofic blagian. Ani mulţi i-a fost princiala confidentă literară. I-a protejat tăcerea, neliniştile, fragilităţile şi orgoliile cu propria ei tărie, cu discreta şi nobila ei renunţare neostentativă.”

Din „textele” de la finalul primului capitol fac parte şi aceste versuri scrise de Lucian Blaga pentru soţia sa Cornelia: „Setor îţi beau mireasma şi-ţi cuprind obrajii/ cu palmele-amândouă, cum cuprinzi/ în suflet o minune./ Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stăm.”(Dorul).

Din cartea despre care vorbim, aflăm că fata lui Lucian Blaga, Dorli, spune despre tatăl său: „Cred că totuşi o perioadă de timp, tata a fost îndrăgostit de fiecare dintre ele… De fiecare dată a existat un sentiment profund, care a dus la nişte creaţii literare foarte frumoase. Fără sentiment nu se poate izvodi nimic…”

Și mai departe considerațiile autorului privind aceste prezențe feminine în viața poetului: „Muză în sensul deplin al  cuvântului, ca «prietenă a poeziei», cum îi zicea poetul, este Domniţa, soţia prim-procurorului din Braşov, Dumitru Gherghinescu-Vania, el însuşi un condeier de talent. […] Poetul aprecia la Domniţa şi caracterul ei voluntar, dăruirea, generozitatea, altruismul, implicarea în viaţa cultural-artistică. Ea va face unele reale servicii poetului, în organizarea unor conferinţe la Braşov […] Blaga îi trimite, permanent, cărţile sale, solicitîndu-i aprecieri.”

În capitolul al treilea,  autorul vizează altă referință: „Între simpatiile  de scurtă durată, însă de mare rodnicie artistică ale poetului, Coca Rădulescu rămâne o apariţie fascinantă, nimbată de tragicul sfârşit din 1946, survenit din pricina ftiziei de care suferea. […]  Cât de  zguduit a fost poetul şi cât de puternică i-a fost afecţiunea ne-o spune Epitaful pentru Euridike: «Cineva într-o zi te-a luat, Euridike, de mână/ ducându-te foarte departe/ prin negura care desparte./ În întunericul meu locuieşti/ de-atunci ca o stea în fântână./ Când nicăieri nu mai eşti/ eşti în mine. Eşti, iată, Aducere-Aminte,/ singur triumf al vieţii/ asupra morţii şi ceţii…»”.

Citind acest capitol, iar m-am bucurat să văd pentru cine a scris Blaga o poezie pe care o iubesc, iar dl Zenovie Cârlugea o reproduce la „texte”: „Cum s-a făcut nu-i bine să cunoaştem./ Ştim doar că-n spaţii şi în vis/ noi ne-ntâlnim mereu aceeaşi,/ mereu sub pomul interzis./[…]/ De pretutindeni suflând – un vânt/ ne înteţeşte-o clipă nimbul,/ ce-l dobândirăm cu întârziere -/ Ca să ni-l pierdem prea curând.” (Întâlniri)

Capitolul al patrulea este dedicat celei portretizate într-o viziune de tumultuos realism magic în romanul postum Luntrea lui Caron:„Dintre toate aşa-numitele «muze» ale Poetului, Eugenia Mureşanu […] este o apariţie telurică şi pasageră din anii revenirii la Cluj.”

Ultimul capitol este dedicat Elenei Daniello, prezența feminină cea mai îndelungată în viața poetului, într-o perioadă biografică de mari încercări. Încredințându-i multe din scrierile sale, chiar manuscrisul romanului «Luntrea lui Caron», centenara dr. Elena Daniello a predat în anii din urmă un bogat fond documentar la Biblioteca Universității din Cluj („Fondul Lucian Blaga”): „De departe putem constata, – scrie dl Z. Cârlugea –  atât din propriile manifestări, cât şi din mărturisirile celor ce l-au cunoscut, că «muza» cea mai apropiată şi devotată, dar şi cea care i-a luminat şi înseninat ultimii zece ani de viaţă a fost Hélène Daniello […]. Expresie a unei absolute feminităţi («geană dintr-o pleoapă a lui Dumnezeu»), aceasta este întruchipată (în parte) în personajul Ana Rareş din «Luntrea lui Caron» ca  «o făptură aproximativ mijlocie de stat, de o distincţie care o înălţa»”.

Când am ajuns la ultima filă a cărţii, am reflectat la faptul că viaţa lui Lucian Blaga, în complexitatea și variabilitatea ei, constituie un tot: cu naşterea, trecutul, viitorul şi mai ales cu destinul veşnic hărăzit de Dumnezeu.  Noi, văzând  prin cărţi scrise cu trudă şi dăruire, câte ceva din ceea ce a fost şi ce a lăsat în urmă, parcă intrăm, cumva,  în adevărul persoanei dincolo din ceea ce a părut a fi Lucian Blaga, citindu-i doar poeziile. Acum, prin cartea profesorului Zenovie Cârlugea, descoperim legăturile ce au creat motivaţii şi energii creatoare pentru Poet.

Pilduitoare și binevenită în contextul contribuțiilor din ultimii ani la mai buna cunoaștere a vieții și operei lui Lucian Blaga, cartea autorului târgujian se adaugă altora scrise cu aceeași pasiune și dăruire, ceea ce îl recomandă pe prof. dr. Zenovie Cârlugea drept unul din cei mai temeinici critici și istorici literari în domeniu. Recent, la Tipo Moldova, a apărut, într-o nouă ediție, revăzută și augmentată, exegeza «Lucian Blaga. Dinamica antinomiilor imaginare», iar în anii din urmă alte două cărți primite cu interesul cuvenit de critica literară: «Lucian Blaga – sfârșit de secol, început de mileniu» și «Blaga – Goethe. Afinități elective» (cărți procurate de mine într-o excursie la Casa Memorială «Lucian Blaga» din Lancrăm).

Închei cu cuvintele nonagenarului Ovidiu Drimba despre această minunată carte: „O investigaţie critică minuţioasă şi subtilă. O  lectură captivantă. Un cald omagiu Poetului îndrăgostit, memoriei muzelor lui, iubirii şi Eternului Feminin.”

   Bistriţa, 16 februarie 2014                

 Jeniţa NAIDIN

„Răsunetul”, Bistrița, 17 februarie 2014

Pagina de cultură

*

 

 

Iubiri celebre // „Ne-ntâlnim mereu aceiaşi, mereu sub pomul interzis…”

22.06.2014,16:40 – Autor: Ziarul National

Iubiri celebre // „Ne-ntâlnim mereu aceiaşi, mereu sub pomul interzis...”sursa: google.ro

Clasici contemporani // „Ne-ntâlnim mereu aceiaşi, mereu sub pomul interzis…”

În cartea „Lucian Blaga – solstiţiul sânzienelor”, criticul literar Zenovie Cârlugea descoperă izvoarele afective şi spirituale ale marelui poet. Aceasta conține cinci capitole ce poartă numele „muzelor”, la finalul fiecăruia fiind reproduse poeziile dedicate femeii respective.

Şi-a găsit pentru toate vârstele biologice câte o muză care avea să-i descătuşeze forţele creatoare. S-au produs „pe rând şi niciodată concomitent”, vorba poetului, găsind de fiecare dată la soţia sa „o înţelegere înţeleaptă”.

Însoţitoarea lui prin viaţă

Cornelia Brediceanu-Blaga a avut o contribuţie decisivă în afirmarea poetului, iar mai târziu – în tot ce a creat el. „L-am înţeles perfect pe el şi arta lui. Chiar dacă uneori n-a fost uşor. Dar numai înţelegându-l, am constituit împreună o unitate adevărată”.

Este greu de explicat prin simpla morală, dacă în sprijinul ei n-ar fi venit poezia. Cu atât mai mult înțelegem ce om excepţional a fost Cornelia.

„Prietenă a poeziei”

Domniţa Gherghinescu-Vania, femeie frumoasă, cultivată şi rafinată, în preajma ei a petrecut clipe de plăcută sărbătoare intelectuală. Alertat de faptul că Domniţa, bolnavă de tuberculoză, a fost internată într-un sanatoriu, i-a făcut vizite de taină, cum reiese din scrisorile pe care și le-au adresat unul altuia. Era o fiinţă sclipitor de inteligentă şi cu o feminitate debordantă şi cuceritoare care a ştiut să şi-l facă partener de visuri pe Blaga, care i-a dedicat mai multe poezii. Apare şi în romanul autobiografic „Luntrea lui Caron”.

Simpatii de scurtă durată

O altă „muză” romantică la culme prin moartea sa timpurie estCoca Rădulescu, o frumoasă studentă bucureşteană care i-a adus la Sibiu un mesaj din partea traducătoarei sale. Blaga s-a simţit cucerit de frumuseţea tămăduitoare a Cocăi, vizitând-o la un moment dat acasă la ea, îngrijorat de starea sănătăţii ei, deoarece tânăra era atinsă de tuberculoză.

Apariţie pasageră

Un caz aparte îl constituie Eugenia Mureşanu, frumoasa şi talentata soţie a protopopului Florea Mureşanu. Scriind şi ea poezii, a reprezentat pentru el o parte din pământul ţării părăsite şi, la modul simbolic, prezenţa tulburătoare a pământului natal. Feminitatea ei aţâţătoare şi agresivă este transmisă şi paginilor de amintiri din romanulsău. Şi acest episod amoros a lăsat urme în creaţia poetului.

„Geană dintr-o pleoapă a lui Dumnezeu”

Cea mai apropiată şi devotată muză, prezența feminină cea mai îndelungată în viața poetului, într-o perioadă biografică de mari încercări, este Elena Daniello. Ostracizat de regimul comunist, încercând să se adapteze muncii de „simplu bibliotecar”, fiind doar relativ consolat că „a făcut-o şi Eminescu”, Blaga regăsea în ospitaliera casă Daniello un preţios liman moral. Romanul „Luntrea lui Caron”a fost dedicat Elenei, alături de multe alte poezii.

Elena Daniello a vegheat cu dăruire ultimii ani de creaţie ai poetului, învăluindu-i într-o uşoară aură romantică, aşa cum îşi dorea poetul. Blaga a trăit măreţia zenitului simţindu-se alături de aceasta ca într-o nouă familie renăscută.

Căutarea mirajului

A fost Blaga un Don Juan?

Mărturii ale apropiaţilor poetului: „Îmi place să cred c-au fost mai mult literare aventurile, fiindcă din versurile lui se vede că gusta foarte mult metafora…

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: