Lucian Blaga. Studii. Articole. Comunicări (2006)


LUCIAN BLAGA

Studii. Articole. Comunicări


Blaga în amurg

I.Cercetător laborios al lui Lucian Blaga (este autorul unui masiv volum, Lucian Blaga. Dinamica antinomiilor imaginare, Ed. Media Concept, 2005), Zenovie Cârlugea ne oferă acum un „supliment” al trudei d-sale, ce-şi propune a aprofunda cîteva aspecte ale subiectului ca şi inepuizabil căruia i s-a consacrat. Imaginea marelui creator se recompune astfel încă o dată din preciziuni şi detalii convergente, din noi date care-i întăresc liniile generale, le clarifică în perspectiva istoriei literare mereu nesăţioasă de informaţii şi nuanţări, mai cu seamă cînd e vorba de nume cu caracter fundamental. Un capitol sensibil cu deosebire, încă insuficient elucidat, al existenţei lui Blaga, e cel final, stigmatizat de marginalizarea sa din partea regimului comunist. L-am frecventat în acei ani ai unui amurg amar şi-mi amintesc tristeţea resignantă, demnă, cu care poetul îşi purta povara nedreptăţii. Era conştient de împrejurarea că totalitarismul e o fază efemeră, că Istoria va face la un moment dat pasul spre normalitate, „chiar dacă trecînd peste durata vieţilor noastre”. „Viaţa omenirii cunoaşte uneori astfel de valuri tulburi, însă din fericire trecătoare”. Preumblîndu-ne pe străzile din centrul Clujului, exclama: „Aceste ziduri aparţin acum temniţei noastre, însă odată şi odată ne vom elibera”. Zenovie Cârlugea aminteşte că Blaga se văzuse scos de la catedra universitară de la Cluj la 1 aprilie 1949 şi eliminat din Academie, că nu mai putea publica nimic, operele lui fiind prohibite, trecute în inchizitorialul catalog Publicaţii interzise. „El nu fusese suspendat din învăţămînt datorită Ťunor ambiţii şi invidii personaleť (ce i-ar fi angajat pe unii comilitoni de teapa lui Pavel Apostol, N. I. Ignat sau I. Vitner), ci conform articolului 40 din Directivele de bază ale NKVD pentru ţările din orbita sovietică, document Ťstrict secretť elaborat de Moscova la 2 iunie 1947 şi trimis partidelor comuniste din Europa Centrală şi Răsăriteană, acea Ťscriptură stalinistăť a comunizării României la care însuşi Blaga face referiri în Luntrea lui Caron”. Mai probabil şi una, şi alta. Urmărit cu străşnicie de Securitate, printr-un dosar operativ iniţiat la 20 decembrie 1955 şi închis abia la 22 mai 1961, deci după decesul său, perceput ca „exponent al regalităţii şi burgheziei”, autorul Spaţiului mioritic „va trăi în anii stalinismului şi dejismului cei mai nenorociţi ani ai vieţii sale, impactul cu totalitarismul relevînd o conştiinţă exemplară a omului şi artistului, care, asistînd la Ťcrucificarea Românieiť, trăia el însuşi propria-i crucificare”. E posibil să fi fost şi arestat pentru cîteva zile (conform afirmaţiei lui Achim Mihu), fiind eliberat în urma intervenţiei pe care soţia sa, Cornelia, a făcut-o pe lîngă Petru Groza, prin Veturia Goga, care-l avea pe înaltul nomenclaturist drept fin (Blaga îmi vorbea cu admiraţie despre Veturia, „femeie superioară”, „o mare inteligenţă şi o mare energie”, care-i era verişoară). în acel timp negru al epurărilor şi arestărilor politice, în care istoria, potrivit spuselor sale, „înceta să mai lucreze cu idei, lucrînd numai cu dube”, poetul era, în orice caz, stăpînit de teama de a fi „ridicat”, ce revenea noapte de noapte. Orice bătaie în uşă i se părea suspectă: „Nu mă scol să deschid. Sînt încredinţat că fiinţa care a bătut va intra cu deschizătoarea de uşi şi porţi. (…) Odată trezit nu mai dorm. Mă zvîrcolec pînă se crapă de zi, căci la această oră mai e posibilă, din clipă în clipă, vizita nocturnă. Mă văd mereu cuprins în conul de lumină al unei lămpi electrice şi aud un glas cu modulaţii moscovite: Sînteţi arestat!” Iar într-o scrisoare către una din muzele sale, Elena Daniello, se asemuia cu Arhimede, cel ucis de un rudimentar soldat roman: „pe la amiezi mai aveam vreo trei pagini de transpus (din Faust, I, secvenţa Zi înceţoşată). Şi-atunci, cineva neaşteptat sună la uşă. Mi-am zis: dacă sînt ei, am să le spun: Noli tangere circulos meos. Dar n-au fost ei”, adică ofiţerii poliţiei politice. Trimis la „munca intelectuală de jos”, în birourile Bibliotecii Universitare clujene, era avizat asupra primejdiei iminente a Canalului, acel Drum fără pulbere, celebrat de un romancier al vremii. Iată ce-i scria fiicei sale, Dorli, în 1951: „Eu încerc să mă adaptez la noua viaţă cu ore fixe şi foarte nepoetice. Cîteodată stau cu capul pe fişele ce sînt nevoit să le fac despre produsele literaturii ardelene de la 1842. Acest canal e totuşi preferabil altuia”. Filat zi şi noapte, se simţea ca-ntr-un asediu moral. Din consultarea a patru dosare de urmărire informativă, avîndu-l ca obiect pe părintele d-sale, Dorli află că paginile lor sînt compuse din felurite „materiale” din care ar rezulta poziţia lui Blaga ca „naţionalist”, „legionar”, „duşman al poporului”, „filosof idealist” şi „poet metafizic”, adversar al „liniei politice” a partidului, după canonul practicilor represive ale cîrmuirii sovietice. Multe „rapoarte” şi „note informative” vizau în amănunt ocupaţiile cotidiene ale celui urmărit, vizitele primite şi efectuate, întîlnirile cu prietenii şi cunoştinţele şi, bineînţeles, lucrările sale nepublicate. Iese în relief o notă a lui Zaharia Stancu care, e drept, afirmă că „literatura lui nu deservea legionarismul”, dar cuprinde şi „recomandarea”, foarte utilă, evident, autorităţilor, potrivit căreia „opera dramatică a lui Blaga n-ar putea fi reprezentată azi pe scenă, din pricina misticismului de care e străbătută”. E mobilizată o amplă paletă de informatori, între care „Lucreţiu” (recrutat de la Institutul de Filosofie), „Sanda Predescu” (Rodica Clopoţel, fiica lui Ion Clopoţel, aşa-zisă prietenă de familie), „Cimpoieşu” (de asemenea angajat al Institutului de Filosofie), „Bărbulescu Panait” (eseist din Timişoara care l-a provocat pe Blaga la o discuţie). Dosarele cu pricina mai cuprind interogatoriile luate lui Vasile Netea, Ivan Deneş, Grigore Popa, Ion D. Sîrbu, V. Fulicea, lipsind, după cum remarcă Dorli, procesele-verbale de interogatoriu ale unor Ştefan Aug. Doinaş, I. Negoiţescu, Nicolae Balotă, Basil Gruia. La un moment dat, i se atribuie autorului Laudei somnului, proiectul fantezist al alegerii sale ca… preşedinte al ţării, în urma unei prezumate răsturnări a sistemului comunist, circumstanţă menită a intensifica supravegherea draconică exercitată asupră-i… Ca măsură de prevedere, Blaga îşi depune la diverse cunoştinţe manuscrisele, ameninţate cu confiscarea, la nepotul său Liciniu Blaga din Beiuş, la verişoara Vichi Bena-Medean, asistentă universitară la Cluj, la fosta sa studentă Livia Popa din Dumbrăveni, la Elena Daniello, acţiune ce n-a scăpat preavigilenţilor securişti. îndată după moartea lui Stalin, în martie 1953, apare totuşi o rază de speranţă. Blaga semnează un contract de traducător cu ESPLA, care i se pare că ar reprezenta o garanţie a libertăţii. Dar se vede tratat într-un mod nedemn. Aşa cum rezultă dintr-o scrisoare adresată lui Dorli, pensia pe care Fondul literar a transpus-o la Prevederile sociale „se pare că s-a împotmolit”. Iar traducerea operei lui Lessing, Nathan înţeleptul, a fost calculată la… „categoria III”! Beniuc, marele vrăjmaş al lui Blaga, rămîne insensibil la tribulaţiile sale. Pentru a se modifica „problema” încadrării piesei Nathan, Dorli, enervată, e nevoită a cere o audienţă la Miron Constantinescu.

În acest penibil context se întîmplă aproape un miracol. Blaga e propus la Premiul Nobel, în 1956, în virtutea unui referat întocmit de Basil Munteanu, aflat în exil la Paris, şi expediat comisiei de la Stockholm care avea misiunea decernării distincţiei. Basil Gruia susţinuse că Blaga a avut în mîini acel referat realizat de istoricul literar ajuns să predea la Sorbona, pe care-l propusese ca membru corespondent al Academiei Române, în sesiunea generală a acesteia din 15-31 mai 1939: „citeşte-l cu atenţie – mi-a spus. Nici eu n-aş fi putut face o prezentare atît de clară asupra operei mele. E o sinteză extraordinară. Mi-l restitui în cîteva zile. Nu mai am alt exemplar”. Indiscutabil, acordarea faimosului premiu (pe care l-a primit în acel an Juan Ramón Jiménez) ar fi reprezentat o glorificare nu doar a bardului nostru, ci şi a întregii literaturi române. „Dacă l-ai fi luat Tu – i se adresează cineva, într-un răvaş, poetului Axente Creangă (personaj din Luntrea lui Caron, care-l întruchipează pe Blaga) – o ţară întreagă s-ar fi înălţat. Şi istoria noastră ar fi trecut peste punctul mort al nadirului ei!” Dorli Blaga adaugă că tatăl său „a fost propus de cîteva ţări şi de Basil Munteanu, din Franţa, şi de Rosa del Conte, din Italia. Şi poate c-au existat şi alte propuneri, nu ştiu! Asta a fost în 1956. Şi s-a ajuns cu voturile pînă în ultimul scrutin, cînd i s-a acordat premiul unui scriitor spaniol în emigraţie, mai în vîrstă decît tata, cu o diferenţă de două voturi (…). S-a anunţat oficial la nişte posturi de radio străine, de pildă, din Londra”. între care şi posturi din Paris şi din Zürich. îmi aduc aminte că Blaga mi-a dat şi mie marea veste. „Seara ascult la radio posturile străine pînă adorm pe ele. Cu cîteva zile în urmă am auzit ceva nemaipomenit”. Ne bucuram enorm la gîndul că se va săvîrşi o spărtură în cortina de negură ce se lăsase asupra României. Dar n-a fost să fie… Ciudată e împrejurarea că forul suedez n-a ratificat nici măcar candidatura lui Blaga, Ion Oprişan, în cuprinsul unui interviu pe care-l ia lui Şerban Cioculescu, îl informează decepţionat: „Vreau să vă fac o mărturisire asupra unui lucru, pe care nu l-am mai comunicat nimănui. Eu am scris Academiei Suedeze şi am rugat să mi se transmită în copii eventualele documente aflate la dosarul Blaga, pentru Premiul Nobel. Mi s-a răspuns că nu există nici un dosar Blaga în arhiva Premiilor Nobel”. Care să fie explicaţia situaţiei? E vorba de-o realitate sau e doar o pioasă mistificare? Zenovie Cârlugea comentează: „în legătură cu Premiul Nobel, Blaga apreciase că era doar Ťo iniţiativă a ţărilor latineť, aşadar Ťo iniţiativă a străinătăţiiť, – într-un moment foarte delicat al existenţei sale, cînd dosarul de la Securitate – publicat relativ recent – era pe punctul de a-l deferi unei ameninţătoare experienţe carcerale… însuşi poetul era conştient de pericolul iminent al Canalului”. Nu cumva era doar o tentativă de a i se uşura situaţia? Un zvon lansat din motive aşa-zicînd de caritate?

Semn de carte:

Blaga în amurg (II)

II. Ipoteza n-ar putea fi infirmată de plano, însă noi considerăm că e mai curînd altceva. Prestigiosul premiu suedez comportă şi condiţionări extraestetice, sub egida a ceea ce se numeşte politically correct. Preşedintele Asociaţiei Scriitorilor din Spania, Andrés Sorel, afirmă: „Acesta este un premiu care, într-adevăr, încearcă să recompenseze calitatea scriitorului, dar, uneori, este supus unor condiţionări de natură politică, socială, sau, pur şi simplu, e vorba de scriitori traduşi şi cunoscuţi, care au avut sprijinul Academiei regale Suedeze, iar alţii nu intră în acest joc de loterie literară”. „Ingineriile politice”, ca şi alte ingerinţe ce-au apăsat nu o dată asupra Premiului Nobel, reies suficient de clar din lista premiaţilor care înregistrează nume precum Eyrind Johnson, Wole Soynca, Natjib Mahfuz, Kenzaburo Oe, Seamus Heaney, Gao Kingjan,V. S. Naipaul, „scriitori extratereştri, în compania cărora nici Lucian Blaga, nici Liviu Rebreanu, nici Tudor Arghezi (…) nu cred că s-ar fi simţit prea onoraţi”, după cum apreciază Ovidiu Drimba, intervievat de Zenovie Cârlugea, omiţîndu-i în schimb pe Lev Tolstoi, Anton Cehov, Marcel Proust, Henrik Ibsen, August Strindberg, Miguel de Unamuno, Emile Zola, Maxim Gorki, Serghei Esenin, Rainer Maria Rilke, Eugčne Ionesco… Nu întîmplător, s-a produs o recentă demisie sonoră din consiliul celor 18 membri ai Academiei care decernează laurii suedezi, cea a profesorului Knut Ahnlund, în semn de protest împotriva acordării premiului, în 2004, scriitoarei austriece Elfriede Jelinek, socotită ca necorespunzătoare. E mai mult ca sigur că statul comunist român n-a agreat ideea ca Nobelul să-i revină lui Blaga. Şi nu numai că nu i-a dat recomandarea obişnuită în atari cazuri, dar, după cum s-a auzit, l-a expediat pe docilul Zaharia Stancu la Stockholm spre a persuada juriul să nu-l premieze pe poetul interzis. întocmai cum a procedat mai tîrziu, cînd au fost trimişi tot în Suedia doi veliţi prozatori români, încă în viaţă, spre a-i pune beţe-n roate lui Paul Goma. Neexistînd acreditarea României, e foarte cu putinţă ca, în ciuda propunerilor venite din Occident, dosarul Blaga să nu fi fost alcătuit…

O altă temă incitantă  a cărţii lui Zenovie Cârlugea o alcătuieşte dosarul raporturilor dintre Arghezi şi Blaga. Raporturi a căror diagramă este cea a jocului de leale recunoaşteri reciproce, dar şi de explicabile, la urma urmei, orgolii concurenţiale, potrivit dictonului „două săbii nu încap într-o singură teacă”. Iniţial, aprecierea lui Blaga acordată emulului său capătă o caldă tonalitate în articolul Literatura română postbelică, apărut în Der Kleine Bund din 12 mai 1929, diriguit de scriitorul elveţian Hugo Marti cu care autorul Poemelor lumii a legat o strînsă prietenie. Blaga preţuia, din rîndul generaţiei mai vechi, pe poetul şi polemistul Tudor Arghezi, care „a jucat un rol epocal în remodelarea limbii”, caracterizîndu-l drept „un excepţional creator de cuvinte, izvor nesecat de gînduri poetice”, semnatar al unui „cuprinzător volum de poezie (Cuvinte potrivite), plin de forţă expresivă şi de viziuni ciudate, salutat de întreaga critică românească drept un eveniment de prim rang”. în 1953 are loc un schimb de complimente între cei doi „mari”, cu prilejul unei vizite pe care Basil Gruia i-a făcut-o la Mărţişor lui Arghezi. „Eu şi Arghezi, i-ar fi spus Blaga intermediarului, sîntem doi poli ai poeziei româneşti dintre cele două războaie. Reprezentăm fiecare lumea noastră proprie, avem matrici stilistice diferite. între noi există un mare gol. Aştept să vină un nou poet care să umple acest gol şi care să reprezinte o linie mediană între noi”. Propoziţii verosimile. Animozităţile însă nu întîrzie a se manifesta, în pofida firitiselilor mutuale. Nu fără temei, Ovidiu Papadima e de părere că un măr al discordiei l-a putut reprezenta atracţia comună a celor doi scriitori faţă de Domniţa Gherghinescu-Vania, cea care pentru Blaga era „Domniţa din ţara bîrsană”, iar pentru Arghezi „Domniţa cu cinci turle la cetate”, ba, poate, chiar cu ani buni înainte, Domniţa „întinsă leneşă pe canapea”, suferind în Cuvinte potrivite. Arghezi absentează ostentativ, după o promisiune formală de participare, de la o conferinţă pe care Blaga a susţinut-o la Ateneu, la 5 decembrie 1942, iar acesta din urmă ar fi persiflat „mahalagismul” din Baroane: „L-a îngropat pe Killinger sub un torent de ocări, ca ţaţa cea mai rea de gură, cu poalele suflecate-n brîu”. Tensiunile răbufnesc în perioada ingrată a „realismului socialist”, cînd – gest anevoie de scuzat – Arghezi dezavuează traducerea blagiană din Faust şi îşi amplifică atitudinea răuvoitoare în articolul Editori şi tălmăciri, publicat în Veac nou, nr. 35/2 iulie 1954, atacînd şi traducerea lui Tudor Vianu a piesei lui Shakespeare, Antoniu şi Cleopatra, a aceluiaşi Vianu care făcuse prefaţa la traducerea lui Blaga: „Cum s-a putut admite de către o editură asortată cu un mare contingent de specialişti, un text atît de scăzut în nivel (e vorba de Faust, în versiunea lui Blaga – n.n.), ca să-şi justifice marile năzuinţe? Traducerea e pur şi simplu, şi mă simt mîhnit, execrabilă”. (în acea ocazie, Blaga mi s-a plîns că cenzura a „radiat” paragraful final al prefeţei lui Vianu, care conţinea elogii la adresa calităţii tălmăcirii sale: „Se vede că oficialii nu vor cu nici un chip să fiu lăudat!”.) într-o epistolă consolatoare trimisă poetului la Cluj, Vianu îl taxează pe Arghezi nu altminteri decît „un vechi profesionist al insultei iresponsabile”. Dar să revenim într-o zonă mai senină. Pornind de la un citat din biografia lui Blaga, elaborată de Ion Bălu, conform căruia Arghezi a ignorat „studiul” (id est opera filosofică) „poetului de la Cluj”, Zenovie Cârlugea scrie: „Că Tudor Arghezi va fi citit sau nu studiile Ťpoetului de la Clujť nu e lucru cert, sigur e, însă, faptul că, în 1929, după apariţia Laudei somnului, Blaga mărturisea cu satisfacţie că Arghezi însuşi l-ar fi felicitat şi îmbrăţişat recitîndu-i din poezia Somn versurile: Ťîn somn sîngele meu ca un val/ se trage din mine/ înapoi în părinţiť”. Expresia dubitativă avem impresia că e aci de prisos, întrucît Blaga mi-a relatat el însuşi, de cîteva ori, scena petrecută la Bucureşti, la o librărie: „Lui Arghezi i-a plăcut enorm această poezie a mea. I-a făcut plăcere să repete stihurile mele”. Extrem de relevantă cu privire la opinia estetică a lui Blaga asupra „rivalului” său din Mărţişor ni se înfăţişează una din scrisorile, datată 15 februarie 1947, pe care le-a adresat Melaniei Livadă, exegetă ce preconiza realizarea unei cărţi închinate operei lui Blaga, publicată în întregime abia în 1974, sub titlul Iniţiere în poezia lui Lucian Blaga. (Melania Livadă, o doamnă pe care am cunoscut-o la o vîrstă înaintată, fiinţă de mare fineţe şi generozitate, îmi mărturisea că această corespondenţă e bucuria maximă a vieţii sale. Oare unde se află acum filele ei nepublicate?) Avem a face aci cu o paralelă întemeiată pe criteriul stilistic al relaţiei dintre întreg şi parte, dintre constanţă şi accident, dintre gravitate şi joc, fără ca regimul „secund” atribuit lui Arghezi să fie, în fond (şi poate chiar împotriva intenţiei lui Blaga), o marcă a „inferiorităţii”, ci doar un alt tip de mecanism creator: „Eu simt doar că cei doi autori, pe lîngă un fel de modernitate şi de înrădăcinare a lor în ceea ce a fost, au un foarte deosebit sentiment al artei. în meşteşugurile lor, unul purcede de la întreg, celălalt de la detaliu. Unul de la substanţă, celălalt de la accident. Unul are un stil de ansamblu şi cultivă în primul rînd viziunea (cuvîntul decurge din ea); celălalt are un stil de detalii şi cultivă în primul rînd amănuntul (cu plasticitatea şi savoarea ce rezultă din cuvînt). Unul are un sentiment dominant al necesarului, celălalt al jocului. Unul tinde spre marea simplitate, celălalt spre întortocheat, spre belşugul amănuntelor, pînă la pierderea firului călăuzitor. Unul are arhitectonică (a se vedea îndeosebi operele mari, dramele şi filosofia), celălalt o egalitară subliniere a concretului plastic, fără de accente distribuite ierarhic într-o largă viziune de ansamblu. Etc.”. Chiar dacă am staăbili o umoare intemperantă (Şerban Cioculescu nota ritos că Blaga „nu suferea să fie comparat cu Arghezi”), poziţia „poetului de la Cluj” posedă o bază speculativă. Nu o dată, în decursul convorbirilor noastre, Blaga revenea asupra atitudinii sale faţă de Arghezi, încununîndu-şi observaţiile cu paradoxala concluzie că acesta „n-are stil”…

Poate că sînt singurul om în viaţă care, copilandru fiind de 18-19 ani, a avut prilejul de a-l întreba pe Arghezi ce părere are despre Blaga şi pe Blaga ce părere are despre Arghezi. Arghezi mi-a răspuns: „Blaga e un poet mare, păcat că e prea plin de sine”. Iar Blaga: „Arghezi e cel mai mare meşter al cuvîntului românesc, păcat că n-are stil”. „Bîrfele” a două genii. „Bîrfe”… astrale.

GHEORGHE GRIGURCU

România literară, nr. 32 și 33 / 2006

 

Zenovie CÂRLUGEA

Lucian Blaga –

Studii, articole, comunicãri, evocări & interviuri, comentarii critice

Editura Mãiastra, Tg. Jiu, 2006

Aceastã carte se vrea, conform autorului, o „dreaptã cinstire a ceea ce îndeobște n umim actualitatea lui Lucian Blaga, acum, în secolul ce urmeazã celui în care personalitatea gânditorului fusese consideratã, de filozoful Constantin Noica, emblematicã și tutelarã.”

Zenovie Cârlugea a izbutit sã contureze prin evocãri  și  interviuri, dar și din comentarii critice sau studii, o imagine completã a „marelui om de la Cluj”, așa cum este numit Blaga în romanul „Cel mai iubit dintre pãmânteni”, al lui Marin Preda. Din conținutul lucrãrii aflãm, spre exemplu, cum a pierdut Blaga în 1956 Premiul Nobel pentru literaturã, susținându-se cã Zaharia Stancu a fost trimis la comisia de la Stockolm – ce stabilea laureatul – cu misiunea de a convinge juriul sã nu-l premieze pe Blaga. De altfel, filozoful a fost  condamnat laanonimat derizoriu dupã instaurarea comunismului, trãind cu spaima de a nu fi arestat, într-o perioadã în care curentul realist-socialist dãrâma valorile, ca niște piese de domino. În cele din urmã, Blaga a scãpat, dar I.D. Sârbu, un discipol de-al sãu, a fãcut nu mai puțin de 7 ani de temnițã, din 1957 pânã în 1963.

Un alt aspect discutat în cartea lui Zenovie Cârlugea îl constituie disputa dintre Blaga și Arghezi. O rivalitate mocnitã, de multe ori decriptatã prin ironii de la distanțã.

Însã, indiscutabil, ambele personalități  sunt definitorii pentru literature românã.

De asemenea, cartea de fațã oferã cititorului și mãrturisirile fetei lui Blaga, Dorli, despre tatãl sãu, precum și evocarea fratelui mai mare, Lionel.

Alexandru DUMITRU

*Albina românească, serie noua, Buc., an CLXXVIII, oct/nov 2006. 

Actualitatea literar/artistica.


  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: