Nicolae Mareș

Nicolae Mareș:

 

Lucian Blaga – diplomat la Varșovia

(Editura Fundației România de Mâine, 2011)

Deschiderea arhivelor, după Revoluția antitotalitară din Decembrie 1989, – în principal Arhiva Diplomatică a Ministerului de Externe – a permis investigarea uneia din cele mai prodigioase și puțin cunoscute activități desfășurate de Lucian Blaga. Este vorba de cei 13 ani de prestație diplomatică în diferite capitale europene (1 noiembrie 1926- 31 martie 1939), timp în care se pune și se realizează mare  parte din opera sa poetică, dramatică și filosofică. Anii diplomației blagiene sunt, pe fondul evenimentelor europene geo-strategice, pe de o parte, ani de redresare și stabilizare a țărilor abia ieșite din Primul Război Mondial, pe de alta, o perioadă de noi reașezări economice, politice și sociale, când diplomația occidentală cunoaște o efervescență fără precedent. Configurarea unor noi zone de influență capătă contururi din ce în ce mai abrupte odată cu afirmarea național-socialismului german și ideologiei naziste expansioniste. În toți acești ani de diplomație la Varșovia, Praga, Berna,  Viena, Lisabona, diplomatul Lucian Blaga a urmărit cu atenție, în primul rând datorită obligațiilor de serviciu, viața politică, social-economică și culturală, raportând în mod substanțial și convingător asupra tuturor aspectelor menite a interesa politica statului român, în aprecierea exactă și menținerea unor relații corecte din partea noului stat România Mare cu entitățile statale ale noii Europe rezultate după Conferința de Pace de la Paris.

Fațeta aceasta a unui Blaga-diplomat a ieșit la iveală odată cu tipărirea unor lucrări de pionierat, precum cele semnate de Constantin I. Turcu (Lucian Blaga sau fascinația diplomației, Ed. Enciclopedică, 1995) și Pavel Țugui (Lucian Blaga –  din activitatea diplomatică, rapoarte, articole, scrisori, cereri, telegrame. Anii 1927-1938, vol. 1-3, Ed. Eminescu, 1995). Se adaugă la acestea editarea în 2008, la Casa Cărții de Știință din Cluj, a Jurnalelor (1919; 1936-1939; 1939-1940; 1959-1960), oricât de sumare și cu discontinuități, pe care Cornelia Blaga-Brediceanu le-a consemnat cu spirit viu, participativ și solidară până la implicare în prestația de substanță a soțului pe tot parcursul îndelungatului exercițiu diplomatic.

Cele din urmă contribuții se datorează membrilor Fundației Europene Titulescu, care, contactați cu prilejul celei de-a XXX-a ediții, jubiliară, a Festivalului Internațional „Lucian Blaga”, au răspuns invitației, susținând în zilele de 7-8 mai 2010, la Complexul Memorial din Lancrăm-Sebeș, o substanțială sesiune de comunicări, la care și-au dat concursul diplomații: Nicolae Mareș (Lucian Blaga la Varșovia. Începuturile diplomatice sub o zodie norocoasă), Alexandru Popescu („În mijlocul ciclonului”. Lucian Blaga, diplomat la Viena); Ion Floroiu (Lisabona – ultimul post diplomatic al lui Lucian Blaga); George Potra (O restituire pentru eternitate. Blaga despre Titulescu); George Corbu (Lucian Blaga și Valentin Lipatti – reprezentanți ai diplomației culturale românești) și Ion  Brad (Blaga în Elada). Toate aceste comunicări au fost reunite, – adăugându-li-se studiul lui Pavel Țugui, Lucian Blaga, subsecretar de Stat la Ministerul Afacerilor Străine,- în volumul coordonat de președintele Fundației, dl George G. Potra, Lucian Blaga în diplomația românească (Ed. Altip, Alba Iulia, 2011).

*

Comunicarea susținută de dl Nicolae Mareș a trezit un interes aparte, mai ales că autorul era îndeobște recunoscut ca unul din cei mai buni cunoscători ai spațiului cultural polonez, lingvist, diplomat, traducător și animator cultural. Excelent diplomat-scriitor, dl Nicolae Mareș, autor a peste 50 de titluri, a publicat monografii substanțiale despre Polonia și relațiile româno-polone de-a lungul timpului, despre tradițiile, cultura și spiritualitatea poloneză, traduceri din literatura poloneză, la care se adaugă excelenta evocare a Suveranului Pontif, nimeni altul decât scriitorul Carol Wojtyla, ca unul din marii lideri ai contemporaneității (Ioan Paul al II-lea – Papă pentru mileniul al III-lea, 2000, 2001,două ediții; David și Păstor, 2005; Ioan Paul al II-lea – Un Papă sfânt, 2009). Se adaugă la aceste excelente monografii-evocări (lucrări de pionierat în Ortodoxia Răsăriteană) numeroase alte traduceri din literatura lui Carol Wojtyla, care întregesc portretul de excepție și rolul de mare lider al Suveranului Pontif în cadrul Bisericii Universale, dar și pe scena istorică a Umanității la confluența celor două milenii.

Augmentată cu o bogată informație din arhive românești și străine, comunicarea susținută la Sebeș în 2010 a devenit o lucrare de sine stătătoare de aproape 400 de pagini, care aduce la lumină, după 83 de ani de latență arhivistică, rapoarte și informații de presă transmise de Lucian Blaga, în anii 1926-1927, la Palatul Sturdza din București.

Lucian Blaga – diplomat la Varșovia (Ed. Fundației România de Mâine, București, 2011, 396 p.) este un foarte aplecat studiu monografic privind perioada varșoviană a diplomației blagiene. Autorul, petrecându-și aproape 20 de ani în capitala de pe Vistula, ca atașat cultural, consilier și ministru la Ambasada României din „Chopin 10”, precizează:

„Am citit și văzut rapoartele și informările marelui predecesor și prin prisma experienței publicistice de peste 40 de ani, în presa din cele două țări, cât și prin aceea de scriitor în același timp… Concluzia pe care am desprins-o a fost că materialul redactat și înaintat de Lucian Blaga, începătorul atașat de presă, care se simțea, inițial, datorită și modestiei ce îl caracteriza, «la marginea diplomației», nu este cu nimic mai prejos decât travaliul predecesorilor și contemporanilor lui la misiune. Din tot «Fondul 71» pe relația România-Polonia, din corespondența confidențială semnată de șeful său direct, ministrul Alexandru Iakovaky, se degajă o anumită simpatie față de noul atașat.”

Lucrarea vine să completeze cu „episodul Varșovia” cercetarea întreprinsă de Pavel Țugui, fiind deopotrivă plină de interes atât pentru cercetătorii polonezi cât mai ales pentru oamenii de cultură și istoricii literari români. Cu toate că „stația” varșoviană a însemnat doar zece luni din activitatea diplomatică de 13 ani a lui Lucian Blaga, aceasta este una densă și plină de momente din cele mai importante în biografia lui și a relațiilor româno-poloneze. Este, mai întâi, perioada formării sale diplomatice, care implică ferventă manifestare intelectuală și civică, ba chiar simț patriotic, dacă avem în vedere intervențiile și luările de atitudine la unele încercări de discreditare a statului român lansate de unele publicații poloneze. Sejurul varșovian al poetului care a compus Oraș vechi și Varșovia, a fost, de asemenea, fructuos și sub aspect dramatic, aici finalizându-și piesa de teatru Meșterul Manole (jucată abia în 1934 la Lemberg/Lwow, cu un succes fără precedent), iar gânditorul redactându-și Daimonion-ul și o parte din Eonul dogmatic.

Conștient că se afla „pe drumul cronicarilor”, dar însingurat și „la marginea diplomației”, Blaga se va strădui să înțeleagă pe acel homo varsoviensis pe care istoria l-a plămădit cu o mândrie de sine și atașat spectaculosului. Conștient, așadar, de importanța presei în raporturile bilaterale, Blaga a cunoscut foarte bine corpul jurnaliștilor, cu unii legând prietenii, el însuși având nevoie de spațiul unor periodice în a lua atitudine față de unele „scorneli”/insinuări privind aspecte ale politicii statului român (vezi pretinsa persecuție evreiască). Mai mult chiar, condeiul său a contribuit la consolidarea unei imagini favorabile a țării sale, publicând articole și eseuri despre cultura și literatura română, materiale foarte interesante dezgropate de N. Mareș din arhivele românești și poloneze, – contribuție pe care poate doar succesorul său, poetul Aron Cotruș, a realizat-o, dar în șapte-opt ani de diplomație vistulană.

Nicolae Mareș se dovedește un spirit metodic și de larg orizont documentar, începându-și lucrarea cu evocarea relațiilor româno-polone după Primul Război Mondial, când în toamna lui 1918 Polonia își redobândesc independența de stat (11 noiembrie), iar România își desăvârșește unitatea statală la 1 decembrie. Este evocată acțiunea Guvernului Ionel Brătianu, dar și efortul depus de cuplul regal Ferdinand și Maria în ideea realizării unui „front comun polono-român” în fața ascensiunii bolșevice, a unei „conlucrări reciproc avantajoase româno-poloneze”, în această cauză dându-și concursul spirite lucide și vizionare ca I.I.C. Brătianu, Al. Vaida-Voievod, N. Iorga, Take Ionescu, I.G.Duca, Nicolae Titulescu ș.a. Mulțumirile primite de Guvernul Român pentru eliberarea Pocuției, din partea delegației poloneze la Conferința de Pace de la Paris, erau o expresie a bunei colaborări în neutralizarea acțiunilor expansioniste bolșevico-maghiare, dar și pentru prevenirea unor conflicte între polonezi, ucraineni și evrei, stabilindu-se totodată drept frontieră comună granița istorică a Bucovinei cu Galiția. Evoluția favorabilă a relațiilor româno-poloneze, mai exact colaborarea dintre „România unită” și „Polonia reînviată”, într-un climat la cel mai înalt nivel, pe baza unui tratat de alianță, este urmărită de analist tocmai pentru a puncta momentul important din istoria relațiilor bilaterale când Lucian Blaga descinde ca diplomat pe malurile Vistulei. Era un „context cultural” destul de favorabil, datorită dezvoltării relațiilor româno-poloneze de până acum, ceea ce tânărul diplomat va înțelege repede. Deși clima i se pare „dezagreabilă” și atmosfera oarecum rece, din cauza „superiorității” etalate de vistulani, cum precizează în scrisorile adresare lui Sextil Pușcariu și Ion Breazu, Lucian Blaga s-a străduit să realizeze rapoarte de presă cât mai exacte, îmbunătățind „relațiile proaste pe linie de presă” existente încă din 1926. El se va implica în popularizarea culturii și literaturii țării sale, va participa la marile aniversări culturale (vezi omagierea marelui compozitor Frederic Chopin), va interveni în corectarea unor erori sau exagerări comise de unii jurnaliști în evidențierea unor stări de lucruri din țară,  în general va transmite centralei Ministerului Afacerilor Străine informații exacte, punctate de unele considerații personale. Cu atât mai mult cu cât regretă lipsa unei legi care să reglementeze limitele libertății de exprimare. Implicarea sa jurnalistică, așadar, când nu era îndreptată împotriva unor exagerări jurnalistice sioniste, viza acel tip de propagandă culturală de care ducea lipsă imaginea statului român în relațiile cu Polonia de până atunci, din acest punct de vedere Blaga  a adoptat o poziție de relansare culturală, dar și una intransigentă față de orice defăimări la adresa României. Coarda patriotismului său suna la unison cu dorința de propagare a valorilor culturale românești (vezi articolele și eseurile despre  scriitorii și criticii români, necunoscute până acum)… Pe scurt zis, în toată acțiunea atașatului de presă „obiectivitate, conștiinciozitate, sobrietate”…

Lucrarea dlui N. Mareș, impecabil structurată, rezervă cca 250 de pagini (din 400) reproducerii rapoartelor și informărilor în anii 1926-1927, mai exact în perioada noiembrie 1926 – septembrie 1927, –  în general buletine ale presei poloneze, –  trimise Direcției Generale a Presei și Propagandei, direct ministrului Ion Mitilineu al Afacerilor Străine.

Acuratețea informației, esențializarea mesajului, întrevederea unor interese politico-economice și strategice în articolele comentate, care ar putea atinge și interesele României, respectul față de adevăr și discreditarea promptă a unor răstălmăciri defăimătoare la adresa statului român, pericolul bolșevismului, dar și al național-socialismului german, ca și multe alte idei în mers, fac din prestația diplomatică varșoviană a lui Blaga un domeniu de afirmare a valorilor morale și culturale, patriotice și umanitare.

„Stația” Varșovia a constituit pentru cariera diplomatului un bun exercițiu de formare, care-i va permite urcarea unor noi trepte atât pe scară profesională, de atașat la secretar și consilier de presă, cât mai ales pe tărâmul interesului național-european, încununat cu calitatea de ministru plenipotențiar la Lisabona, punctul final al prodigioasei sale activități în slujba servirii patriei dincolo de fruntarii, într-un moment destul de frământat al Europei, care, ieșind dintr-un război mondial, se pregătea să intre neîntârziat în cea mai mare conflagrație din istoria existenței sale.

Foarte utilă în cunoașterea fațetei diplomatice a scriitorului și gânditorului român, lucrarea dlui Mareș este un exemplu în domeniu, mai ales pentru eventualele cercetări ce se vor întreprinde în arhivele naționale dar și în cele străine pentru celelalte „stații” diplomatice: Praga, Berna, Viena, Lisabona.

Zenovie CÂRLUGEA

1 august 2011

Nicolae MAREȘ:

„LUCIAN BLAGA –

Epistolarul de la Academia Română”

(ALTIP, Alba Iulia, 2012)

Între documentariştii de prim-plan ai biografiei diplomatice şi literare a lui Lucian Blaga, dl Nicolae Mareş ne-a surprins plăcut în ultimii ani cu adevărate lucrări de referinţă, peste care viitorul cercetător al vieţii şi operei blagiene nu poate să treacă.

După Lucian Blaga la Varşovia (România de Mâine, 2011, 396 p.) – monografie a „staţiei” de pe Vistula, unde tânărul scriitor îşi începea, la 1 noiembrie 1926, lungul periplu diplomatic european – fostul ataşat de presă la Varşovia revine cu documentarul epistolar Lucian Blaga – epistolarul de la Academia Română (Ed. ALTIP, Alba Iulia, 2012, 116 pag.), lucrare ce s-a bucurat de un deosebit succes în cadrul Festivalului Internaţional „Lucian Blaga”, ediția a XXXII-a (6-9 mai c.), stârnind un viu interes în rândul participanţilor şi, îndeosebi, al blagologilor prezenţi.

Pornind de la ideea că „nici până în prezent nu s-a subliniat suficient de apăsat şi de convingător faptul că Blaga a simţit toată viaţa o nevoie acută de a fi în contact cu cei dragi, cu unele persoane de încredere pe care se putea bizui”, dl Nicolae Mareş mărturiseşte a-i avea în vedere, în această privinţă, pe unii scriitori, academicieni, profesori universitari, publicişti şi editori… Este vorba, așadar, de scrisorile (păstrate în colecţiile Bibliotecii Academiei Române) adresate de Blaga unor personalităţi din sfera academică sau unor literaţi de seamă, precum şi conducerii Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă  (ESPLA), imediat după 1950, sub auspiciile căreia va apărea, în traducerea poetului, capodopera goetheană Faust (I, II), în primăvara anului 1955.

Fără a exista răspunsurile destinatarilor, epistolarul de la Academia Română relevă spiritul comunicativ al poetului, dorinţa sa de a fi ţinut la curent, îndeosebi cu chestiuni de interes personal. De aici impresia că „lipsa de comunicativitate” şi „muţenia de lebădă” rămân, în cazul de faţă, simple poncife sintagmatice inadecvate profilului psiho-artistic, de vreme ce „iniţiativa declanşatoare a dialogului” aparţine poetului, care, încă de la debutul literar „a simţit nevoia de a intra în contact cu spiritele luminate din perioada respectivă: Sextil Puşcariu, Nicolae Iorga, Ion Bianu şi alţii.”

Aflat multă vreme departe de cei cu care comunică, Blaga este autorul unui epistolar impresionant ce numără aproape 1400 de scrisori redactate de-a lungul vieţii (cf. D. Vatamaniuc, Lucian Blaga 1895-1961, bibliografie, 1977).

Bună parte din aceste scrisori sunt adresate confraţilor scriitori şi academicieni, cărora le solicită diferite servicii. Ca şi în cazul epistolarului de familie sau amical, şi de data asta este de evidenţiat „pragmatismul mesajelor transmise”, formulat mai totdeauna lacunar, la obiect, ca o dorinţă legitimă şi onestă care obligă şi impune: „Nimic baroc (stufos) în fraza emitentului, nimic de prisos în mesajul sau în topica lui (…) O compunere cu transparenţa lacrimii.” Peste tot, așadar, o exprimarea lapidară şi precisă, care ar confirma stilul aforismelor din 1919 şi de mai târziu, din “Discobolul” (1945), precum și din opul postum „Elanul insulei” (1977)…

Scrisorile valorificate aruncă noi lumini ale diplomatului şi profesorului, între care se impune via conştiinţă a operei (teatrale, ca în dialogul epistolar purtat cu Liviu Rebreanu), ca şi sprijinirea unor tineri capabili pentru care intervine cu generoasă disponibilitate (Octavian Beu, Ion Desideriu Sârbu, Hermann Roth ş.a.).

„Epistolarul” începe cu evidenţierea relaţiei de prietenie dintre Blaga şi Felix Aderca, acel Domn „literat complet şi nespecializat” (cum l-a numit Arghezi), căruia îi sunt adresate două scrisori şi patru vederi trimise de la Varşovia, Praga, Berna, Roma şi Heidelberg. Este o prietenie ce datează dinainte de 1926, anul plecării poetului în lungul periplu diplomatic european de aproape 13 ani.

La 27 martie 1927, în ziarul „Glos Prawdy”, proaspătul ataşat de presă de pe Vistula publică un articol despre critica literară românească, în care subliniază meritele marelui critic modernist Eugen Lovinescu, căruia îi trimite călduroase salutări prin Felix Aderca: „Pragmaticul Blaga îşi dorea ca prin intermediul lui Aderca să poată intra în contact direct cu autorul impunătoarei lucrări de critică, care tocmai apăruse” şi în care poeziei blagiene îi fusese dedicat un capitol întreg, alături de Emil Isac şi Aron Cotruş, sub titlul „Contribuţia modernistă a Ardealului” (Istoria literaturii române contemporane, III. Evoluţia poeziei lirice, 1927).

Intervenţiile publicistice ale poetului în presa poloneză aveau menirea de a contracara propaganda defăimătoare la adresa României, „popularizând, ca diplomat, pe măsura puterilor sale, creaţiile româneşti autentice” (fapt evidenţiat pe larg de autor în lucrarea precedentă „Lucian Blaga la Varşovia”).

Din scrisoarea adresată „Dlui Profesor” Ion Bianu (1856-1935), membru titular din 1920 şi preşedinte al Academiei Române, rezultă trimiterea volumului de poezii Paşii Profetului (la 23 martie 1921) cu precizarea că „aproape toate poeziile din acest volum sunt încă nepublicate prin reviste”. La 31 martie 1921, Ion Bianu confirmă epistolar primirea volumului şi îl felicită pe poet pentru „înălţimea gândurilor” şi „înaltele avânturi”, exprimându-și cu fineţe o oarecare rezervă față de „prea înaltele avânturi” prin… „norii cirrus”, recomandare pe care, desigur, poetul a primit-o cu un ușor zâmbet de condescendență față de venerabilul aproape septuagenar:

„Primește, deci, felicitările mele pentru noul volum și urări ca să fie urmat de multe altele, prin care să se înalțe lumea noastră românească până la înălțimea gândurilor dtale poetice și d-ta însuți să eși câteodată din norii cirrus ai prea înaltelor avânturi și să le faci mai apropiat și mai ușor de urmat și de înțeles și de lumea cu aripi scurte” (datarea scrisorii “23 Martie 1923” este, desigur, o eroare tipografică, anul apariţiei volumului Paşii Profetului fiind 1921 nu 1923).

În anii 1930, Blaga îl avuserse coleg de breaslă diplomatică, la Geneva, pe prof. dr. George Oprescu (1881-1969), care va ajunge secretar al Comisiei de cooperare intelectuală al Ligii Naţiunilor şi coleg cu Elena Văcărescu (compatrioţi de care ministrul de Externe Nicolae Titulescu era foarte mulţumit). Devenit în 1934 comisar al Expoziţiei de la Berna, G. Oprescu va fi ţinut la curent, încă din 1932, de diplomatul Blaga, cu măsurile pregătitoare, precizându-i acestuia epistolar că se bucură “că D-ta ai fost numit comisar şi nu altul.”

Mai interesantă e scrisoarea din 3 mai 1954 prin care poetul intervine pe lângă „scumpul coleg” academician (Blaga fusese exclus din Academie încă din 1949) în favoarea tânărului profesor fără susţinere Ion Dezideriu Sârbu – „un element în care pun mari nădejdi” şi căruia, dacă i se va da posibilitatea să lucreze în domeniul care îl interesează, va fi de mare folos ţării. „Scumpul coleg”, desigur, nu va schiţa niciun gest confratern, I. D. Sârbu fiind atunci sub observaţia operativă a Securităţii, ca din 1960 să fie arestat şi condamnat la ani grei de închisoare. Nici recomandarea făcută aceluiaşi „scump coleg” a mai tânărului germanist Herman Roth din Sibiu nu va găsi audienţă, G. Oprescu dovedindu-se foarte pornit împotriva unor „elemente” nonconformiste din cultura și arta românească (se cunoaşte tratamentul la care este supusă arta brâncuşiană, considerată cosmopolită şi decadentă)!

Mult mai apropiat este tânărul Blaga de Cezar Petrescu (1892-1961), căruia îi adresează şapte scrisori în perioada 1923-1932. Foştii colegi de la „Gândirea” clujeană se dovedesc foarte apropiaţi, de aceea Blaga îi solicită acestuia, în 1932, să-l sprijine, în calitate de preşedinte de juriu, la obţinerea premiului pentru publicistică. În susţinerea dorinţei sale, poetul îi dă acestuia o listă de aprecieri favorabile a recentului „Eon dogmatic”, semnate în presa vremii de Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, D. Roşca, C.D. Ionescu, Paul Zarifopol, Revista de filozofie…).

Proaspătului membru al Academiei, Ion Petrovici (1882-1972), Blaga i se adresează la 23 martie 1937, rugându-l să susţină el, în locul lui Goga, răspunsul de primire în Academie, căci era vorba de primirea unui nou membru al Secţiei de filozofie. Cel rugat primeşte cu bucurie propunerea, relevând, cu acel prilej, că „în fotoliul academic noul primit nu aveaun înaintaş, cum se întâmplase de obicei, dar subliniind totodată şi caracterul „pregnant metafizic” al operei blagiene: „Cugetătorul Blaga a rezistat acelor curente filozofice care dau precădere în domeniul cunoaşterii instinctului şi afectivităţii, detronând raţiunea din vechiul ei somn împărătesc.” Totodată, Blaga era convins că „filozofia mea e tot atât de importantă ca şi poezia mea”.Într-o altă epistolă, trimisă tot de la Berna, gânditorul îi precizează filozofului academician: „Cu Trilogia culturii se rotunjeşte concepţia mea filozofică.”

În aceste scrisori, poetul îşi declină disponibilitatea de a susţine, la București, la 16 iunie 1939, o conferinţă despre Eminescu (tocmai se întorsese din Portugalia, având bagajele… nedesfăcute). Rugat de acelaşi Ion Petrovici să scrie despre „ideologia” lui Nichifor Crainic (în vederea unui număr omagial al „Gândirii” din 1940), Blaga precizează tranşant: „Nu pot însă să scriu despre ideologia lui Nichifor, fiindcă ar trebui să o fac polemic, cum de altfel şi el, dacă ar scrie despre ideologia mea.” Promite să-i facă o bucurie în alt chip, relevându-i originalitatea şi importanţa într-o „contribuţie la istoria literaturii de după război”…

Devenit ministru, Ion Petrovici îi va acorda profesorului universitar sibian două gradaţii. Mulţumindu-i, Blaga i se va adresa din nou, solicitându-i o colaborare la revista „Saeculum”, pe care începuse s-o editeze la Sibiu (şi din care au apărut doar 8 numere în 1943-1944). Scriindu-i noului ministru, care răspundea şi de alocarea unor subvenţii pentru publicaţiile culturale, Blaga îi precizează oficialului academician că „aici în provincie luptăm cu nespuse dificultăţi”. Spera, aşadar, în obţinerea unei subvenţii, dar dorinţa nu i se împlineşte. Supărat că mesajul său nu fusese receptat exact, Blaga va face să apară în „Saeculum” câteva note critice vizând fie „oportunismul și neo-oportunismul filosofilor” (Saeculum, Anul I, Sept.-Oct. 1943, p.89-90), fie falsa reformă a învățământului prin care „Facultățile noastre se transformă în pensionate de domnișoare” făcând „să sufere învățământul filosofic” (Saeculum, Anul II, Mart.-Apr. 1944, p.83-84). „Notele” respective trimiteau, desigur, destul de transparent, la adresa fostului ministru al Educației Naționale (în scurta guvernare Goga-Cuza, când poetului i se creează catedra de filosofia culturii la Universitatea din Cluj) sau actualului ministru al Culturii Naționale, din guvernarea Antonescu (1941-44), când „Saeculum” nu va căpăta nicio subvenție…

Interesantă este şi solicitarea adresată „confratelui” Ion Pillat (1891-1945), de ataşatul de presă de la Berna, preocupat în 1930 de editarea unei „Antologii de poezie populară”, în limba germană. Nu ştim dacă Florilegiul lui Pillat, solicitat de poet, i-a parvenit acestuia la Berna, dar sigură este colaborarea poetului cu Herman Hauswirth, care îl ajută să transpună în germană cele 50 de texte populare româneşti (40 lirice, cinci balade, printre care şi Mioriţa, restul fiind bocete şi colinde).

Corespondența cu Liviu Rebreanu (1885-1944), înregistrând nu mai puțin de 14 scrisori, datează încă din timpul când poetul era atașat de presă și cultural la Berna (1928) și se sfârșește în 1941, în vremea profesoratului universitar de la Sibiu. Este vorba de solicitarea poetului adresată noului director al Teatrului Național din București de a-i fi pus în scenă piesa Meșterul Manole, apoi Tulburarea apelor. Să precizăm că „Meșterul Manole” se va juca cu succes și pe scena Teatrului Național din Lwow / Lemberg în 1934, dar ea fusese jucată și la Berna sau Poznan etc. Entuziasmul poetului se va domoli văzând cum punerea în scenă se tot amână. La mijloc erau însă unele presiuni venite din partea unor confrați, ca Eftimiu sau Iorga, care se doreau mereu jucați pe scena Naționalului bucureștean. „Scumpe Rebreanu, ne omoară papagalii!”, consemnează Blaga într-o epistolă. Totuși, piesa va vedea lumina rampei în primăvara lui 1929, fiind reluată în toamna aceluiași an, într-o nouă stagiune teatrală.

Apoi, într-o altă epistolă, din toamna lui 1929, atașatul de presă și cultural de la Berna cere imperios confratelui ardelean: „Pune în repetiție Tulburarea apelor!”. Să precizăm că „Tulburarea apelor” nu se va juca la București, ci doar „Cruciada copiilor” în ianuarie 1930, care va fi montată simultan și la Cluj. Apoi va vedea lumina rampei Avram Iancu, la Cluj (1935). În altă ordine de idei, poetul intervine pe lângă Rebreanu, ca în postul de director al Teatrului din Timișoara să fie numit Victor Iancu, asistent la catedra de estetică de la Sibiu, având marele avantaj „că nu e amestecat în nici o clicărie”, știindu-l ca „un om de incoruptibilă obiectivitate”. Pentru același Victor Iancu, colaborator la întreaga presă românească („Tribuna” din Brașov, „Timpul” din București și „Saeculum” din Sibiu), Blaga va interveni pe lângă oficialul Ciuceanu din Centrala Ministerului de Externe pentru a-i acorda „un carnet de CFR”.

Iată, așadar, coarda de mare vibrație umanitară a poetului, care nu pregetă să recomande tineri capabili, aflați în impas (precum Gh. Grigurcu, I.D. Sârbu, Victor Iancu, Octavian Beu ș.a.), fiind plin de solicitudine față de toți, încrezător că în aceeași măsură oamenii îi vor răspunde și lui.

Partea a VIII-a, de altfel cea mai însemnată a Epistolarului, reproduce corespondența poetului cu oficialii din Editura de Stat pentru Literatură și Artă (ESPLA), al cărei director era prozatorul Petru Dimitriu. Este vorba de „dosarul Faust” (achiziționat în 1996). Avem, în documentar, întregul parcurs privind redactarea și editarea tragediei goetheene, de la laconicul referat al lui Beniuc (remunerat pantagruelic) până la apariția în vara lui 1955 a epopeii goetheene. Dată la cules la 27 martie 1955, traducerea lui Blaga capătă „bunul de tipar” abia la 8 iulie 1955, intrând la tipar cu o întârziere destul de semnificativă. Editura corectează tirajul, desigur, luând act de nemulțumirea poetului pentru cele 3000 de exemplare preconizate, astfel că Faust-ul lui Blaga apare în tiraj de 25.100 exemplare, pe hârtie semivelină satinată de 65 gr./m.p., în format 840/1080/32 (Coli ed. 23.42. Coli de tipar 17). Să reținem că, dacă la început, Mihai Beniuc, cântărețul din Sebiș, pe atunci președinte în exercițiu al Uniunii Scriitorilor, se arătase entuziast, pe parcursul traducerii se dovedește destul de neglijent, ca să nu zicem tendențios, de soarta traducătorului de la Cluj, care nu va mai primi regulat, conform contractului, suma lunară stabilită, ceea ce îl determină pe Blaga să apeleze la fiica sa, Dorli, pentru intervenții directe la acesta, poetul fiind la un moment dat pe punctul de a renunța la angajamentul luat. Epistolarul dat la iveală acum trebuie coroborat cu scrisorile adresate de poet fiicei sale și publicate de Dorli Blaga în documentarul „Tatăl meu, Lucian Blaga”: „Vorbește cu Beniuc și arată-i situația” (adevăratele sentimente ale acestui „toboșar al timpurilor noi” vor fi devoalate în odioasa înscenare prozastică din „Pe muchie de cuțit”, în care „Marele Anonim” este ridiculizat și expus defăimării publice, ceea ce va atrage din partea lui Blaga hotărârea de a se adresa, printr-un Memoriu, Comitetului Central al PMR).

Aflat în imposibilitatea de a face un drum la București, care îl costa cam 500 lei, Blaga se vede oarecum marginalizat, dovadă că „organele” lucrau cu spor la dosarul de urmărire informativă care se va închide abia după moartea sa, la câteva săptămâni. Conform contractului din 9 septembrie 1953, Editura se obliga să plătească lunar „suma prevăzută”, iar poetul să prezinte situația la zi a traducerii celor 12.000 de versuri. În toamna lui 1953, poetul avea traduse 11.000 de versuri, promițând ca „pe la începutul lui decembrie 1953” să isprăvească traducerea, devansând astfel termenul contractual. Scrisorile poetului către directorul editurii relevă truda istovitoare și atenția deosebită acordată acestei traduceri de aproximativ 12.500 versuri și speră din toată inima ca „și calitatea traducerii să fie apreciată la justa ei valoare”.

Dar reaua voință a unora, individualismul, egoismul și interesele altora (în plasa acestora a căzut ca musca în lapte chiar Tudor Arghezi, întâmpinând unele fragmente în traducerea lui Blaga cu inexplicabile rezerve, ca să nu zicem umori) au afectat profund entuziasmul traducătorului, dimpreună cu toate „mizeriile” administrative. Pe lângă limitarea tirajului, care pentru arghirofilul director și acoliții editurii era de sute de mii de exemplare, editura îl încadrează la categoria a III-a, remunerându-l disproporționat față de valoarea artistică a textului. „Cu acest mod literatura nu este servită, iar scriitorul devine un sclav”, scrie Blaga dezamăgit profund atât de relația cu oficialii cât și de egoismul unor confrați.

Bucurându-se, însă, de girul germanistului prin excelență Tudor Vianu, al cărui studiu introductiv era destul de lămuritor și profund, dar și de recenzia altui celebru germanist, Jean Livescu, viitorul rector al Universității din București, Faust-ul lui Blaga a marcat, în cultura română, un moment important al deschiderii și asimilării unor mari valori ale literaturii universale.

Poate este interesant să amintim finalul studiului introductiv semnat de Tudor Vianu, care se dovedește destul de reținut și echidistant față de „noua versiune” menită să-și găsească „alți mulți cititori”:

„Tălmăcirea lui Faust a fost o problemă care a ispitit de mai multe ori pe poeții români. După tălmăcirile lui Al. Macedonski (începutul poemului), Ion Gorun (partea întâi), T.U. Soricu și Larisa Dragomirescu, Lucian Blaga dă acum o nouă versiune. Sub noul veșmânt, traducerea poemului lui Goethe este menită să-și găsească alți mulți cititori, bucuroși desigur să afle, transpusă în limba noastră, una din cele mai reprezentative ale geniului poetic modern.”

*

Din toate aceste epistole, multe aduse în lumină pentru prima dată din „colbul colecțiilor BAR”, se desprinde chipul luminos al poetului, dornic de comunicare, mereu în rugăminți și solicitări, mereu în așteptarea unui răspuns – „cum aștepți o sentință de viață sau de moarte”, după cum se exprimă într-o scrisoare adresată lui Rebreanu, în legătură cu montarea piesei „Tulburarea apelor”, la 22 noiembrie 1929.

Dincolo, însă, de toată această  febrilă perioadă de creație, de corespondența cu ESPLA, transpare și omul ce se luptă cu greutățile vieții, dezamăgit de indiferența și reaua credință a semenilor, de lipsa de loialitate și a simțului valoric. „Dosarul Faust” ar merita o abordare independentă, având în vedere și aceste șapte scrisori „oficiale”, dar mai ales corespondența poetului (îndeosebi cu Dorli). Situația dramatică a poetului și familiei sale în anii 50 îl face la un moment dat să renunțe la proiect, dar ceea ce este mai important rezidă în hotărârea nestrămutată a poetului de a da literaturii române o traducere personală și artistică a capodoperei lui Goethe, căreia în epocă i-au fost date unele „replici” destul de palide, încurajate însă tot de oficialii ce se dovediseră față de Blaga plini de resentimente, mărginiți și ingrați.

Din aceste scrisori și însemnări îl recunoaștem pe diplomatul sau profesorul Blaga „într-o lumină nouă”, iar fără parcurgerea acestora – scrie dl Nicolae Mareș în studiul său – „exegeții și biografii creației blagiene nu vor putea oglindi personalitatea complexă a poetului, filosofului, diplomatului, profesorului, traducătorului sau publicistului transilvănean.”

Desigur, „unele din acestea asigură cheia necesară cunoașterii mai aprofundate a autorului lor.”

În partea a doua a lucrării, toate aceste scrisori sunt facsimilate („cu alte cuvinte în forma lor olografă”), ceea ce constituie o dovadă în plus a acurateței științifice și documentare, asigurând lucrării autenticitate nedezmințită, savoare bibliofilă și gust estetic. O notă aparte și pentru excelenta condiție tipografică a lucrării, menită a fi lansată în cadru sărbătoresc, cum de altfel s-a și întâmplat.

Zenovie CÂRLUGEA

14 mai 2012, Tg.-Jiu

*

Nicolae Mareș:

 

EUGEN IONESCU – un diplomat român în Franța

(Editura Fundației România de mâine, 2012)

Documentarist asiduu al Arhivelor Naționale, îndeosebi al fondului existent de la Ministerul de Externe, dl Nicolae Mareș, diplomat de carieră, a valorificat, în cărțile sale despre Lucian Blaga și Eugen Ionescu, documente încă inedite privitoare la activitatea acestora în slujba diplomației românești.

După lucrările de o surprinzătoare revelație arhivistică dedicate „astrului din Lancrămul transilvan” (Lucian Blaga la Varșovia, 2011; Lucian Blaga – Epistolarul de la Academia Română, 2012), cercetătorul Nicolae Mareș a scos la lumină activitatea de diplomat la Vichy a marelui dramaturg român Eugen Ionescu, viitorul membru al Academiei Franceze.

Lucrarea se circumscrie, iată, interesului tot mai pregnant manifestat de conaționali atât față de viața marelui dramaturg francez de origine română cât și față de aspecte profunde ale operei, așa cum este recenta interpretare hermeneutică a universitarului sibian IonM. Tomuș (Pitoresc şi absurd în dramaturgia lui Eugène Ionesco, Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-napoca, 2011), axată pe ideea că „spectacularul teatrului ionescian funcţionează după principiile pitorescului de orientare şi organizare a elementelor universului“.

Pornind de la considerentul că anii 1942-1944 nu pot fi considerați nesemnificativi în viața scriitorului, dl N. Mareș își propune a lămuri această perioadă aproape necunoscută. Sunt ani dramatici „plini de zbucium interior intens, pentru viitorul dramaturg și eseist”, iar activitatea de diplomat cu forme în regulă la Legația României din Franța, la Vichy și Marsilia, a autorului „Rinocerilor” este cu atât mai plină de înțelesuri cu cât aceasta se desfășoară în contextul primei conflagrații mondiale, când țara noastră era deja angajată în războiul din Răsărit. Pentru „părintele teatrului absurdului” (26 nov. 1909, Slatina – 28 martie 1994, Paris), cu cei doi ani de diplomație începe, de fapt, perioada maturizării depline.

Cercetând documentele din Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României, autorul stabilește că, practicând meseria de diplomat, E. Ionescu „a acționat dinamic și inspirat în sudul Franței, sub cerul înalt mediteranean, de care s-a simțit legat prin toți porii, îndeosebi de oamenii de cultură și de acțiune pe care i-a cunoscut la Vichy, Marsilia, Montpellier, Toulouse etc., și pe care îi invocă în rapoartele sale.” Onorându-și această misiune încredințată cu mult tact diplomatic și spirit de inițiativă, Eugen Ionescu se înscrie astfel în pleiada unor nume de răsunet, cercetătorul amintind contribuția diplomatică a unor iluștri înaintași, precum: Costache Negri, D. Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Titu Maiorescu, Elena Văcărescu, Raoul Bossy, Lucian Blaga, Aron Cotruș, Mircea Eliade, Grigore Gafencu, Tudor Vianu, Mihail Ralea, Valentin Lipatti, Ion Brad, Mircea Malița ș.a.

Comportându-se ca un „român și în același timp european”, cum ar zice A. Marino, atașatul cultural și de presă „a apărat cauza românească”, în ciuda unor idiosincrazii și rețineri față de familiarămasă în țară, înfruntând totodată vitregiile caracteristice în timp de război. Rapoartele și notele întocmite de scriitorul român nu sunt multe, dar ele se dovedesc substanțiale și pline de un anumit „zbucium interior”, uneori chiar pline de amărăciunea de a nu i se răspunde prompt de către superiorii săi direcți și mai ales de cei din țară, îndrituiți cu coordonarea relațiilor internaționale ale statului român. Este vorba, în primul rând, de inițiativa proaspătului diplomat privind propagarea celor mai de seamă valori culturale românești, prin proiectarea unei serii editoriale de autori români chiar la „Gallimard” (I.L. Caragiale, M. Sadoveanu, T. Arghezi, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Pavel Dan ș.a.). Înaintând solicitarea de a fi ajutat în procurarea, din țară, a hârtiei necesare proiectului său editorial (Raportul din 3 aprilie 1944), ferventul diplomat român nu s-a bucurat de susținerea necesară, precum se întâmpla cu oficiile de propagandă ale altor state reprezentate la Vichy. Nici proiectul secretarului cultural de la Vichy de a aduce conferențiari de valoare, precum I. Petrovici, G. Brătianu și Tudor Vianu, care să promoveze valorile culturii și spiritualității românești în cadrul „Academiei de humanism”, nu a găsit susținere la superiorii din centrala Afacerilor Externe… Atât la Vichy, cât și ca itinerant în tot sudul Franței, la Montpellier, Toulouse sau Marsilia, tânărul diplomat român a cultivat relații de prietenie și colaborare cu confrații francezi, nu în interes propriu, ci în folosul țării și națiunii sale, dovedindu-se totodată un adversar al iredentismului și șovinismului (cap. „Pentru contracararea «luminilor noi» ale iredentismului”).

Secretarul de presă și cultural inițiază o serie de acțiuni menite a promova cultura și literatura română în Franța, atât prin proiectarea unui număr tematic al revistei „Pyrénéés”, cât și prin contactarea unor intelectuali și reputați specialiști, precum: prof. univ. Paul Hénry de la Facultatea de Litere a Universității din Clermont-Ferrand, fost director al Institutului Francez din București până în 1932 și autorul unei lucrări despre „Napoleon III et les peuples”, în care este evidențiat sprijinul acordat de acesta în recunoașterea pe plan european a Unirii Principatelor din 1859; prof. Serrailh, rectorul Universității din Montpellier; editorul Jean Vigneau din Marseille; traducătorul (din poezia argheziană) Edouard Valla; Jean Rivain, președintele Academiei Internaționale de Humanism; R. Massot, prim-redactor al ziarelor „Marseille-Matin” și „Marseille-Soir”; industriașul Arthur Richardou capacitat în ideea creării unei Camere de Comerț româno-franceze…

În toamna lui 1944, după pătrunderea în țară a Armatei Roșii „eliberatoare”, tânărul Eugen Ionescu nu dă curs solicitării de a reveni în țară, alegând libertatea. Urmărea de aproape evoluția evenimentelor și intuia exact „suflul nociv comunist de factură moscovită” al comunizării României.

În 1945, el trimite revistei „Viața Românească” un prim grupaj de impresii sub titlul Scrisori din Paris, urmat de un al doilea: Scrisori din Franța – Fragmente dintr-un jurnal intim, care au trezit „mari valuri politice”. Scriitorul făcea o radiografiere a societății românești, măcinată de „răul politic” al vremii, constatând că ofițerimea română, animată de o „bestialitate complexă”, constituie „produsul cel mai josnic al spiritului mitocan și burghez român”. Nu erau iertate de etichetări incriminante nici „magistratura” ori „casta diplomatică”, cu atât mai puțin „financiarii și industriașii pe care răul politic s-a sprijinit”. „Orice autoritate tinde să devină abuzivă”, constata indignat tânărul publicist stabilit în Franța.

Intrigați de adresa directă a „Scrisorilor” ionesciene, oficialii de la Ministerul de Război consideră că, prin paginile publicate, „Armata Română este grav insultată, ceea ce a provocat o profundă nemulțumire în rândurile tuturor ostașilor”. Cu atât fapta este mai gravă cu cât autorul nu era altul decât un slujbaș al diplomației românești pe meleaguri franceze… Cazul fostului secretar cultural va fi deferit justiției, în acest proces implicându-se instituții precum Parchetul Curții Marțiale a Corpului 2 Armată, Direcția Justiției Militare din Ministerul de Război, Ministerul Afacerilor Externe . „Inculpatul” avea să fie judecat și condamnat la 5 ani închisoare corecțională pentru „infracțiunea de ofensă a armatei” (el, care fusese angajat în diplomație, prin grija altor oficiali, tocmai pentru a scăpa de mobilizarea pe front!), apoi la 6 ani închisoare corecțională, 100.000 lei amendă și 5 ani interdicție corecțională pentru „infracțiunea de ofensă a națiunii” – pedepse prevăzute de codul penal, urmând să se execute pedeapsa cea mai mare.

Recursul în supraveghere a avut loc mai târziu, la 18 septembrie 1962, odată cu politica externă de destindere și cu deschiderea țării noastre spre Occident, îndeosebi spre Franța. Între timp, reputația autorului dramatic Eugen Ionescu devenise internațională prin piese ca: Lecția, Scaunele, Victimele datoriei, Amadeu, Jacques sau supunerea, Ucigaș fără simbrie, Rinocerii, Regele moare, Fotografia Colonelului, Note despre teatrul de avangardă (eseuri), Pietonul văzduhului…

Recursul, declanșat din oficiu de procurorul general, va stabili că „fapta imputată inculpatului drept ofensă a armatei nu întrunește trăsăturile caracteristice ale acestei infracțiuni și prin urmare în mod nelegal a fost sancționat pentru săvârșirea ei”, sentința fiind casată „în numele poporului”.

În 1970, Eugen Ionescu va fi ales membru al Academiei Franceze, doctor honoris causa la mai multe universități din Europa și America.

Studiul documentar al diplomatului de carieră, dl Nicolae Mareș, privind activitatea lui Eugen Ionescu în cadrul Ministerului Propagandei – ca secretar de presă („diurnist”) la Legația din Vichy, transferat apoi la Marsilia (1 dec. 1942) și revenit la Vichy (1 aprilie 1943) ca secretar cultural principal și avansat ca al doilea secretar la 1 iunie 1994 – este unul temeinic, beneficiind de nu mai puțin de cinci Anexe (cu facsimilarea unor rapoarte, informări și fișe de activitate, dar și cu reproducerea „Scrisorilor din Franța” și a Testamentului publicat în 1994 în „Le Figaro litteraire”).

Abordat în mai multe ipostaze, prin studii publicate în unele periodice („România literară”, „Diplomat Club” ș.a.), subiectul este adunat acum într-un studiu coerent, menit a lumina „perioada diplomatică” din viața lui Eugen Ionescu, fără de care nu poate fi înțeleasă evoluția ulterioară a personalității scriitorului, îndeosebi momentul opțiunii pentru Occident. Decizie destul de inspirată cu consecințe din cele mai spectaculoase în cariera de dramaturg și de teoretician al „avangardei” teatrale din deceniul al șaselea al sec. al XX-lea, a ceea ce îndeobște numim „teatrul absurdului”.

Zenovie CÂRLUGEA