Mihai Cimpoi

Paradisiacul, Lucifericul, Mioriticul

(Ed. DACIA XXI, Cluj-Napoca, 2011)

În viziunea onto-poetică a  lui Mihai Cimpoi, Paradisiacul ar fi prima ipostază (opţională) a poeziei blagiene. Criticul constată că „nu există în literatura română o poezie atât de intens ontologizată ca cea blagiană”. Eul poetic, situat într-o stare de tensiune progresivă, ar depăşi eul individual, l-ar transcende, l-ar înălţa în acea zonă a imaginarului în care „relaţiile cu lumea se pun sub semnul cosmicului”. Discursul poetic blagian s-ar hieratiza în perspectiva unui cosmocentrism, ce înseamnă o revenire în ordinea supra-trăirii, o reintegrare în plasma cosmică originară.  Totdeauna, această bucurie (panică), de exaltare şi beatitudine presupune surclasarea tristeţii metafizice, aşa cum sentimentul preaplinului îl presupune şi îl ţine sub control pe cel al prea-golului. În cadrele expresionismului, poetul sesizase că există două posibilităţi de a trăi absolutul: în linişte şi în mişcare. Ceea ce consună cu modul ontologic al gândirii poetice blagiene, în care regăsim atât „nebunia dionisiacă” a mişcării cât şi „apolinismul” sapienţial al echilibrului şi al repaosului.

Pe măsură ce imaginea esenţializată a lumii se ascunde în semne (runice), în tâlcuri mereu nedescifrate, tensiunea ontologică a demersului poetic creşte – ceea ce aduce în prim-plan acea dramă metafizică a spiritului, specifică marilor iniţiaţi în tainele onto-poeticităţii (referirile criticului la marii noştri poeţi, Eminescu, Arghezi, Barbu, Bacovia sunt frecvente). Aşa că dincolo de „teatralitatea expresionistă” vedem în poezia blagiană cum fiinţa îl rosteşte pe poet. Încă din „manifestul” onto-poetic Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, Blaga optase nu pentru cunoaştere, ci pentru mister, ceea ce va teoretiza mai târziu şi filosoful: „Omul trebuie să fie creator, de aceea să renunţe cu bucurie la cunoaşterea absolutului” (Opere, 7, ed. D. Blaga, 1982, p. 21).

De aici la conştiinţa temeiurilor sacre a lumii nu e decât un mic salt vizionar, pe care poetul îl realizează cu un arsenal intens ontologizat de procedee şi mijloace lirice.

„În plan mitopoetic, scrie M. Cimpoi, lumea lui Blaga apare în mod firesc ca «o poveste», ca o legendă, ca o carte cu teme încifrate în semne runice. E o carte care deopotrivă des-cifrează şi în-cifrează, «arată» şi «ascunde», căci, după ce s-a revelat, poetul «închide porţile şi trage cheile».

Dacă în onto-poetica blagiană, lumea e o carte, poezia e un cântec, a cărui profunzime e dată de „ruptura dintre semn şi semnificaţie”, căreia filosoful însuşi îi zice „ruptură ontologică”. În ciuda „cenzurii transcendente” instituite de Marele Anonim, ca deţinător al misterului existenţial central, poetul năzuieşte la decantarea misterului, situându-se la răscrucea «arătatului» cu «ascunsul».

De unde rezultă că „Omul blagian” este o entitate scindată între năzuinţa lui onto-cosmică „paradisiacă” şi drama „luciferic” al conştiinţei asaltată de problematizări şi dileme. De aceea între el şi „omul potmodern” (al avangardei sau al actului onto-hermeneutic) se întrevede o filiaţie organică. Această sciziune formativă a „omului blagian” se întrevede încă din acel expresionism al Poemelor luminii, de la care poetul se revendică până la un punct şi teoretic.

De la paradisiac (care corespunde unui impresionism de freamăt vital expansiv) la luciferic (pliat pe problematizarea onto-tensională a expresionismului), iar de aici la mioriticul (corespunzând clasicismului târziu cu inflexiuni folclorice, acelui creştinism popular şi cosmic) – onto-poetica blagiană ar înainta progresiv şi într-o desfăşurare organică, în spiritul a ceea ce Heidegger afirma: „Cu cât mai poetică este creaţia unui poet, cu atât mai liberă este rostirea lui…” Iar lumea lui Blaga „beneficiază de o libertate nezăgăzuită a rostirii şi, prin urmare, de o posibilitate ideală a situării «în sânul deschiderii fiinţei», de valorizare eficientă a vorbirii şi tăcerii, a neantului care se iscă între acestea.”

Revenind la ideea „paradisiacului”, criticul identifică în poezia începuturilor acel Dumnezeu-descătuşat, o viziune cosmogonică ca stare poetică deliberată, care depune mărturie despre un mit solar originar („Să fie lumină!”). «Taină», «vrajă», «mister» sunt sinonime care denumesc raportul poetului cu lumea vizionar-instituită, înainte însă de a se întrevedea „ruptura ontologică”.

Beatitudinea şi îmbinarea senzualului cu seraficul (fapt sesizat şi de G. Călinescu) ar duce la intuirea unei stări de „autodumnezeire”, jocul dionisiac cu proiecţii cosmice interzicând, deocamdată, raţionalul cu problematizările lui luciferice…

Poetul e tânărul demiurg, trăind fervoarea titanică pe temeiurile unor simboluri şi metafore din mitopoetica biblică. Desigur, „tânărul Titan e din stirpea Demiurgului”, sunt consubstanţiali, sub semnul integrator eponim al paradisiacului.

În această aspiraţie şi sete neostoită de absolut, dacă omul blagian este asemenea Demiurgului, opera se modulează ca un «Cosmoid», ca o «simili-lume» sau ca o «ţară fără de nume», adică tărâm al originarului… Plăsmuire revelatorie a spiritului uman, cosmoidul, face concurenţă macrocosmosului, tinzând să i se substituie, credea filosoful culturii. Poemele luminii sunt, în acest sens, crede criticul, tocmai expresia pregnantă a acestei substituiri efective, deşi de undeva se simte ochiul de gheaţă, necruţător al „problematizării luciferice”…

Dacă în Poemele luminii omul blagian trăia din plin fervorile paradisiacului, începând cu Paşii Profetului se produce acea „spărtură ontologică (…), care o înlocuieşte pe cea de beatitudine universală, prin revelaţia negativă a morţii lui Pan, ce elimină fireşte şi panismul programatic, prin întomnarea şi îmbătrânirea sufletului, prin intrarea acestuia într-o zonă a uitării şi insensibilităţii, a unei durate sterile: «Eram atât de obosit/ de primăveri, de trandafiri/, de tinereţe/ şi de râs./ Aiurind mă căutam în leagănul bătrân/ cu mâinile pe mine însumi/ – ca prunc.» (Leagănul)”. Universul liric se întunecă încet-încet, se instaurează un timp al amorţirii generale, al încetinirii ritmurilor, al stingerii progresive – „totul intră sub zodia amintirii”. Lumea splendorilor şi frăgezimilor este pierdută, moartă chiar; în preajma lui Pan „nimicul îşi încordă struna”. În lucruri se simte, pulsatorie, moartea, pretutindeni se oglindeşte un timp lustral. De-panizarea peisajului, suprimarea generală a panismului generează degradarea, sub ritmurile galopante ale „marii treceri”. Spiritualizarea solară şi misterică de altădată lasă loc materialităţii poroase şi degradante. Heraclit lângă lac contemplă resemnat acest spectacol al trecerii. Vârstele îl încununează pe poet cu o „aureolă de cenuşă”… Metaforele destrămării şi trecerii sunt frecvente, însăşi toamna exprimă imagistic şi simbolic o izomorfie lustrală.

„Cântecul fiinţei – scrie criticul – e convertit, în ansamblu, într-un cântec al nefiinţei.” Însă poetul, cu teama ontologică de rostirea care identifică şi ia în stăpânire, pare a nu-şi găsi cuvintele, odată ce lumea armonioasă a pierit. Departe de solaritatea şi ambianţa arcadiană, omul blagian a căzut definitiv „în ordinea lucifericului”, problematicului: „De la taina de sus a cerului el a coborât în taina de jos a ţărânei”, învăluindu-se în fumul „căzut” din vatră.

E o cădere bruscă a lumii într-un „paradis în destrămare”, imagine însumantă a tuturor dizarmoniilor şi neîmplinirilor. O cădere din paradisiac în luciferic, dintr-o lume empatică într-o alta ce intră sub regimul „tristeţii metafizice”. E vremea autumnalităţii sufleteşti în care petalele „corolei de minuni a lumii” se scutură, se vestejesc, frăgezimii paradisiace luându-i locul o natură fanată, sepulcrală.

Readucând în discuţie problematica misterului, care era în faza paradisiacului trăit cu fervoare, instinctiv şi fără scrutări de raţionalitate aporeică, criticul crede că odată cu problematizarea şi trezirea conştiinţei acestuia se produce „spărtura ontologică”, care duce la dizarmonie, pierderea echilibrului. Mai exact ar fi să vedem că prin această „spărtură” (lexem folosit şi de Blaga), Paradisiacul este inundat, invadat, cotropit de ape lustrale, transformat până la urmă într-un tărâm luciferic – prin excelenţă „paradis în destrămare”, în care însemnele desacralizării se simt pretutindeni dimpreună cu o senzaţie de vacuitate şi de pustiire… Sufletul poetului, aflat „în căutare,/ în mută seculară căutare,/ de totdeauna”, vibrează la unison cu litaniile acestor „cântăreţi bolnavi”, rătăcitori printr-un univers de semne cu nume şi semnificaţii pierdute. Misterul „se ascunde revelându-se”. Atunci, omul luciferic forţează încuietorile sub care dorm identităţi pierdute, esenţele lumii, nemaitrăind sentimentul de plenitudine paradisiacă asigurată de contopirea cândva a sufletului cu tainele originare ale universului. Aspiraţia la Absolut a omului luciferic este limitată, împiedicată, refuzată de „cenzura transcendentă”, întrerupând dialogul poetului cu Dumnezeu, sfârşind printr-o retragere mută în sine, într-o pecetluită singurătate. Demiurgul a uitat de propria-i creaţie, s-a retras în transcendent, lăsând lumea în bătaia morţii. „Dumnezeu e mort” – este o idee nietzscheană care stăruie în metaforele poeziei de acum (să precizăm că şi Eminescu intuise această vreme a desacralizării, când scria: „E apusa de zeitate şi-asfinţire de idei.” – Memento mori). În lipsa dumnezeirii, devine acaparant duhul negării, al tăgăduirii „care prevesteşte sfârşitul imanent, drumul întrerupt definitiv al Fiinţei” (Dumnezeul pierdut, pp. 25-36). Amintind consideraţiile lui C. Noica privind mutarea accentului, la Blaga, de pe mistic pe raţional, criticul aduce totodată în discuţie ideea „centrului de dinafara cercului”, asupra căreia se exprimase însuşi Blaga: „Extatic nu înseamnă aici decât ec-static, stare în afară de sine, evadarea centrului în afară de cerc” (Opere, ed. D. Blaga, vol. 8, 1983, p. 266). Nu intelectul enstatic, aşezat confortabil în funcţiile logicii obişnuite, este cel care determină revelaţia, ci intelectul ec-static, generator de ecstazie. Cu alte cuvinte, nu „plus-cunoaşterea”(proprie intelectului enstatic), nu „zero-cunoaşterea” (limită sau punct de plecare), ci „minus-cunoaşterea” dă seama de potenţarea misterului şi deschide „zariştea” ecstaziei. Cunoaşterea luciferică „despică” procesul cognitiv în „fanic” (partea se arată) şi „criptic” (partea care se ascunde).

Izbindu-se, aşadar, de ideea Misterului, în faţa căruia Marele Anonim instituie cenzura transcendentă, omul luciferic trăieşte drama neputinţei de a se depăşi, de aceea el scoate centrul „în afara cercului”, realizând un „act de transcendere” – ceea ce reprezintă chiar mişcarea spre transcendenţă.

Acest demers blagian, considerat de critic fundamental „hermeneutic”, apare ca rezultat al tensiunii permanente dintre existenţă şi sens, al stării de „criză” provocate în obiect – „procedeu care stimulează lucifericul ce sfidează linearitatea paradisiacului care s-a dovedit închizător de orizonturi…”

Scoaterea centrului în afara cercului „nu conciliază, ci scindează eul, nu ne dă schema liniştită hegeliană a antinomizării şi împăcării dialectice, ci continua – luciferica – stare tensională…” Ceea ce îl apropie pe Blaga şi mai tare de reprezentanţii expresionismului, ai avangardei sau postmodernismului.

Omul luciferic este interogativ şi neliniştit, nemulţumit de sine, ceea ce nu-l descumpăneşte, observă criticul, căci intervine şi Mioriticul cu seninătatea, cu cumpăna lui, redresând echilibrul ameninţat al Fiinţei: „Farmecul ultimelor volume şi al poeziilor postume blagiene stă în tonalitatea calmă, trecută prin surdina ataraxiei.” Conjugându-se cu mioriticul, lucifericul este temperat de senzaţia împăcării şi eliberării (sunt comentate metaforele tematice: sufletul, somnul, umbra, dragostea etc.). Criticul constată că universul poetic blagian este străbătut organic de liniile de forţă ale unor antinomii şi polarizări, discontinui şi discrete, surprinzând mişcările sufleteşti în variabilitatea pulsaţiilor sinusoidale până la treapta cea mai înaltă, de hybris. Spre exemplu, antinomia foarte generoasă lumină/întuneric dă seama despre registrul onto-gnoseologic al liricii, care devine o memorabilă onto-poezie a imaginarului (noi înşine, într-o lucrare mai veche, îi dedicam un capitol întreg). Noul Orfeu blagian va pune în decantare „plânsul lăuntric al fiinţei, alunecând în zona tăcerii…”: „Cu cuvinte stinse în gură/ am cântat şi mai cânt marea trecere,/ somnul lumii, îngerii de ceară./ de pe-un umăr pe altul/ tăcând îmi trec steaua ca o povară.” (Biografie)

Dramaturgia împinge la limită „alunecarea omului blagian din sfera marcată de divin şi sacru într-o zonă intermediară a lucifericului devenit în cel mai înalt grad demonic.” Perspectivei sofianice îi ia locul o scufundare în adâncimile tulburi, magmatice, ale sinelui. E o hipnotică „descindere” în tărâmul «şi mai ascunsului», ultima fază a tâlcuirii ca demers după «arătatul» şi «ascunsul». Pornind de la un aforism blagian, conform căruia „Rădăcinile lucrurilor sunt mai demonice decât Lucrurile”, criticul observă că personajele teatrului blagian ajung la trăiri paroxistice, în straturile cele mai adânci ale conştientului, în însăşi substanţa magmatică a sinelui: „Stihiile Cosmosului se sublimează în puterile ascunse ale inconştientului” (şi Ion Barbu intuise exact „fiorul” unor pagini care-i aminteau de „subterana” dostoievschiană)…

De la Zamolxe şi Cruciada copiilor la Meşterul Manole şi Avram Iancu, de la Tulburarea apelor, Daria, Ivanca  şi Înviere la Arca lui Noe şi Anton Pann, personajele titulare (şi nu numai) intră „în cercul de vrajă magică a demonicului, care este, esenţialmente, un cerc tragic”… Sunt personaje posedate, ascultând de voci şi îndemnuri lăuntrice, nişte psihologii introvertite paroxistic, nişte „nebuni”… Cu atât mai mult, demonicul declanşează procesul de sublimare, de mântuire, de regăsire de sine ori de jertfă mântuitoare, de triumf, de purificare, de înălţare şi consacrare. E un proces dramatic, tumultuos, sfâşietor de tragic. Drame în care sufletul se limpezeşte şi se sublimează, tragedii care purifică şi consacră apogeic, în numele jertfei ori al propriei creaţii.

În sfârşit, Mioriticul, al treilea concept operaţional al demersului eseistic, vine să atenueze, să echilibreze lucifericul, realizându-se astfel triada blagiană „care pune cunoaşterea sub un crescendo dialectic ce scufundă contrariile într-o ataraxie finală.”

Poetul (şi filosoful) preferă acum un orizont intermediar – plaiul, cu urcuşurile şi coborâşurile lui, orizont ritmic de alternanţă deal – vale: „Sufletul omului blagian trăieşte acum la unison cu sufletul omului mioritic, suind şi coborând un plan indefinit ondulat «tot mai departe, iarăşi şi iarăşi»…” Acest sentiment de solidaritate, de fraternizare cu plaiul „e de domeniul aprioricului”, venind din străfundurile abisale ale sufletului… Sub această echilibrată zodie a Mioriticului, omul blagian trăieşte dragostea ca pe o stare de graţie, regăsind-o în indefinibila noţiune de dor, «acela care n-are amintire/ şi nici speranţă, dorul-dor» (Dorul-dor). Poetul l-a pierdut pe Dumnezeu în zodia lucifericului, pentru a-l regăsi acum ca stare difuză, substanţializată. E vorba de o nouă strategie ontologică blagiană, de un nou demers trans-orizontic spre esenţele divine, de recompensarea lor şi contopirea osmotică cu ele. Elemente de creştinism popular şi cosmic strălucesc ca perle în poezia de această factură, precum metafora-simbol a lui Elohim, entitate sacră veterotestamentară, disipată în natură, care îşi regăseşte identitatea pierdută, recucerind poziţia din mijlocul cercului, întru echilibrarea Fiinţei…În locul Dumnezeului spinozist, scrie Mihai Cimpoi, este reînscăunat Elohim, – „divinitate pluralistă, recuperabilă doar din manifestările numeroase: «Unde eşti, Elohim?/ Lumea din mâinile tale-a zburat/ ca porumbelul lui Noe.» (Ioan se sfâşie în pustie). Lumea îşi recapătă luminozitatea, calmul, blândeţea domestică: „Invadat de un aer general domestic-divin, universul în care se mişcă omul blagian devine imperiul lui: «Şi fără de asfinţit în imperiul meu/ tânărul brad străjuieşte mereu» – Cântecul bradului.” Totul îşi recapătă prospeţimea, însuşi muntele devine „fragil”… Somnul, ca stare de îndumnezeire, mişcă monadele adormite, legănând „comprimatele” lumi într-o armonie pacificatoare. Aşa cum Cântecul Mioriţei, scrie criticul, se eliberează de presentimentul morţii prin şi în lumina veghetoare a stelelor-făclii, a soarelui şi lunii care-i ţin cununa în dacic-romanica nuntă cosmică, tot astfel omul blagian se mântuie prin şi în lumina geniu-astral a cerurilor.

Mioriticul încununează echilibrul Fiinţei primejduit de luciferic, refăcând cercul rupt de «criza» ontologică, într-o mai trainică existenţialitate a Fiinţei care se regăseşte pe sine…

Prezenta ediţie a eseului „Paradisiacul, Lucifericul, Mioriticul” este completată de secţiunile Cunoaştere, axiologie, cultură, Conexiuni şi Noi eseuri despre Lucian Blaga.

Dacă în prima, criticul nuanţează teme deja parţial atinse, precum „Absolutul pierdut”, „Valoarea valorilor”, „Orizontul misterului”, în Conexiuni întâlnim trei interesante eseuri: Eminescu şi Blaga, Blaga şi Goethe, Lumini modelatoare (Blaga şi Basarabia). Reţinem din ultimul investigarea textelor unor poeţi basarabeni al căror spirit a venit în atingere cu geniul lui Blaga: Nicolae Costenco, George Maniuc, Magda Isanos, Alexandru Lungu, „structural-blagianul” Grigore Vieru.

Secţiunea finală, Noi eseuri despre Lucian Blaga, tratează teme asupra cărora s-au mai exprimat şi alţi critici români, precum „Blaga şi Nietzsche: criză în obiect”, „Dialogul blagian al valorilor”, „Sensibilitatea existenţială blagiană”. Dar în aceeaşi manieră de comentariu personal cu foarte multe observări punctuale, la obiect.

Criticul Mihai Cimpoi este un hermeneut cu largă deschidere umanistă şi filosofică (îndeosebi Heidegger), făcând asociaţii pe cât de spontane pe atât de interesante şi funcţionale. Înzestrat cu o metodologie modernă de investigaţie, criticul s-a aplecat cu vocaţie şi stăruinţă, în lucrări speciale, asupra lui Eminescu şi Blaga, realizând  noi structurări vizionar-conceptuale în înţelegerea cât mai profundă şi nuanţată a acestor înrudite universuri imaginare.

Coerenţa acestor demersuri eseistice, ca şi artisticitatea „călinesciană” remarcabilă a comentariilor, dimpreună cu o bună orientare în cultura literară şi filosofică universală, recomandă o personalitate de larg orizont cultural şi ideatic în hermeneutica noastră de azi.

Zenovie CÂRLUGEA

August 2011