PANOPTICUM. Studii și eseuri de critică și istorie literară, 2013


Panopticum.1

CUVÂNT ÎNAINTE

Abordările critice și istorico-literare din lucrarea de față provin din varii etape ale scrisului nostru, unele din anii ’80, altele de după 2000 până în vremea mai apropiată. Recitindu-le, nu le-am găsit afectate de timp, mai ales ca gust estetic și îndeosebi ca mod de «a pune problema», de a sugera căi de acces ori noi ipoteze interpretative.

Dar nu această impresie pro domo constituie punctul forte al studiilor și eseurilor de față, ci valoarea absolută a operelor despre care scriem, situată dincolo de «mode și timp», dimensiune axiologică ce nu ne-a împiedicat/inhibat în nici un fel, dimpotrivă ne-a incitat să căutăm unghiul de perspectivă potrivit în dezvoltarea unor intuiții proprii și convingeri privitoare la problematica și sensurile mai adânci ale operelor studiate. Și aceasta nu într-o abordare autarhică, ruptă de un context mai general, ci în legătură cu întreaga rețea tematică și motivică a operei în ansamblu, încredințat fiind că sensul oricărui demers interpretativ se răsfrânge și asupra altor componente ale creației, luminând reliefuri diferite ale universului artistic scriitoricesc.

A te fixa la o temă, a urmări o anumită problematică, a stabili anumite structuri și «figuri» ori mesaje ale spiritului creator este o întreagă și pasionantă poveste, ceea ce înseamnă totodată și un exercițiu hermeneutic de afinitate cu specificitatea universului artistic investigat, de intrare în rezonanță atât cu ideatica cât și cu referențialitatea implicită a operei.

Dincolo de concentrarea oarecum limitată, ce a necesitat-o unele din abordările critice și istorico-literare de față, fiecare din acestea ar putea genera dezvoltări monografice mai ample, dovadă că, în cadrul mai general al universurilor artistice respective, subiectele și temele urmărite de noi nu sunt secundare ori marginale, ci posibili vectori de restructurare a conținuturilor respective, de înțelegere mai profundă și nuanțată a operelor ori a mentalității psiho-artistice ce a prezidat conceperea lor. Dar, cum timpul nu-ți permite să te extinzi decât în forme acceptabile, ne mulțumim cu ideea că, meditând asupra acestor subiecte, am putut pătrunde în realitatea specifică a laboratorului de creație, identificând pulsația esențialului în tot atâtea «eșantioane», relieful sufletesc ori deschiderile unor orizonturi spirituale mai largi conforme cu ideatica operelor investigate.

Nu avem pretenția de a fi exhaustivi în aceste abordări, dar nutrim convingerea că în demersul nostru am jalonat anumite aspecte, fie că acestea privesc dimensiunea și problematica operelor, fie că evidențiază un anumit moment biografic din viața scriitorului respectiv, toate însă fiind într-o relație de comunicare și interdependență, de interferare și completitudine în planul creației.

Adresându-ne unor aspecte cultural-literare, subiecte și teme din varii epoci, am intenționat a realiza un panopticum de opțiuni estetice, sugerând totodată caracterul exhortativ de «vade mecum» în itinerantele noastre abordări critice și istorico-literare. Ele vin să completeze tabloul opțiunilor noastre estetice din cărți de sine stătătoare dedicate unor titani ai culturii și spiritualității românești (Mihai Eminescu – mitograme ale dacoromânității, 2011; Alexandru Macedonski – Palatul fermecat. Eseu asupra barocului macedonskian, 1997; Lucian Blaga. Dinamica antinomiilor imaginare, 2005; Tudor Arghezi și spiritul Olteniei, 2008; Brâncuși – orizonturi critice, 2009 ș.a.)

Studiile și eseurile din această carte privesc, în mare, aspecte ale clasicității noastre din a doua jumătate a secolului al XIX-lea (Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale, G. Coșbuc), dar și realizări de substanță ale scriitorilor din perioada modernă (Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mircea Eliade ș.a.), la care s-au adăugat contribuții ale unor scriitori din generații și promoții postbelice (de la Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Gheorghe Grigurcu la Ioan Flora, Daniel Turcea, Nicolae Tzone ș.a.). Parțial sau integral, unele au fost publicate în „Luceafărul”, „Ramuri”, „Literatorul”, „Tribuna”, „Transilvania”, „Portal-Măiastra” etc., revăzute fiind acum îndeosebi din punct de vedere stilistic.

Departe de a intenționa, așadar, tablouri complete de valori, am reținut, în cadrul fiecărei epoci / generații/ promoții, însă, după cum se poate constata, doar câteva nume. E vorba de autori dintre cei mai reprezentativi, și pentru clasicitate, și pentru modernitate, și pentru neo- ori postmodernitate. Sunt valori sigure ce nu pot lipsi, așadar, din nici un tablou de gen, cu atât mai puțin dintr-o istorie literară fundamentată pe estetic.

Ne place să credem că, prin aceștia, putem evidenția atât valoarea în sine a operei lor, cât și elemente structural-estetice, diferența specifică și spiritul eponim al perioadelor și generațiilor respective.

Autorul

PANOPTICUMUL CA MODALITATE

După câteva volume remarcabile de poezie (Fericirile – 1994; Deseninări de cleştar – 1995; Gheaţă la mal – 1997; Foişor în Heliopolis – 1997; Ochiul înrourat – 1999), după studiul monografic Tudor Arghezi şi spiritul Olteniei  (2008) şi după eseurile de istorie literară Alexandru Macedonski ‒ Palatul fermecat (1997); Lucian Blaga ‒ Solstiţiul sânzienelor (2010); Blaga ‒ Goethe, afinităţi elective (2012), Zenovie Cârlugea se cantonează cu aceeaşi vigoare în critica literară în care se anunţa încă din 2005, odată cu volumul Lucian Blaga. Dinamica antinomiilor imaginare. Anterior, Z. Cârlugea publicase şi un volum de critică de artă (Brâncuşi ‒ azi I, 2000), iar mai apoi studiul Eminescu ‒ mitografii ale daco-românităţii (2011), ca în timp spiritul său enciclopedist, cultivat din anii studenţiei, să producă la fel de interesante studii de dacologie şi folcloristică. De curând, Z. Cârlugea a tipărit la Editura Fundaţiei CONSTANTIN BRÂNCUŞI, Târgu-Jiu (2013) un interesant şi util volum de studii şi eseuri de critică şi istorie literară intitulat simplu Panopticum, în cuprinsul căruia autorul distribuie în opt capitole tot atâtea modalităţi de abordare a unor obiective inedite, dispuse apoi dinspre semnificativul istoric naţional (Luminile latinităţii orientale; Momentul astral al Marii Uniri), către teme recurente (O nouă «periodizare» a literaturii române; Latinismul istoriografic şi dacismul romanticilor), spre iluminări asupra marilor clasici ai literaturii române («Felibrul» Alecsandri în corespondenţă; M. Eminescu ‒ mitograme ale daco-romanităţii; Ion Creangă în conştiinţa criticii literare; I.L. Caragiale; G. Coşbuc), or elucidări documentare, analize de caz (Marin Sorescu, Gheorghe Grigurcu, Ioan Flora, Aurel Antonie), evocări (Gariel Georgescu, Octavian Paler, Ov. Drimba) şi tot atâtea întemeieri pentru judecăţi de valoare. Unele dintre studii şi eseuri sunt prilejuite autorului de lectua unor cărţi şi, în loc de simple cronici literare, acestea devin pretexte pentru divagaţii docte pe aceeaşi temă, Zenovie Cârlugea aducând contribuţii utile din propria documentare sau, când este vorba despre o intersectare a temei cu Gorjul său, autorul dă dimensiunea firească a faptelor inclusiv din perspectiva acestui productiv spaţiu culural (Eminescu în Floreştii Gorjului, Tudor Arghezi şi lagărul de refugiaţi polonezi de la Târgu-Jiu, Gheorghe Grigurcu, Ovidiu Drimba etc). Ca încununare a unei reflexive cariere la catedră, Z. Cârlugea constată limitele unei îmbătrânite periodizări a literaturii române şi mai vechilor întrebări, cărora aceasta nu le mai poate răspunde, el adaugă altele de genul Când începe literatura română? Şi le răspunde  cu trimiteri la unele preocupări precum cele ale lui Ioan G. Coman (1957), IPS Nestor Vornicescu (1983), Mircea Păcurariu (1972) etc. O abordare nouă a istoriografiei româneşti, cea din perspectiva dacismului („al cărui «corp de idei» acum începe a se construi în cercetări individuale” – p.25), deși anticipată de M. Eminescu, de Al Odobescu, de B.P. Hasdeu, se instituționalizează abia din 1972, odată cu întemeierea Institutului de tracologie şi cu congresele de dacologie organizate sub egida acestuia. Z. Cârlugea nu se lasă copleșit de lumina în care ne-au fost prezentați clasicii literaturii române în tratatele oficiale și de unele monografii puternic cenzurate în anii comunismului. Pe V. Alecsandri îl regăsește în lumina corespondenței citindu-l pe  Constantin E. Ungureanu (Corespondența lui Vasile Alecsandri – 2009) din care „un episod foarte important este cel al relației cu «Junimea», unde Maestrul, încărcat de demnitate politică și merite cultural-literare, se bucura de mare cinste. Descinderile acestuia în casa lui V. Pogor, deși rare, se bucurau de mare cinste, de venerația mai tinerilor literați ieșeni…” –p.35). Într-un studiu intitulat Eminescu ‒ mitograme ale daco-romanității (a se vedea și lucrarea cu același titlu, apărută la Ed. Scrisul Românesc, 2011), îl găsim pe marele poet nemulţumit de politica regelui Carol I fiindcă el avea conştiinţa împlinirii româneşti în şi prin lumea latinităţii, românismul lui Eminescu fiind esenţial determinat de „prezentul social-istoric al vremii sale”. Alte câteva lămuriri legate de poetul național al românilor se găsesc în studiul „Eminescu în viziunea criticului Titu Maiorescu”, menit să elucideze unele momente confuze din relația criticului cu poetul, sau ale poetului cu Slavici, cu Gane, cu Jacob Negruzzi. O contribuție nu numai de interes local a lui Z. Cârlugea este cea care privește sejurul lui Eminescu la Floreștii Gorjului din 1878, asemenea unei preocupări similare a lui Stan V. Cristea privind relația lui Eminescu cu Teleormanul (Alexandria, 2004). Tot așa, autorul ne propune o lectură actuală a lui Caragiale («Mahalaua»  nesfârșitei tranziții; O interpretare platoniciană a «Scrisorii pierdute»; O updatare sui generis a comediilor caragialiene). Z. Cârlugea, așa cum menționam mai sus, consacră multă și binevenită atenție lui Tudor Arghezi (Tudor Arghezi și spiritul Olteniei – 2008;  Tudor Arghezi – un elogiu al Gorjului ‒ 2010), în volum găsim studiul  Tudor Arghezi și Fundația Culturală «Principele Carol» (p.101), edificator pentru relaţia duplicitară a poetului cu Carol al II-lea de la care primeşte sprijin financiar direct, relaţie duplicitară manifestată de poet cam tot timpul, din moment ce nici retractările lui de mai târziu nu conving (pezia A fost, n-a fost) precum nici elogiile lui din tableta De ziua Lui. De reţinut ca îndreptăţită şi supoziţia formulată de Zenovie Cârlugea:„…tableta cu pricina nu trebuie citită ca un elogiu fără rezerve, ci ca o tactică a apărării într-un moment delicat al relațiilor sale cu Casa Regală. Desigur, destituirea lui Titulescu în 1937 și moartea suspectă, în mai 1838, a lui Goga, la Ciucea (care, după căderea guvernului său, îl amenința pe Suveran cu mari dezvăluiri, dar imediat după o călătorie la Berlin moare subit la Ciucea, zice-se «otrăvit»!) îi dădeau serios de gândit lui Arghezi” (p.108). Nu se știe însă în ce măsură îi va fi dăunat mai târziu poetului solidaritatea sa cu Mareșalul Antonescu la al cărui proces a fost citat. Alta este însă situația lui Lucian Blaga în obsedantul deceniu, asupra căreia Z. Cârlgea zăbovește cu întemeiată prețuire. De fapt, Z. Cârlugea a scris remarcabil anterior despre poetul filosof (Lucian Blaga. Dinamica antinomiilor imaginare – 2005; Lucian Blaga – Studii, articole, comunicări, evocări, interviuri – 2006; Lucian Blaga. Solstițiul sânzienelor -2010; Lucian Blaga ‒ între amintire și actualitate – 2011; Lucian Blaga ‒ sfârșit de secol, început de mileniu – 2012; Blaga ‒ Goethe, afinități elective -2012). Așadar, Z. Cârlugea este o voce autorizată în ce-l privește pe Lucian Blaga și eseul său din Panopticum este o sinteză consolidată în documente și bibliografie, cu accentul pe „larma revoluției proletare care lua cu asalt istoria și punea cultura sub tirania ideologiei” (p.131). Lucrurile ajunseseră prea departe în România proletară din  moment ce și Blaga a fost nevoit să «cedeze», după cum nota în 1960 filosoful Vasile Băncilă, citat de autor. O la fel de relevantă este şi corespondenţa lui Blaga (eseul poartă titlul Lucian Blaga ‒ epistolarul de la Academia Română după lucrarea lui N. Mareş, Ed. ALTIP, Alba Iulia, 2012), corespondenţă cu Felix Aderca, cu Ion Bianu, George Oprescu, Cezar Petrescu, Ion Petrovici, cu Ion Pillat ori cu Liviu Rebreanu.  O la fel de interesantă retrospectivă îi sugerează lui Z. Cârlugea articolele memorialistice ale lui Sorin Popescu în legătură cu poetul şi profesorul Ion Barbu şi din perspectiva acestora se insistă pe unele laturi ale vieţii marelui matematician şi poet, în special pe secţiunea a şasea a cărţii lui Sorin Popescu, „Din lumea literar-artistică a lui Ion Barbu”, recenzorul face o riguroasă sinteză a observațiilor care relevă perpetuarea memoriei poetului-matematician. Panopticum-ul reține și interviuri culturale la fel de interesante, așa cum este cel cu și despre George Bacovia, realizat de I. Valerian și publicat în  Viața literară (IV, nr. 107/1929), readus în actualitate nu numai în numele unui roman bacovian care „nu va fi nicând gata”, anunțatul Cântec târziu, la care poetul lucra îndelung, după cum el însuși declara cu acel prilej. De aici încolo, Z. Cârlugea face propriul demers în poezia bacoviană pe seama metaforei sinestezice, a subliminalului auditiv și vizual, tactil și olfactiv ca mai apoi să dea curs unei convorbiri cu Gabriel Bacovia, fiul marelui poet, realizate de Z. Cârlugea la Florești-Gorj în 1994, cu prilejul aniversării a 105 ani de la trecerea în eternitate a lui M. Eminescu, Bacovia fiind socotit un «post-eminescianist» și nu un epigon al marelui poet național. La fel de interesante și bogate în date selectate de un cunoscător avizat sunt și eseurile despre Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu (a se vedea Vocile romanului, de pildă), Mircea Eliade (Maitreye ‒ sihastra din Upanishade), Panait Istrati (Ucenicia vagantă și biruința scrisului), Camil Petrescu (Complexul lucidității extreme), Eugen Ionescu și condamnarea sa pentru ofensa adusă armatei și națiunii române. De asemenea, atrage atenția eseul închinat lui Cezar Petrescu, politician în fruntea Frontului Renașterii Naționale, filiala din Gorj, și nu în ultimul rând o contribuție binevenită a lui Z. Cârlugea în legtură cu relația Bibeștilor (Antonie, Emmanuel, Martha) cu Marcel Proust, marele prozator francez, care își dorea să ajungă în România, dar crizele astmatice l-au împiedicat să o facă. Anton Bibescu (Antoine Bibesco), nepotul domnitorului Gheorghe Bibescu (1842-1849), va fi amic apropiat prozatorului Marcel Proust, întreţine cu acesta o bogată corespondenţă când nu era la Paris, iar Martha Bibescu, soţia prinţului George Valentin Bibescu, fiu al unui ofiţer din armata lui Napoleon Bonaparte şi al prinţesei de Bauffremont ‒ legături de rudenie ce o îndreptăţesc pe Martha (născută Lahovari), descendentă din familia Mavrocordaţilor, să se fălească cu rudeniile din Franţa (fimiliile Chimay şi Beauffreumont), îndreptăţite să acceadă oricând la coroana înaintaşilor lor. Apropiat al Bibeştilor, Mihail Sebastian petrece şi el o vreme în preajma lui Anton Bibescu, la Corcova, şi crede despre prinţ că „e (printre români, n.n.) ca un englez căzut între oameni de culoare”, lumea aristocratică prilejuindu-i lui Sebastian judecăţi de valoare privind chiar mesajul teatrului românesc: „De îndată ce trece dincolo de mahala, teatrul românesc e pierdut. Și poate nu numai teatrul. Totul.” (p.253) Desigur că Sebastian, prin tematica teatrului său, încearcă să depășească această stare și un exemplu vine chiar prin lucrarea lui Z. Cârlugea intitulată Victor Daimaca ‒ descoperitorul de comete (Scrisul Românesc, 2010), sursa de inspirație pentru Steaua fara nume, cu dese incursiuni în Jurnalul dramaturgului și în fondul documentar județean Gorj. Deși Panopticum-ul oferă autorului cu fiecare eseu sau studiu prilejul unor observații critice echilibrate, subsumate după caz unor principii generale ale criticii tradiționale sau ale celei moderne, în partea finală Z. Cârlugea face efectiv critică literară întemeiată pe relectura textului şi  motivată de judecățile deja irevocabile ale istoriei literare, or asta se vede mai ales în eseurile Nicolae Labiș ‒ Nichita Stănescu. «Copertele» unei generații literare; Eminescu în viziunea lui Nichita Stănescu; Ultimul Nichita – sub pavăza «daimonului»; Marin Sorescu, Gheorghe Grigurcu; Grigore Vieru, dar și mai pronunțat în Ion Flora ‒ un autograf cu «îmbrățișare frățească»; Aurel Antonie («Valea» din cenușa termocentralei); Lucian Gruia; Nicolae Tzone (Epopeea surrealistă). Între conformarea şi impetuozitatea ideilor, Z. Cârlugea alege moderaţia tocmai pentru temeinicia a ceea ce are de spus în esenţă, nu în formă; altceva, nu altfel! Aşa de pildă, când este vorba despre Marin Sorescu, se fac observaţii noi din direcţia lucidităţii umorului spre etapele poeziei, cu farmecul unui topos oltenesc: „Sorescu se vrea unicul poet care ia în derâdere amorul […] Amorul lui Sorescu nu-şi atinge aripa niciodată de un ideal erotic, îl vizează mereu, dar niciodată nu-l exprimă explicit” (p.296), de aceea se persiflează recuzita, clișeele desuete, se demitizează filosofia sentimentului ca atare. În ce-l pivește pe criticul Gheorghe Grigurcu, citit și el cu un ochi critic atent de Z. Cîrlugea, se poate spune că acesta, fără a cădea în canon, „trece pe toată gama, de la tonul sentențios, apoftegmatic al unor formulări sau citate, la pitorescul faptului divers, jurnalistic” (p.304) și aceasta tocmai „într-o lume inflamabilă la cea mai lăturalnică aluzie, criticul își detaliază convingerile și impresiile cu o netrucată sinceritate” (p.308), riscând să fie socotit ca înregimentat dreptei politice, teze relevate în apodictica critică adnotată în Cristalografii lirice sau/și în Catalogul liric al poeziei române contemporane. Panopticum-ul lui Zenovie Cârlugea este astfel el însuși un răspuns relevant dat unei întrebări retorice pe care și Grigurcu și-o punea în Critica pură (România literară, nr. 27/2007): „Nu vreau să vobesc în numele tuturor, dar oare de ce atâția dintre criticii merituoși ai generației postbelice au publicat panorame sau metamorfoze și nu istorii literare?” Ca și I. A. Richards (Principii ale criticii literare, Ed. Univers, 1974) și alții vreo câțiva la noi, Z. Cârlugea știe că vioara întâi a istoriei literare este critica literară, dar asumările cele mai riscante se văd în sinteze dacă analizele sunt contestabile ori tendenţioase. Panopticum-ul demonstrează acest lucru cu delicatețea demonstrației, fără polemici inutile, dar și cu demnitatea echilibrată de a nu fi o simplă alternativă, o supoziție, o ipoteză. Critica lui Z. Cârlugea nu este una constatativă, nondirectivă, formalizată în elocință, in re, ci este consolidată în instrumentarul transdisciplinar cu care urcă treptele adevărului, cu o construcție principială a teoriei, apoi își asigură tot definitoriul și de aceea este scutită de erori de tipul non sequitur. De altfel cred că ar fi de-a dreptul contraproductiv să avem tot atâtea istorii literare câte opinii critice se pot formula. Panopticum-ul este tocmai o pledoarie în acest scop fiindcă adaugă esențialului fără a-l prejudicia și, fără a fi atins de didacticism, își revendică dreptul la valențele unui breviar bibliografic recomandabil nu numai studenților filologi, ci și ca reper în opțiunea documentară a oricărui critic sau/și istoric literar.

„Vatra veche”, Nr. 10, octombrie 2013, pp. 46-48.

Reprodus în „Portal-MĂIASTRA”, Nr.4/2013.

Iulian CHIVU

*

Zenovie Cârlugea:

„PANOPTICUM”

(Ed. Fundației «Constantin Brâncuși», Tg.-Jiu, 2013)

Editura Fundației Constantin Brâncuși din Târgu-Jiu a scos de sub tipar, recent, o valoroasă culegere de studii și eseuri de critică și istorie literară, aparținând  unui împătimit literat și cărturar din localitate. Prin noul opus, autorul ne dovedește că se  impune tot mai viguros cu exegezele sale pe plan național. Este vorba de prof. dr. Zenovie Cârlugea, cel care a debutat – ca poet – cu volumul Fericirile (1994), urmat de florilegiile: Deseninări de cleștar (1995) Gheață de mai (1997), Foișor în Heliopolis (1997-2013), Ochiul înrourat (Opera Omnia – 2012).  Subliniem că autorul  noului volum Panopticum,  cuprinzând studii, eseuri de critică și istorie literară   este prezent   în conștiința românească de ani buni, cu o seamă de contribuții monografice sau de comparatistică literară, care dau valențe noi temelor abordate.   Mă refer în primul rând la eseul critic despre Poezia lui Lucian Blaga (1995), urmată de un altul cu privire la barocul  macedonskian – Alexandru Macedonski – Palatul Fermecat, sau – din nou – studiul critic Blaga – Dinamica antonimiilor imaginare (2005), Lucian Blaga – studii, articole, comunicări, evocări & interviuri (2006). Acestea au fost continuate cu Blaga – Solstițiul sânzienelor (istorie literară, 2010), respectiv cu: Lucian Blaga – sfârșit de secol, început de mileniu (critică literară, 2012), urmat de Blaga – Goethe, afinități elective (comparatistică literară, 2012). De aici stima și considerațiunea de care se bucură în spațiul ardelean Zenovie Cârlugea.

Unui gorjean de obârșie nu putea să nu îi intre în preocupări: Arghezi și Brâncuși, concitadini pe care exegetul i-a analizat sub cele mai diverse aspecte în volumul de critică de artă: Brâncuși azi (2000) sau în Brâncuși – orizonturi critice (2009), precum și în Brâncuși – studii și eseuri (2009).  Pe autorul Florilor de mucigai îl găsim analizat de  profesorul Cârlugea în eseul: Tudor Arghezi – un elogiu al Gorjului (2010). Îndrăgostit de ineditul creației băștinașe,  el a pus în valoare personalitatea concitadinei sale: Arethia Tătărescu – Marea Doamnă a Gorjului interbelic (2007); a valorificat  și creația folclorică de pe Valea Amaradiei (2008). Nu în ultimul rând s-a impus cu pertinente studii de dacologie în volumele: Dacoromânia profundă (2005) și totodată cu  volumul de referință: Eminescu – mitografii ale daco-românității (2011, ed. II – 2013).

Noua apariție, din toamna lui 2013, de pe care cerneala nu s-a uscat încă, grupează contribuțiile autorului din varii epoci (începând cu anii 80 până în azi) despre Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Titu Maiorescu și George Coșbuc până la Tudor Arghezi, George Bacovia, Lucian Blaga, Ion Barbu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Panait Istrati, Mircea Eliade, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Antonie Bibescu, Martha Bibescu, Eugen Ionescu, Ovidiu Drimba, Gabriel Georgescu, Octavian Paler, Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Gheorghe Grigurcu, Daniel Turcea, Ioan Flora, Dumitru Augustin Doman, Aurel Antonie, Lucian Gruia și Nicolae Tzone. Am făcut aceste enumerări pentru a sublinia cât de largi au fost preocupările prof dr. Zenovie Cârlugea. Meritul acestui Panopticum  sau vade mecum literar românesc constă în faptul că atentul exeget aduce pentru fiecare din autorii analizați o seamă de aspecte i n e d i t e, am spune chiar insolite, remarcabilă fiind analiza textului sau a contextului istoric sau literar. De aici și valoarea intrinsecă a volumul de aproape 400 de pagini format mare. Pe Camil Petrescu îl analizează Zenovie Cârlugea  în complexul lucidității extreme, pe Cezar Petrescu îl găsim manifestându-se în fruntea Frontului Renașterii Naționale – Gorj, iar  despre autorul  absurdului, Eugen Ionescu,   aflăm de anii de grei de  temniță  ceruți de justița militară (Tribunalul Suprem) pentru așa zisa ofensă adusă armatei urmare a textelor transmise în  1945 de la Paris; ele au fost publicate în Viața Românească, condusă de Mihai Ralea. Pedeapsa dată era mai mult pentru rămânerea scriitorului în Franța, unde funcționase la Vishy ca diplomat. Se subliniază că numai peste câțiva ani, tot ea (Justiția), în numele poporului, avea să îl grațieze pe marele dramaturg în devenire universală.   Pe Anton Bibescu și pe Bibești, în general, Zenovie Cârlugea îi analizează prin contactele avute de marii aristocraţi cu saloanele literare franceze (ce vremuri!), cu Bertrand de Salignac-Fenelon, Marcel Proust și alte mari celebrități ale Parisului.

Un studiu de un ales patriotism este cel consacrat Marii Uniri – ca un moment astral al poporului român – și idealului acesteia, amintind de o seamă de scriitori români care s-au aplecat cu har asupra evenimentului. Nu putea să îi scape dacologului o analiză privind  „dacismul romanticilor”, subliniind obsesia eminesciană asupra fenomenului dacic, o chestiune insuficient studiată până acum.

Ion Creangă este analizat de Z. Cârlugea „în conștiința criticii literare” de la G. Panu la Eugen Simion și Nicolae Manolescu, iar Caragiale este trecut prin „mahalaua/ nesfârșitei tranziții”.

Nimeni nu a înfățișat până  azi  cu atât acribie raporturile dintre Arghezi și Carol al II-lea: Regele Renașterii artistice românești,  autorul  relevând  sprijinul financiar acordat de monarh cât și  recunoașterea oficială  a Poetului venită din partea Curții regale etc.;  se apleacă, totodată, dl Cârlugea asupra  ludicului din creația argheziană, cât și asupra drumului  spre Nobel al poetului din Mărțișor.

Din marea pleiadă a poeților anilor 60,  poetul exeget  se apleacă asupra lui Labiș și Nichita Stănescu (sub pavăza /daimonului/) și mai ales asupra lui Marin Sorescu, cel care a destructurat mituri punând în valoare toposul oltenesc. Aprecierile sale despre viața și mai ales creația concitadinului său, Gheorghe Grigurcu, cel „uitat la Târgu Jiu”, „cu opiniile sale inconfortabile” este analizată pe parcursul a patru decenii din postura de critic și poet de seamă al literaturii contemporane românești.

Nu putea Zenovie Cârlugea să nu treacă și Prutul pentru a-l aduce în atenție, în contextul larg de valori prezentate, pe „Orfeul conștiinței naționale din Basarabia”, pe Grigore Vieru,   prezentat fiind ca „un stegar al demnității, integrității și unității neamului românesc”, ca un salvator al conștiinței naționale prin „limbă” și „carte”.

Nicolae MAREȘ

(„Gorjeanul”, serie nouă, anul  XIX, nr. 6385/vineri, 20 decembrie 2013, p. 11)

*

 

UN  PANOPTICUM  SISTEMATIC

 

Culegerile de studii, eseuri şi cronici, au un avantaj, care nu poate fi neglijat: diversitatea. Dar şi un dezavantaj: riscul dezordinii obositoare, al unui soi de beţie pe toate cărările.

Ferindu-se de asemenea ispititoare rătăciri, amplul volum – tot o culegere – al lui Zenovie Cârlugea, intitulat Panopticum, cu subtitlul Studii şi eseuri de critică şi istorie literară (Editura Fundaţiei Constantin Brâncuşi, Târgu-Jiu 2013), posedă, din capul locului, o trăsătură orientativă: sistematizarea.

Aşadar, ce cuprinde acest Panopticum şi în ce sens materia lui e sistematizată?

Primele două capitole – căci materia şi problematica lucrării sunt minuţios distribuite pe capitole – abordează câteva ipostaze orientative, mai generale, ale literaturii române: „luminile latinităţii orientale”; „momentul astral al Marii Uniri”; „de la «latinismul» istoriografic la «dacismul» romanticilor”. Adică, o problematică cu inflexiuni şi rezonanţe ale unor geneze.

Apoi, de la capitolul al III-lea, până la al VIII-lea, inclusiv, materia cărţii ni se înfăţişează drept analiza literară a unui număr considerabil de scriitori. Dacă am numărat bine, sunt introduşi sub lupa analitică 31 de scriitori, de la „felibrul” Alecsandri, până la scriitori în plină virtute, de astăzi, cum sunt Lucian Gruia şi Nicolae Tzone. La rândul său, aproape fiecare capitol cuprinde câteva paragrafe, capitolaşe, cel mai adesea seducătoare, incitante, prin ceea ce oferă ideatic. Prin urmare, este vorba de rigoarea unei sistematizări în trepte. Comentând intenţionalitatea propriei cărţi, autorul precizează: „Studiile şi eseurile din această carte privesc, în mare, aspecte ale clasicităţii noastre din a doua jumătate a secolului al XIX-lea (Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, G. Coşbuc), dar şi realizări de substanţă ale scriitorilor din perioada modernă (Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mircea Eliade ş.a.), la care s-au adăugat contribuţii ale unor scriitori din generaţii şi promoţii postbelice (de la Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Gheorghe Grigurcu, la Ioan Flora, Daniel Turcea, Nicolae Tzone ş.a.)” (pag. 6). Sunt, într-adevăr, cum precizează autorul, „studii şi eseuri de critică şi istorie literară”.

Până astăzi, relaţia dintre critică şi istorie, a rămas o problemă deschisă, uneori cu un „balast” de insistenţe insuficient de limpezi… Care-i mai mare şi mai tare, „oul sau grăina”?… Ar trebui să se înţeleagă, fără prea multe mofturi sofisticate, o idee ce este suficient de limpede prin ea însăşi: istoria literară nu se poate defini, nu se poate exprima in actu, fără să apeleze la instrumentele criticii. După cum, critica însăşi – vrea, nu vrea – implică perspective istoriste. Critica nu se desfăşoară în gol, ca un „bâzâit” aberant, fără căpătâi, ci este marcată de dinamica vie a temporalităţii istorice. Şi mi se pare că Panopticum-ul lui Zenovie Cârlugea e un exemplu suplu de îmbinare între critică şi istorie. În variatele capitole, ies în relief când perspectiva, mai decis, a criticii, când cea cu aplomb mai apăsat, istoric. Totdeauna, armonizând cele două ipostaze.

Cum, lui Zenovie Cârlugea, sever şi cu sine şi cu alţii, nu-i place să lase nimic la întâmplare, care-i este opinia despre contribuţia propriei cărţi?

Să vedem ce zice despre studiile şi eseurile cuprinse în volum: „Recitindu-le, nu le-am găsit afectate de timp, mai ales ca gust estetic şi îndeosebi ca mod de «a pune problema», de a sugera căi de acces ori noi ipoteze interpretative.

Dar nu această impresie pro domo constituie punctul forte al studiilor şi eseurilor de faţă, ci valoarea absolută (subl. mea – Gr. S.) a operelor despre care scriem, situată dincolo de «mode şi de timp» (pag. 5).

Chiar valori „absolute”, frate?… De!… Ştiu şi eu?… Unele dintre ele – nu puţine – sunt, fireşte, absolute: Eminescu, Creangă, Caragiale, Sadoveanu, Bacovia, Arghezi. Am de ani buni convingerea că Zenovie Cârlugea este un analist – mai cu seamă istoric literar – exact, minuţios, pretenţios, cu un simţ acut al disecării ideilor originale şi complicate. Încât, chestia cu valori «absolute» o iau drept un gest de politeţe, insuficient supravegheat, asemeni laptelui care, la flacără prea mare, inundă aragazul. Câteodată, cei care ştiu prea multă carte şi se simt prea stăpâni pe sine, mai dau, cu generozitate, şi de pomană. Lasă să se strecoare în traista celui nu prea avut, un strop înviorător de bine. Nu e dificil de observat că vreo 4-5 dintre personalităţile analizate, cu operele lor cu tot – cu certitudine valoroase – scriitori şi eseişti între două vârste, cu încă niţică tinereţe, contemporani cu noi, sunt departe de a fi atins absolutul. Mai au mult de tras până să atingă suprema limită. Contrazicându-l, niţel, pe autorul Panopticum-ului în chestia «absolutului», cred că avansul autentic original al acestei cărţi constă în pledoaria pro-domo, pe care chiar Zenovie Cârlugea a avut grijă s-o precizeze. Adică: „de a sugera căi de acces ori noi ipoteze interpretative” (pag. 5). Întru totul de acord cu această precizare.

N-ar fi exclus ca autorul cărţii în discuţie, să mă cheme la „ordine” şi să mă „someze” să declar, care dintre scriitorii analizaţi nu sunt încă valori „absolute”… Uite, că n-am să fac atare declaraţie şi nu mă aştept să ne luăm la harţă.

Să mergem, prin urmare, mai departe.

Studiile şi eseurile cuprinse în volumul în cauză au – în cea mai mare parte – o remarcabilă valoare expresivă. Este o trăsătură mai generală a acestei cărţi, ce nu poate fi neglijată. Este vorba, în acest sens, de darul şi tentativa de a acutiza portretistic chipurile, stările de spirit, relieful ideilor. Din acest punct de vedere este cu totul exemplară, seducătoare şi originală, portretizarea lui Panait Istrati. Lăsând la o parte teama de cuvintele mari, aş zice că portretul spiritual pe care Zenovie Cârlugea îl face lui Panait Istrati, este o succintă operă de artă literară. Fără îndoială, ipostaza de scriitor a autorului a potenţat acest relief expresiv al cărţii sale.

Sistematizându-şi materia în capitole, pe cât posibil într-o suită a succesiunii istoriste, perspectiva analizei nu rămâne, însă, identică, de la un capitol la altul. Ce vreau să spun? Primele două capitole abordează „generalităţi” despre istoria neamului românesc. Deasemeni, o serie de scriitori – Ion Creangă, Coşbuc, George Bacovia, Rebreanu, Panait Istrati, Marin Sorescu, Gheorghe Grigurcu – beneficiază de analize mai accentuat generale, în sensul mai cuprinzător al creaţiei acestora. În cazul altor scriitori, sunt puse în relief doar originalitatea şi ideile câte unei opere, sau principala direcţie a vocaţiei, sau analiza se axează pe caracterul informativ al unor documente. Aşa stau lucrurile (parţial) în abordarea creaţiei eminesciene, în cazul lui Tudor Arghezi, Mircea Eliade, Cezar Petrescu, Eugen Ionescu, Marcel Proust şi Bibeştii etc. Atare diversificare a perspectivelor analitice, păstrându-se, totodată, caracterul sistematic al capitolelor, elimină din capul locului, riscul unei păguboase monotonii, întâlnită, nu odată, în lucrări de istorie literară. Panopticum, lucrarea de acum a lui Zenovie Cârlugea, «practică» – cred, avantajos pentru receptor – o istorie literară cu o cromatică diversă, lipsită de monotonie. Şi cam peste tot, aproape în fiecare capitol, aflăm câte ceva nou, câte o idee, câte un aspect al creaţiei mai fericit pus în relief, câte un document etc.

M-aş opri acum, niţel, la un paragraf din capitolul al III-lea. La cel intitulat Eminescu în viziunea criticului Titu Maiorescu.

De ce la acest paragraf (capitolaş)? Fiindcă, deobicei, calm, foarte exact şi stăpân pe sine, de această dată, în paragraful cu pricina, autorul îşi pierde cumpătul şi ridicând vocea, îi face „praf” pe alţii. Pe cine? Pe cei care crede autorul Panopticum-ului că l-au considerat pe Maiorescu „«asasinul» moral al Poetului naţional”. Şi zice autorul frumoasei cărţi în discuţie, dând frâu liber artileriei verbale: „Pe tema aceasta, care vizează incriminanta sete de manipulat, s-au scris cărţi şi seriale publicistice, care suferă de acelaşi fundamental neajuns: eludarea evidenţelor de până atunci şi împrejurărilor în care se produce întunecarea minţii poetului şi construirea unui scenariu/demers ce se vrea argumentativ, dar din cauza «ipotezelor» însăilate frizează ridicolul unei documentaristici însetată de senzaţional” (pag. 47). Şi mai departe… dă-i şi dă-i… pe acelaşi ton încărcat de ameninţări, de termeni tari.

Sperând că Zenovie Cârlugea n-o să se supere prea tare pe mine şi n-o să mă facă „asasin”, încerc să-l temperez. Toată povestea asta, cu „asasinarea” lui Eminescu, la care „părtaş” ar fi fost şi Maiorescu, e un soi de cancan „intelectual monden”. Şi la ora actuală a devenit o chestiune depăşită, care nu mai prezintă cine ştie ce interes. E păcat că un istoric literar serios, stăpân pe instrumentele analitice, se ambalează zgomotos şi cheltuie atâta energie.

Cu privire la Eminescu, incomparabil mai periculos şi de condamnat, în clipa de faţă, este asaltul unor intelectuali cu nume şi nu al unor mediocrităţi, care dau de ceasul morţii să anihileze identitatea genială a lui Eminescu. Şi să facă din acesta un „nimic”. Acest asalt spăimos, ce pare de necrezut, ţine de ani buni şi nu dă semne că s-a potolit.

Dincolo de „supărarea” lui Zenovie Cârlugea, pe cei care au „tăbărât” pe Maiorescu, că ar fi contribuit la „înmormântarea” morală a lui Eminescu, cu mult mai importantă şi de reţinut din paragraful amintit, este altceva. Şi anume: două precizări riguroase, de necontestat, ale autorului Panopticum-ului.

Prima precizare: modul în care Maiorescu l-a receptat pe Eminescu. Din acest punct de vedere, Zenovie Cârlugea subliniază limpede – de câteva ori – că, o vreme, Maiorescu l-a menţionat şi l-a apreciat pe Eminescu „îndată după Alecsandri”. Foarte adevărat.

La urma urmei, ce importanţă are atare precizare, care nu pare a avea ceva deosebit? Are, totuşi. De-a lungul deceniilor, în numeroasele comentarii asupra relaţiilor dintre Maiorescu şi Eminescu, nu odată lucrurile au fost prezentate astfel, ca şi cum Maiorescu ar fi cel ce l-a descoperit pe poetul Eminescu, atribuindu-i-se lui toate meritele. Or, lucrurile n-au stat deloc aşa şi istoria literară nu poate fi împănată cu ditirambe gratuite. O perioadă, nu prea scurtă de timp, Maiorescu a preţuit ca valoare supremă a literaturii române, pe Alecsandri. Iar pe Eminescu, după. Încât, precizarea lui Zenovie Cârlugea – repetată – este nu numai corectă, ci şi de natură să tempereze elanurile unor afirmaţii gratuite.

Fiind întru totul de acord cu precizarea din Panopticum, în prelungirea ei amintesc şi eu câteva „fapte” şi adevăruri, ce mi se par necesare. Nu e deloc un păcat să constatăm că Maiorescu l-a descoperit pe Eminescu cu încetinitorul. Cel care a descoperit talentul lui Eminescu, lansând poetul, ca atare, n-a fost Maiorescu ci Iosif Vulcan, directorul revistei Familia. Vulcan a fost „naşul” poetului Eminescu, publicându-i versuri în Familia şi susţinându-l mai multă vreme în această publicaţie, începând cu anul 1866. Abia în 1870 – deci, patru ani după debutul în Familia – Eminescu începe să publice în Convorbiri literare. Publicându-i-se aci Venere şi Madonă şi Epigonii. Iar cel care l-a descoperit şi apreciat pe Eminescu, în Convorbiri literare, tot n-a fost Maiorescu, ci Iacob Negruzzi. Acesta a fost cel care l-a recomandat pe Eminescu lui Maiorescu, aducându-i-l în atenţie.

A doua precizare, din comentariile lui Zenovie Cârlugea, de reţinut, ca exactitate: descoperirea de către Maiorescu a genialităţii lui Eminescu şi insistenţa constantă asupra valorii acestei genialităţi înnăscute. Dacă nu Maiorescu a fost cel care a avut întâietatea descoperirii şi lansării poetului Eminescu, el a fost cel care a sesizat şi susţinut permanent, genialitatea eminesciană. Încât, precizările – pe care le-am amintit – ale autorului Panopticum-ului, au valoarea lor, din punctul de vedere al exactităţii istorico-literare.

Aproape la fiecare dintre scriitorii analizaţi, Zenovie Cârlugea punctează în câte o expresivitate definitorie, ideaţiile esenţiale ale creaţiei în cauză. La Caragiale avem de a face cu „«mahalaua» nesfârşitei tranziţii”; „poezia lui Bacovia trăieşte intens epopeea senzaţiilor”; romanul lui Rebreanu, Adam şi Eva, este „o metafizică platoniciană a erosului”. Şi astfel de exemple, original şi definitoriu nominalizate, ar putea fi semnalate în continuare.

Penetrant, ca punere în relief a esenţialului unei creaţii profund originală, este capitolul despre Marin Sorescu. Două idei – mai ales – atrag atenţia în acest capitol: sensul în care poezia soresciană este o metaforă; şi chestiunea „destructurării miturilor”. Totdeauna mi s-a părut că raportarea soresciană la mituri şi la reversul lor, rămâne – cum să zic? – o problemă alunecoasă, seducătoare şi deloc uşor de descifrat. Şi cred că Zenovie Cârlugea a intuit corect, când apreciază: „însăşi persiflarea mitului, reinterpretarea lui creează, luarea acestuia ca pretext nu poate duce decât la o nouă atitudine mitizant-ironică şi fantezist-parodică” (pag. 286). Aşa este, într-adevăr: răsturnând câte un mit, poezia lui Sorescu ne face insinuant cu ochiul, metamorfozând, cu o imbatabilă originalitate, demitizarea, într-o nouă mitizare.

Nu mă pot stăpâni, să nu mă refer, oricât de succint, în finalul acestei cronici, la o chestiune care nu are legătură nemijlocită cu recenzarea cărţii în discuţie. Dar are legătură cu autorul ei. Adică cu Zenovie Cârlugea, în ipostaza sa de strălucit profesor, doctor, de limba şi literatura română, căruia, numeroase promoţii de liceeni, îi datorează – în domeniu – acurateţea, eleganţa şi profunzimea unor cunoştinţe. Sunt cu mult mai în vârstă decât profesorul Cârlugea şi acum, când mă apropii vertiginos de 90 de ani, nu mai am deloc disponibilităţi şi timp de a face cuiva complimente gratuite. Recunosc deschis, cavalereşte, că acum, la adânci bătrâneţi, am devenit cam „negru” în cerul gurii.

De ce, totuşi, elogiez calitatea de dascăl de liceu a lui Zenovie Cârlugea, dincolo de tema, propriu-zisă, a cronicii de faţă?

Toată suflarea românească a văzut cu ochiul liber – a vuit şi înafară, lumea de pe lume – că de mai mulţi ani încoace, şcoala românească, liceele în primul rând, se dau urât în stambă, cu spăimoasele lor rezultate la bacalaureat. Şi, poate, chiar mai grav decât atât: elevi, cu zecile, cam peste tot în ţară, dau, fără să clipească, cu cuţitul, sunt violenţi, îi plesnesc şi pe profesori, întreprind tot felul de acte reprobabile. Încât, a fost nevoie – de o vreme încoace – ca incintele şcolilor să devină, în chip ruşinos, un soi de puşcării, cu fel şi fel de alarme, de paznici, de jandarmi şi ejusdem farinae.

Cu modestele-mi mijloace, m-am străduit de câteva ori până acum – inclusiv în revista Portal – Măiastra, condusă de Zenovie Cârlugea – să atrag atenţia că generaţia de acum a elevilor de liceu, toţi născuţi în demolatoarea tranziţie postdecembristă, este victima atmosferei social-morale în care a evoluat. O atmosferă a hoţiei, a violenţei, a denigrărilor, a acumulărilor, cu orice preţ, a şpăgarilor cu nemiluita, a politicianismului găunos, a urii fără limită. Rămâne de neînţeles, de ce niciun ministru al educaţiei de după 1989, absolut niciunul, n-a semnalat, oricât de timid, la scenă deschisă, că „minunile” aberante, pe care le săvârşesc, de ani buni, numeroşi elevi de liceu (şi chiar mai mici), pe care nu-i mai interesează cartea, sunt, în bună măsură, „rodul atmosferei social-morale şi politice, putrede, în care aceşti tineri trăiesc şi se „dezvoltă”. Să fie aceşti miniştri atât de nevolnici, încât să nu sesizeze adevărata şi ampla rădăcină a răului, în care generaţia de astăzi a elevilor, evoluiază? Sau, politicianismul lor interesat şi găunos, îi somează să-şi ţină gura şi să nu dea pe faţă adevărul adevărat?

În schimb, se inventează tot felul de „păcate”, care – cică – i-ar „îndepărta” pe elevi de cărarea binelui şi adevărului. Şi că unul dintre aceste „păcate” ar fi tocmai profesorii… Că hâr, că mâr… Că ar fi „corupţi”, slabi pregătiţi şi indolenţi. Nimic de zis: după cum s-a dovedit, sunt şi unii profesori de doi bani, plini de păcate. Dar este indecent să arunci păcate parţiale în spinarea unei totalităţi. Astfel de judecăţi sunt diversiuni şmechereşti, pentru a masca păcate incomparabil mai grave. Un profesor nu este paznicul-slugă al unei grădini cu varză de Bruxelles, în care să nu năvălească mistreţii. Rolul lui este de  altă natură.

De-a lungul mai multor ani am învăţat să-l cunosc pe profesorul doctor Zenovie Cârlugea şi nu ezit să spun că elevii care învaţă carte cu domnia sa – dacă doresc, cu adevărat, să înveţe – să se considere împliniţi că au un asemenea dascăl. Câtă carte ştie acest dascăl, câtă eleganţă, hărnicie, exactitate şi rigoare, o dovedeşte – între altele – volumul Panopticum, despre care am vorbit.

                                                                                              Grigore SMEU

2014

          Monica Grosu:

Un panoptic de istorie și critică literară                                                                                                             

     Panopticum este titlul unui consistent volum de studii și eseuri critice, publicat de exegetul gorjean Zenovie Cârlugea, spre finele anului trecut (Editura Fundației Constantin Brâncuși, Târgu-Jiu, 2013). Familiarizați cu scrisul acestui neobosit cercetător al literaturii noastre, nu ne surprinde să remarcăm din nou adâncimea comentariilor de critică și istorie literară, precum și pasiunea pusă în slujba relevării unor valori estetice autentice. Căci, trebuie precizat, întreg volumul se compune din comentarii și analize dedicate unor autori și opere de certă substanță ale literaturii române de ieri și de azi.

Rezultă, așadar, frumoase ,,exerciții hermeneutice”, cum le numește însuși autorul, ce au umplut, în decursul anilor, filă cu filă, această amplă carte, o carte în primul rând extrem de utilă, ce face binemeritate popasuri în momente însemnate ale istoriei literaturii române, de la ,,Luminile latinității orientale”, la ,,Momentul astral al Marii Uniri”, ,,De la «latinismul» istoriografic la «dacismul» romanticilor”, și tot așa, printr-un periplu cronologic, de la marii clasici la poeții moderni, neo- și postmoderni, cu salturile de rigoare. Criteriul selecției ne este lămurit de autor în Cuvântul înainte al cărții: ,,Departe de a intenționa, așadar, tablouri complete de valori, am reținut, în cadrul fiecărei epoci/ generații/ promoții, însă, după cum se poate constata, doar câteva nume. E vorba de autori dintre cei mai reprezentativi, și pentru clasicitate, și pentru modernitate, și pentru neo- ori postmodernitate. Sunt valori sigure ce nu pot lipsi, așadar, din nici un tablou de gen, cu atât mai puțin dintr-o istorie literară fundamentată pe estetic.” (p. 6)

Fără pretenții de exhaustivitate, prin urmare, acest ,,panopticum de opțiuni estetice” pune în valoare, într-un mod nuanțat și sistematizat (cu indice de nume, trimiteri bibliografice pertinente, argumentație solidă), contribuțiile unor autori, contextul epocii și specificul creației literare a acestora. Fenomenul literar românesc îi este familiar autorului (care a debutat cu poezie, a continuat cu numeroase volume de critică, a făcut și face în continuare publicistică literar-culturală ș.a.), iar unghiul investigației critice nu putea fi decât cel al unui comentator implicat și, în aceeași măsură, atent la obiectivitatea percepțiilor și la evitarea zonelor comune. Tocmai de aceea, este de remarcat metoda abordării exegetice, pornind de la un interviu, o convorbire, o întâlnire, lectura unei monografii, a vreunui articol sau studiu despre scriitorul ce face subiectul discuției. În plus, informația și structurarea pe segmente (subcapitole) a expunerii facilitează o mai eficientă lectură, alungând din pagină ceea ce este de prisos. Exemple edificatoare sunt la tot pasul și acestea întăresc impresia de ansamblu asupra acestui studiu laborios, cu accente de scurtă istorie literară.

Se poate, de asemenea constata, caracterul eseistic al lucrării, așa cum, de altfel se subliniază și în subtitlu, adică un discurs interpretativ mai altfel, în sensul unei libertăți de realizare nu doar teoretică, ci și stilistică, îmbinând, într-o manieră agreabilă, informația de ordin bibliografic, memorialistic, documentar cu constatarea critică, valorizarea și plasarea în contextul individual sau, mai larg, al epocii, a creatorilor ce definesc spațiul valorilor spirituale ale românității. Detaliul istoric nu este neglijat, la fel cum nu pot fi trecute neobservate nici contribuțiile unor bravi cercetători din trecutul mai recent sau mai îndepărtat. Istoria, epoca, evenimentul exterior încheagă cadranul poveștii, în interiorul căreia descoperim clasicitatea ori modernitatea operelor noastre, dinamismul manifestărilor literare în evoluția lor neîntreruptă, influențele, interferențele, nota personală a fiecărui scriitor în parte.

De fapt, literatura rămâne prin ea însăși o poveste incitantă, fiecare element de biografie națională ori individuală adaugă fenomenului literar noi conotații, autorul încercând să focalizeze atenția tocmai asupra unor aspecte mai puțin sau insuficient discutate. Se relevă, astfel, puncte noi de semnificație, asociate palierului documentar impecabil și unui scenariu analitic de fină acuratețe stilistică. Remarcăm și nota de originalitate (,,Eminescu în Floreștii Gorjului”, ,,Eminescu și Brâncuși”, ,,Tudor Arghezi și Fundația Culturală «Principele Carol»”, ,,Tudor Arghezi și Carol al II-lea” etc.), oprindu-ne doar la exemplul celor doi mari poeți, însă contextele discutate sunt mult mai generoase și diversificate. I-am amintit pe acești iluștri înaintași, fiindcă lor le-a dedicat autorul Panopticumului studii de referință (anterioare acestui nou demers critic): Tudor Arghezi și spiritul Olteniei (monografie, 2008), Tudor Arghezi – un elogiu al Gorjului (eseu, 2010), Eminescu – mitografii ale daco-românității (studii și eseuri, 2011).

Panopticumul alocă pagini de evocare unor personalități veritabile ale culturii noastre contemporane, creatori cu o activitate vrednică de apreciere (Ovidiu Drimba, Gheorghe Grigurcu), la fel cum punctează linii de semnificație în scrierile unor autori mai vechi (I.L.Caragiale, Lucian Blaga, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu ș.a.) sau mai noi (Lucian Gruia, Nicolae Tzone). Frumoase rânduri restitutive sunt dedicate poeților Daniel Turcea și Ioan Flora. Despre ultimul, autorul notează: ,,Cred în puterea poeziei lui Ioan Flora de a străbate vremurile și în steaua lui tot-mai-suitoare într-o apogeică și pe deplin meritată consacrare în panteonul literaturii române.” (p. 347)

În Panopticumul său de critică și istorie literară, profesorul Zenovie Cârlugea realizează în aceeași măsură un act de interpretare, restituire documentară și evocare, cultivând un spirit de cumpănită judecată critică, secondat de surse bibliografice, împreună cu tot instrumentarul analitic indispensabil.

Monica Grosu

 

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: