Tudor Arghezi și spiritul Olteniei (2008) / Tudor Arghezi – un elogiu al Gorjului (2010)


TUDOR ARGHEZI ȘI SPIRITUL OLTENIEI



TUDOR ARGHEZI

un elogiu al Gorjului


O carte lămuritoare

Marele poet oltean

(Prefață)

Tudor Arghezi este unul din autorii noştri din strălucita stirpe balcanică. Alături de Anton Pann, I.L.Caragiale, Mateiu Caragiale, Urmuz, Ion Barbu, răspunde unei categorii pe care G. Călinescu a caracterizat-o prin nervozitatea emoţiei repede spulberată de bufonerie, prin pitoresc plebeian, sensibilitate schimonosită, inteligenţă plastică. E clasa unui telurism intens, transfigurat estetic, având cultul fanatic al ”formei”.

Ea a început, poate, cu pitarul Hristache, muşcătorul cronicar versificator din veacul al XVIII-lea, şi, fără a fi după toate probabilităţile istovită, a continuat cu alţi scriitori, e drept foarte diferiţi  între ei, precum Eugen  Barbu, Marin Sorescu, Mircea Cărtărescu. Dar mai specific avem  impresia că autorul Florilor de mucegai întrupează o psihologie a toposului său originar, oltenesc. Notele acestuia  sunt  pragmatismul, incredulitatea hâtră, ironia cât încape, pitorescul gros, corespunzătoare unei ”filosofii” a vieţii la care participă instinctiv cel ce a scris o Pravilă de morală practică. Sceptic prin fibra sa nativă, Arghezi are nevoie de un contact nemijlocit cu lucrurile, de un sprijin în concret. Viziunea e subordonată criteriului celor văzute şi pipăite, astfel încât  până şi misterul existenţei apare proiectat în perceptibilul senzorial. Precum un Toma necredinciosul, poetul nostru îşi întemeiază conştiinţa pe examenul perpetuu al materialităţii, iar poetica pe exploatarea ei sub chipul unei strânse ţesături de „cuvinte potrivite”, la un nivel prodigios, fără precedent în literele băştinaşe. Mefienţa sa glumeaţă, de obârşie rurală, se traduce în relaţia jucăuşă cu cuvântul, pe care-l răsuceşte şi-l ordonează până ajunge a-i da o satisfacţie de meşteşugar. Poetul e un homo ludens, atent la inepuizabila, fascinanta comedie a verbului. Vorbelor de duh ale ţăranului alutan le corespund nenumăratele metafore năzdrăvane cu care acesta a îmbogăţit creaţia românească, deopotrivă în domeniul versului şi în cel al prozei. „Îmi venise nu ştiu de ce nevoia de a întări cuvintele şi de-a îngropa în fiecare din ele o alică de plumb, în jurul căreia să basculeze fix ca figurile de celuloid”, mărturiseşte cu candoare meşteşugarul-poet. Pentru a înfăţişa în altă parte alibiul jocului copilăresc: „Eu, care m-am jucat, ştiu şi mi-am făcut socoteli, că vâr într-o pagină de versuri, ca într-o colivie cu sârmele paralel, lucruri şi vieţuitoare care trebuie să se bată unele cu altele, să se extermine şi să se tovărăşească rar, la câte un ceas de universală hodină. N-am făcut altceva nimic, m-am jucat.

S-ar părea că spiritul practic, „de cobiliţar”, al olteanului ar trebui să-i rezerve lui Arghezi exclusiv rolul unui adaptat, al unui ins supus circumstanţelor date. Până la un punct aşa şi este, dovadă fiind participarea sa, e drept după o semnificativă perioadă de tăcere, la literatura oficială a epocii comuniste. Dar intervine, precum o contrapondere, o altă caracteristică, cea a neîncrederii. Toma necredinciosul n-ar putea fi niciodată un vasal fără crâcnire al vremurilor. Din circumspecţie ţâşneşte insatisfacţia, iar din insatisfacţie scânteia revoltei. Pandur al stihului, Arghezi şi-a notificat de timpuriu poziţia dârză, de exponent al „robilor cu saricile pline de oseminte ”, al „mâniei bunilor” săi, convertită în biruinţa artei, ca o supremă răscumpărare: „Durerea noastră surdă şi amară / O grămădii pe-o singură vioară,/ Pe care ascultând-o a jucat / Stăpânul, ca un ţap înjunghiat. (…) E-ndreptăţirea ramurei obscure / Ieşită la lumină din pădure / Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi,/ Rodul durerii de vecii întregi”. Mentalitatea autorului e frecvent cea a unui refuzat, a unui nedreptăţit ce recurge la gestul sfidător, sediţios: „Ispitele uşoare şi blajine / N-au fost şi nu sunt pentru mine. / În blidul meu, ca şi în cugetare, / Deprins-am gustul otrăvit şi tare./ Mă scald în gheaţă şi mă culc pe stei,/ Unde dă beznă, eu frământ scântei, / Unde-i tăcere, scutur cătuşa, / Dobor cu lanţuri uşa. / Când mă găsesc în pisc / Primejdia o caut şi o isc”. Acelaşi resort al neîncrederii şi nesupunerii funcţionează şi-n zona relaţiilor cu transcendenţa. Departe de-a fi un credincios-standard, Arghezi îl abordează pe Dumnezeu cu viclenia neguţătorului oltean, îl măguleşte sau îl contestă printr-o tactică nu tocmai reverenţioasă, cu scopul „căderii la învoială”. Mai curând decât o entitate absolută, Domnul e resimţit ca un „tovarăş de afaceri”. Când acesta nu are o comportare convenabilă, e mustrat fără ocol: „De când s-a întocmit Sfânta Scriptură / Tu n-ai m-ai pus picioru-n bătătură / Şi anii mor şi veacurile pier / Aci sub tine, dedesubt, sub cer”. Ori i se pune la îndoială existenţa: „O mie de neamuri, plecate, domoale, / Te caută-n ceruri, în vis, în pământ. / Ascuns te-au găsit în Cuvânt. / Sfărâmă Cuvântul: cuvintele-s goale”. Ori e ameninţat aşa cum un vânător îşi ameninţă prada: „Pentru credinţă sau pentru tăgadă, / Te caut dârz şi fără de folos. / Eşti visul meu, din toate, cel frumos / Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă .” Pe bună dreptate, I. Negoiţescu aprecia postura argheziană ca fiind „aceea a unui credincios chinuit de necredinţa sa, a unui ateu religios”. Pe această direcţie a desacralizării – am putea vorbi mai curând de intuirea unei demonii a creaţiei divine – Arghezi se dedă la antiritualul blestemelor. Sarcasmul ţăranului alutan, ca şi superstiţia sa endemică – paradoxală asociere, însă insuficenţa necredinţei contrabalansată nu o dată prin superstiţie! – constituie instrumentul unei ofense aduse ordinii mundane. Faimoasele blesteme argheziene reprezintă o rebeliune a creaturii împotriva Creatorului, provocarea unei creaţii anarhice, în negativ, ce batjocoreşte Creaţia: „În împărăţie de beznă şi lut să se facă / Grădina bogată şi-ograda săracă./ Cetatea să cadă-n nămol,/ Păzită de spini şi de gol./ Usca-s-ar izvoarele toate şi marea,/ Şi stinge-s-ar soarele ca lumânarea./ Topească-se zarea ca scrumul./ Funingini, cenuşă, s-acopere drumul,/ Să nu mai dea ploaie, şi vântul/ Să zacă-mbrâncit cu pământul./ Sobolii şi viermii să treacă pribegi/ Prin stârvuri de glorii întregi”. Ceea ce echivalează cu apologia antipsal-mistului.

Nu putem decât a subscrie, iarăşi şi iarăşi, cu aceeaşi emoţie ca la primele noastre lecturi, din adolescenţă, la ceea ce ne spunea Lucian Blaga, referitor la „rivalul” său de căpetenie întru poezie: „Arghezi e cel mai mare creator al cuvântului românesc”.

GHEORGHE GRIGURCU

 

 

 

Arghezi redivivus*

Sub impresia cãrţii dlui Eugen Negrici Iluziile literaturii române, mã gândeam zilele acestea la cât adevãr şi cât lux demonstrativ cuprinde afirmaţia privind destinul operei literare, de a trãi vârste şi – chiar în benefica situaţie de capodopere – de a îmbãtrâni şi a ieşi din atenţia generaţiilor, prãfuite, uscate, fãrã şanse de comunicare cu alte şi alte valuri de lectori. Persoana la care m-am gândit a fost Tudor Arghezi, poetul, prozatorul, înnoitorul de limbã, spãrgãtorul de convenţii, în fine publicistul care a ţinut afişul controverselor interbelice, câştigând în mod spectaculos un loc fruntaş în literatura românã modernã, de-a lungul a douã orânduiri adverse. Tot mai rare ediţii, reeditãri, exegeze, pomeniri chiar în presa literarã, par a da dreptate dlui Negrici, iar cazul de faţã ar fi cu atât mai ilustrativ cu cât opera lui Arghezi, în toate genurile, oferã un cuantum ridicat de agrement estetic, precum şi numeroase motive de a intra în categoria „X, contemporanul nostru”.

Mã vãd plãcut contrazis în pesimismul meu, deschizând cartea dlui Zenovie Cârlugea, Arghezi şi spiritul Olteniei (cu o prefaţã de Gheorghe Grigurcu, Editura şi Fundaţia „Scrisul românesc”, Craiova, 2008) nu fãrã a da o primã de consolare pesimistului în cauzã, la constatarea cã ne aflãm în faţa unei exegeze conceputã şi apãrutã în provincie, deci într-o vatrã conservatoare, cu altã curgere a timpului, volum cu excelentã punere în paginã şi numeroase, copioase, inedite ilustraţii, tom admirabil cartonat, nãscut dintr-un abundent fişier – era sã zic ca în vremurile bune. Douã sunt tematicile în chestiune: Tudor Arghezi, ca atare şi oltean, primo, apoi spiritul Olteniei, desprins din categoria mai largã a spiritualitãţii… Primul capitol al lucrãrii lãmureşte noţiunea materiei, respectiv şi academic „Oltenia culturalã, tradiţie, specificitate, diferenţiere”. Întrucât existã în matca româneascã mai multe regionalisme distincte, cu profiluri patentate pânã la a deveni locuri comune – cel transilvãnean, moldovenesc, bãnãţean, muntenesc, o cercetare a regionalismului oltean, operând pe o arie mai restrânsã şi cu particularisme de la munte la şes, din Gorj în Mehedinţi si Vâlcea – clarificarea temei este cu atât mai bine venitã. Cât îl priveşte pe Tudor Arghezi, „nãscut, într-o împrejurare de pripãşire olteneascã, la Bucureşti”, dl. Cârlugea ne avertizeazã cã oltenismul acestuia nu trebuie înţeles la modul reducţionismului analitic sau al vreunui partizanat regionalist, ci drept «cale de acces» unicã spre universul impresionant de bogat şi deversificat al operei. Şi, în orice caz, un element formativ recunoscut de cãtre scriitor, ba chiar pus în faţã, cu repetiţie.

Dar care este istoricul cultural al Olteniei, în fuziune cu acele adânci fluide întregind o specificitate, aceea a „spiritului oltean”? Autorul ne pune la îndemânã opiniile unui mãnunchi de scriitori, filosofi, sociologi, de la Nicolae Iorga la G. Cãlinescu, sintezele lui D. Drãghicescu, Petre Pandrea – şi chiar Tudor Arghezi. G. Cãlinescu, bunãoarã, într-o vedere de sus, nota adiacenţa de la românii puri fãrã discuţie – Eminescu, Titu Maiorescu, Creangã, Coşbuc, Goga, Rebreanu, Sadoveanu, Blaga („ardelenii mai cu seamã şi subcarpaticii au aceastã calitate”), la alţii, cu „tincturã mai mult sau mai puţin greceascã”, reprezentativi pentru lumea noastrã meridionalã. Aici, opina G. Cãlinescu, ar strãbate, în fuziune cu lumea getocarpaticã, vâna traco- geticã. Dl. Zenovie Cârlugea considerã, în perspectiva cãlinescianã, prezenţa în harta spiritualitãţii româneşti a unui curent alutan, pe şleaul Macedonski – Arghezi – Brâncuşi, un punct de vedere care ne depãşeşte competenţele. Alţi cercetãtori emit teze îndrãzneţe, precum Mihai Ralea (“ Printre toate componentele spiritultui românesc, spiritul oltean manifestã un puternic gust pentru epopee”) sau recurg la argumente istorice. D. Drãghicescu este mai întâi de toate interesat de latinitatea regiunilor patriei, majoritarã în Oltenia, Banat şi Transilvania: „între Oltenia, Banat şi Transilvania apuseanã nu este în aceastã privinţã nici o deosebire”. Geneza spiritului oltean – sinceritate, voioşie, fire aprinsã şi aprigã, pragmatism – ar purta pecetea latinã. La fel considera lucrurile filosoful C. Rãdulescu-Motru, scoţând în evidenţã, la bãrbaţi, energia, asumarea de scopuri bine conturate în lumea realitãţilor. Era, de altminteri clişeul epocii, verificat de prezenţa olteanului cu cobiliţa la Bucureşti – dar şi la Iaşi! – nu mai puţin a emigranţilor (voluntari) artistici, pe un evantai larg deschis: Brâncuşi, Arghezi, Sadoveanu, Macedonski, Cezar Petrescu, pânã la Anna de Noailles! Ca sã nu-i uitãm pe „emigranţii” politici: Constantin Brâncoveanu, generalul Magheru, Nicolae Titulescu – cu siguranţã cã lista e mai lungã, învederând, în termenii autorului, pendularea, printre altele, a spiritului oltean între tipul speculant şi cel speculativ, ce ar putea convieţui şi în aceeaşi personalitate. Sã se încadreze Tudor Arghezi în aceastã ultimã categorie? Mulţi sunt cei ce şi-au spus cuvântul, dar în ce priveşte simpla apartenenţã olteneascã a scriitorului dispunem de propriile-i declaraţii, încã de la o vârstã tânãrã – dl. Cârlugea mã citeazã cu volumul de corespondenţã emanând de la Tudor Arghezi, ca nepunând la îndoialã opţiunea epistolierului. Într-o lume în care nu este oltean oricine vrea! Schimbãtor în multe, Arghezi nu s-a clintit în ceea ce fãcea obiectul mândriei lui, la nici o vârstã. Am da dovadã de o anumitã pedanterie afirmând cã, totuşi, Arghezi a fost numai pe jumãtate oltean. „Oltenia face parte din religia mea ascunsã”, afirma poetul. Localizatã, vatra de baştinã era satul Cãrbuneşti, din Gorj, bunicul, Tudor, cojocar, ar fi trãit 113 ani. Arghezi i-a împrumutat numele, adãugându-l la cel al mamei.

Miezul studiului dlui Zenovie Cârlugea îl constituie însã obiectivarea spiritului oltean al lui Arghezi în relaţiile acestuia cu scriitorii olteni, ades vizitaţi la ei acasã, cultivaţi cu simpatie de meşter, ungher din viaţã puţin cercetat de exegeţii scriitorului. Capitol cuplat cu o trecere în revistã a unor personalitãţi prezente în paginile argheziene. Pe dl. Zenovie Cârlugea l-a pasionat legãtura dintre scriitor şi criticii olteni de la „Ramuri” şi de la „Scrisul românesc”, C. Şaban – Fãgeţel şi Dumitru Tomescu. Personalitãţi culturale de realã valoare, ambii au intrat într-un con de umbrã. Nu însã şi în memoria provinciei. Mai îşi au, totodatã, locul alte personalitãţi şi personaje ale peisajului oltean, frecventate de Tudor Arghezi, bine cunoscute autorului şi rãmase în conştiinţa a prea puţini contemporani ai noştri. Viaţa îşi are, astfel, surprizele ei, lui Arghezi i-a fost dat sã revinã la Târgu-Jiu în lagãr, în 1943, în urma scrierii articolului „Baroane”.Comandantul lagãrului, colonelul Leoveanu, oltean el însuşi, care ar fi putut face deţinuţilor viaţa cea mai amarã, s-a dovedit un gentleman. Dl. Cârlugea îl integreazã în cercul admiratorilor poetului, depãnându-ne povestea unui om de bine, vremuri care uitaserã de omenie. Şi iatã un mod de a completa biografia lui Tudor Arghezi!

Spirit avizat, dl. Zenovie Cîrlugea n-a pierdut din vedere împrejurarea cã, asemeni tuturor muritorilor, Arghezi a avut doi genitori, cazul sãu, particular, mutând în zona incertitudinii tocmai mama. Ultimul capitol al suculentei sale cãrţi trateazã spinoasa problemã, care a dezbinat timp de decenii cercetarea, cu veninoase tonuri, iar nu arareori cu insulte. Dl. Cârlugea vorbeşte de o dramã a poetului „care-şi va fi luat numele, cu o mare tainã, de la ambii pãrinţi (Tudor de la bunic şi Arghezi de la mamã)” – şi nu de la un potolit râu din Ţara Româneascã. Studiul se încheie cu un amplu citat din criticul care a luptat cel mai mult pentru impunerea geniului arghezian, Şerban Cioculescu: „Aruncat pe drumuri la vârsta de treisprezece ani, nevoit sã pribegeascã «dupã pâine» (cum zice în «Tatãlui meu»), lipsit de cãldura cãminului familial, adolescentul se reculege însã, biruind într-însul vigoarea biologicã a puiului de oltean, hotãrârea indefectibilã de a rãzbate, de a se cultiva şi de a se afirma rãsunãtor, chiar dacã a rãmas cu studiile gimnaziale neisprãvite.” Lectorul nu are de unde şti cum, în aceastã frazã, un alt pui de oltean îşi povestea propria adolescenţã…

Carte almanah, dublatã de un admirabil album fotografic, lucrarea dlui Zenovie Cârlugea, scrisã cu mãsurã, vrem a zice cu conţinutã ardoare, cu o invidiabilã documentaţie, vine în ceasul în care provincia are ceva de spus centrului, unde se dezbate însãşi problema existenţei literaturii – a motivãrii ei.

Barbu CIOCULESCU

* „Acolada”, an II, 2009, nr. 14, p. 4.


  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: