Poezia lui Lucian Blaga (1995)


POEZIA LUI LUCIAN BLAGA


O NOUĂ PRIVIRE GLOBALĂ ASUPRA POEZIEI LUI

LUCIAN BLAGA[1]

O exegeză întreprinsă cu instrumente critice „la zi”,  asupra poeziei lui Lucian Blaga – ne-a oferit – în apariţia critică recentă (sfârşit al anului precedent) – criticul gorjean Zenovie Cârlugea (el însuşi manifestat până acum ca poet). Studiul se intitulează „Poezia lui Lucian Blaga” şi a apărut la Editura Alexandru Ştefulescu din Tg-Jiu. Ce înseamnă „instrumente la zi” – ? Exegetul dă o referinţă foarte clară încă din prefaţa – Argument: o referinţă întărită şi prin extrasele din referatele editoriale ale criticilor Eugen Simion (fostul său profesor) şi Aurel Martin – şi cu care lucrarea consună perfect: „Încă de la început, într-o primă «radiografiere»  a universului liric blagian, sesizasem anumite teme şi motive poetice, metafore obsedante şi chiar «serii tematice» ale vocabularului poetic. Încercam, acolo, în capitole distincte, să identific metafizica şi « însemnele»  unei «geografii»  poetice, ajutându-mă mult de lucrările unor Bachelard, Durand, Mauron, mai ales de acelea semnate de Jean Pierre Richard, în general, de ceea ce în urmă cu 2-3 decenii însemna, pentru noi, „noua critică”. / „De la început îmi propusesem să cercetez: revelaţiile „Iscodirii” poetice, Tâlcul şi Tălmăcirea, „metafizica” somnului, dorul – împresurarea – cuprinderea («Complexul lui Empedocle»), unele spaţii ale permanenţei: muntele, satul arhaic, ţara, «marea trecere», antinomiile: drumul şi crugul, flora şi fauna universului poetic, «lauda seminţelor», tema oraşului, saltul în mister, fenomenul de «cristalizare – transparenţa – serafism», petrecut în poezia târzie, elementele de ortodoxism şi «iubirea de clasicităţi» reflectate în lirică, în fine, ceea ce am numit «artes poeticae»”.

Apelul la instrumentul metodologic al acestei, rămase pe poziţii privilegiate, „noi critici” – în decantarea hemeneutică a poeziei blagiene – nu constituie, cu Zenovie Cârlugea – o „premieră absolută” în critica românească. Recentul exeget o recunoaşte, dealtfel, cu toată loialitatea intelectuală: ,,că viziunea propusă avea o anumită coerenţă şi modernitate – acest lucru aveam să-l constat nu peste mult timp (e vorba, aci – n.n. J.M. – de o perioadă anterioară înaintării către tipar: perioada de închegare a „demonstraţiei”, cea care, după mărturisirea autorului, se întinde de-a lungul a vreo două decenii), când au apărut lucrările semnate de criticii literari Eugen Simion şi George Gană (1976), sau Ion Pop (1980), în care abordarea poeziei lui L.Blaga se făcea fie cu mijloacele „tematismului” richardian, fie cu libertăţi de metodă ce nu ocoleau un anumit imprsionism, dar nici rigoarea unui demers de tip structurant-universitar”.

Care ar fi atunci, contribuţia lui Zenovie Cârlugea ? Ea este una de însumare într-un orizont cumulard, a poeziei lui Lucian Blaga: un orizont în care analiza „tematică” în sens richardian îşi ordonează grile principale şi grile secundare, în aşa fel încât acest orizont analitic să poate circumscrie şi pista unei posibile sinteze axiologice. Din punctul de vedere al metodei de investigaţie adoptate, s-ar putea spune că studiul lui Zenovie Cârlugea – fără a putea epuiza un posibil – exhautiv inventar „tematic” (ar fi totuşi realizaibil un asemenea inventar?) – apare ca unul fără cusur. Rediscutarea lui în termeni critici ar putea începe, însă, de la un alt virtual-intrinsec nivel: ar putea începe de la suficienţa sau (încă) insuficienţa ontologică a modelului critic adoptat şi aplicat, eventual de la posibila lui dezvoltare şi adâncire, cu permisibil-subtile translări ale „punctelor de sprijin”. Să exemplific: modelul richardian reclamă depistarea unei geografii spirituale, marcată de cardinalităţii temperamentale. Atunci când acestea polarizerază în chip distinct, o asemenea geografie (sau cosmografie) spirituală devine uşor de stabilit ca hartă de „spaţiu” demiurgitor. În acest sens, se poate vorbi dihotomic despre: poeţi nocturni sau solari, atitudine apolinică sau dionisiacă. Atunci însă, când semnificarea ontică a opţiunii devine antinomică (e cazul lui Lucian Blaga) – conceptul însuşi de  „geografie”(spiritulă) pare să devină insuficient: aservirea antinomică a sensului implică un tensor energetic al datului demiurgitor – şi poetul nu mai poate oferi un „spaţiu” – căci el oferă, prin adâncirea mesajului ontic, un „timp” spiritual, ceea ce înseamnă un „meta-spaţiu”. În asemenea cazuri, coordonatele ontice ale poeziei tind să exonereze dihotonia opţională, să confuzioneze sau transfuzioneze – ca suprem beneficiu ontic, imanenţa cu transcendenţa, nocturnul cu solarul. Zenovie Cârlugea e de accord cu aserţiunea lui Eugen Todoran, cum că la Blaga „lumina şi întunericul (cele două principii pe care se întemeiază majoritatea cosmogoniilor) întreţin raporturi de reciprocă implicaţie” (Eugen Todoran, Lucian Blaga, Mitul poetic, I, Ed. Facla Timişoara, 1981, p. 90). În structura demersului său, Capitolul – însă – privind Antinomii(le) poeziei blagiene e inseriat abia al treilea, într-o ordine care ar putea marca, eventual, un vector concluziv – totuşi, într-o ordine valorică oarecum egală cu primele două care-l preced : „Universul liric” şi „Spaţii ale permanenţei”. Ori, ni se pare, „Antinomii(le)” ar fi putut constitui – dacă nu s-ar fi pornit de la conceptual „spaţial” al „geografiei” spiritului, ci de la acela, mai profund al „timpului” spiritual – fundamentul demersului critic. Căci ele se restituie „holografic” în mai toate aspectele „tematice” (Lucru pe care, de altfel, în capitolul amintit – tratat însă ca un palier de sine stătător – criticul îl surprinde cu deosebită fineţe). Dacă „Pământul – Stea şi Steaua – Destin”, ,,Crugul şi Valul aherontic”, „Sufletul şi trupul”, – aduc în discuţie mai degrabă teme antinomice, în care „motivele” obsesive îşi sunt complementare, în subcapitolele „Lauda seminţelor”, „Tema oraşului”, „Imaginile copilăriei”, „Flora şi fauna universului poetic”, „Cristalizare, transparenţă, serafism”, „Elemente de ortodoxism”, „Clasicităţi greco-latine” sau „Artes poeticae”, antinomia apare ca un intrinsec dublu-sens, în miezul aceleiaşi teme. Iată, spre exemplu, un fragment interpretativ din „Imaginile copilăriei” : „În general, copilăria este una din temele «plângerii». Ea nu se suprapune pe tema «paradisului pierdut»,  pentru că aceasta presupune o vârstă ţinută departe de luciditatea şi maturitatea spiritului, iar la Blaga, am văzut, acestea cunosc o precoce inserţie plenară, în spaţiul misterios al copilăriei. «Paradisul pierdut», vârsta inconştientă, devine la Blaga, stadiul…intra-uterin. Venirea pe lume va genera foarte multe bocete, litanii existenţialiste de felul : «De ce m-ai trimis în lumină, mamă,/ De ce m-ai trimis ?»”. La drept vorbind, acest lamento al „intrării în lumină” – în lumina spaţiului terestru – nu cred că implică atât regretul „Paradisului” intra-uterin – cât cel al spaţiului – nocturn de-acum pentru spirit – al unei mai vechi rezidenţe a eului, a eternităţii. Cristalizarea, transparenţa, serafismul, caracterizante cu precădere pentru poeziile din urmă,  oferă – arată criticul – purificare şi transcendenţă materiei însăşi, în procesul decantării, sublimării propriei imanenţe. Serafismul interceptat la Blaga  – spune criticul – e panteist : „Totul e o trecere spre esenţe, o năzuire spre «arhaice izvoare» /…/ De aci, senzaţia de «divin»  şi «diafan», de aci serafismul (panteismul) blagian : «Despre Dumnezeu nu poţi vorbi decât aşa: / Îl întrupezi în floare şi-l ridici în palme, / Îl prefaci în gândac şi-l tăinuieşti în suflet, / Îl asemeni c-un izvor şi-l laşi să-ţi curgă lin peste piciare, / Îl prefaci în soare şi-l aduni cu ochii, / Îl închipui om şi-l rogi să vie-n sat, / Unde zici: din ele creşte Dumnezeu….

În ce priveşte „Elementele de ortodoxism”, exegetul precizează că, deşi îşi fac loc în poezia lui Blaga cu o „frecvenţă obsesivă”, ele sunt „reconsiderate mai mult ca subiecte poetice decât ca pretexte pentru întemeierea unei doctrine”. Poezia lui Blaga (şi în speţă filosofia sistemului său metafizic) tinde la relevarea unui Dumnezeu în perpetuă acţiune creatoare, dar nu al celui propus de teologie, care cere omului să se orienteze în spiritul lumii de apoi, devenind în acest fel explicită absenţa cu desăvârşire a unei aşa-numite teme a unui «dincolo» ipotetic. /…/ Ideea de Dumnezeu…cristalizează într-un panteism de tip metafizic, materia tălmăcind întruparea însăşi a «substanţei divine». Motivele teologice „sunt tratate într-o materie expresionist-folclorică. «Sf. Gheorghe», des invocat, nu e înconjurat de simpatie, ci, dimpotrivă, «iscodit»  cu impoliteţe eretică, chiar cu ostentaţie, cu aversiune”.

În privinţa „Clasicităţilor greco-latine”, criticul sesizează filtrul contemporaneităţii, ce decantează motivele mitic-culturale mai degrabă „dintr-o perspectivă livrescă”. În această perspectivă livrescă e vorba, însă „de o împăcare lirică a sinelui, căutând în memoria timpului permanentele clasicităţilor”. Mai organic, s-ar putea vorbi – se aminteşte – şi de un tracism blagian. Concluziv-axiologic, Zenovie Cârlugea spune că „Senzorială şi imagistică, poezia lui Blaga reactualizează expresionist sensul exitenţei într-o acoladă de mare tragism”. Aici ar putea sta, de fapt, întreg sâmburele antinomic al „ethosului” blagian – întrucât această acoladă de mare tragism constituie şi urzeala paradoxală a exultanţei vitale, a unui poet văzut ca eminamente solar. Solaritatea lui Blaga – tratată discriminant în primul Capitol (urmărindu-se cronologia decantării ei în cronologia volumelor, apoi ,,Funcţiile «luminii»” – spre a ajunge şi în acest cadru (volens-nolens) la „Antinomia fundamentală a poeziei”, revelaţiile „iscodirii”, „Tâlcul” şi „Tălmăcirea” ş.a.m.d.) constituie pentru Zenovie Cârlugea dominanta georafiei spirituale a poetului. Criticul mizează mult pe diferenţialele cronologice. Asta, ar fi trebuit să-i spună că poetul nu-şi schimbă atât dispoziţia fundamentală, cât „unghiul de filmare” a propriei percepţii ontice. „Poemele luminii – spune criticul – stau sub semnul misterios al nopţii. Temele stăruie în clar-obscur, în semi-întuneric. Poetul nu are de descifrat mistere, dimpotrivă, în sensul programatic al poemului «Eu nu strivesc corola de minuni a lumii», poezia se circumscrie misterului, tainei. Obiectele lumii terestre poartă o identitate pierdută, «runificată»”. Cu toate acestea, câteva pagini mai departe, găsim următoarele : „frenezia şi vitalismul circulă liber în Poemele luminii şi Paşii Profetului”. În fapt – lucru pe care criticul îl va sesiza totuşi mai departe – ,,frenezia şi vitalismul” au o subiacenţă tragică şi interceptarea impulsurilor primordiale ale luminii face să fie intuit şi duplicatul antinomic al pulsiunii vitale : prefigurarea morţii. În volum, coexistă, de fapt, atât această exultanţă cu substrat de tristeţe, cât şi comunicanţa de calm echilibru cu „vraja tainei”. A oferi un clasament cert al tonalităţii, e un lucru întrucâtva forţat. Tot aşa s-ar putea spune şi despre funcţia „demiurgică” a luminii – ca revelare orfică : sporind (cu ea) a lumii taină, funcţia mântuitoare a „cântului -lumină” – prin care „Orfeu restituie lumii sensurile pierdute” – vine în contradicţie cu motivele tristeţii sublimate, aduse la suprafaţă în Artes poeticae, când poetul e văzut de sine – aci – ca un „cântăreţ lepros”, niciodată cu perspectiva sigură a absolutului. Ambele aspecte sunt, desigur, deopotrivă de legitime pentru Blaga – şi tocmai de aceea, repetând că demersul s-ar fi cerut fundamentat pe legitimitatea antinomică – şi nu pe spaţiul hotarnicirii lirice, al solarului. În această perspectivă, solaritatea – chiar dacă nu-şi află oponent egal într-o „natură” nocturnă – rămâne doar una din lentilele captării manifestatului energetic. Însăşi funcţia etică a luminii, aşa precum bine o sesizează şi Zenovie Cârlugea (– care, însă, ar fi trebuit, cred, să facă din această sesizare, din nou – nu o „înseriere” de funcţii, ci o pistă specială de pornire) – e una antinomică. Cel mai bine probată prin versurile citate şi de critic : „Ca un eretic stau pe gânduri şi mă-ntreb: / De unde-şi are raiul – / lumina?- / Ştiu: îl luminează iadul / cu flăcările lui – ”. (Lumina raiului). Dialectica „deschiderii spre lumină” poate fi înfăţişată, desigur, şi temporal, urmărită cronologic de-a lungul celor şapte volume de versuri. Dar ea coexistă ca una permanent condensată „in actu”, descoperită în vivisecţia imediată a sensului.

Ceea ce metoda critică aplicată nu lămureşte – e dacă aceste elemente de geografie spirituală: solarul sau nocturnul  – aparţin semnificatului, ori semnificantului poetic. Ca „teme”, ar trebui să ţină de ordinea semnificatului – însă pentru Blaga ele sunt mult mai aproape de funcţia semnificantă, modulate după direcţia intereselor ei. (O observaţie adiacentă ar fi de făcut şi cu privire la funcţia epistemologică (şi axiologică) a luminii: această funcţie e considerată ca atare prin „ipoteza solară lucidă, febrilă” prin care se decupează, pentru poet, ideea şi sentimentul de „Vină”. Ar fi vorba aci de o „epistemologie pasivă” – întrucât luciditatea singură e o simplă înregistrare a unei stări. Cunoaşterea activă e procesuală).

Prin întregul studiului său, Zenovie Cârlugea face însă ca poezia lui Lucian Blaga să-şi recupereze esenţa fundamentală, a îngemânării contrariilor. Criticul vizează aproape în permanenţă substratul ontic al viziunilor lirice şi, prin aceasta, exegeza lui se prezintă ca una foarte valoroasă. Nu lipseşte nici revelarea geniului blagian din deschiderea şi tratarea orizonturilor lirice. De interes e şi capitolul ce se ocupă cu ,,Valori(le) stilistice” (Morfologie stilistică şi construcţie). De asemeni, capitolul final, ce integrează „momentul Blaga” în parametrii momentului de istorie literară în care acesta descinde („Un model cultural de excepţie”). Citez din acest capitol : „Poetul venea, totodată, după perioada de glorie a «eminescianismului»  şi după «macedonskianismul»  de sinteză barocă, de la cumpăna celor două secole, având, de asemenea, în faţă, unele «modele»  poetice de insitentă pastă etnografică, ce consolidaseră prestigiul câtorva direcţii literare. / Nu dinspre aceste direcţii estetice va veni poezia lui Lucian Blaga, ci dintr-un fenomen de discontinuitate, de fel «întemeietoare», având marja impresionantă a unui gest liric faustian, în modernismul expresiei şi viziunii lirice./…/Cu Poemele luminii  începea epoca liricii moderniste şi, în cadrul acesteia, a doua mare revoluţie a limbajului poetic, – după eminescianismul romantic, – prin Blaga, Arghezi, Barbu (a treia mare «reformă»  a limbajului liric o va săvârşi  poetica lui Nichita Stănescu). Era vorba nu numai de o revoluţionare a mijloacelor de expresie, care,  într-adevăr, constituie pecete a specificităţii şi diferenţierii creatoare, cât mai ales de o nouă sensibilitate lirică şi de acele deschideri vizionare, de înaltă spiritualizare şi revelaţie”.

Jeana MORĂRESCU

(Caiete critice, 1997)


[1] „Caiete critice”, 6-7 (103-104) / 1996, pp. 110-112.


Anunțuri
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: