Iulian Chivu

SPIRITUL PENDULATOR

Iulian CHIVU:

SPIRITUL PENDULATOR

– Eseurile de la Stuttgart –

Afirmat în ultimii douăzeci de ani, la vârsta deplinei maturități creatoare, cu antologii de epică populară și culegeri de folclor din zona Teleormanului (Basmul cu Soarele și Luna, antologie de epică populară fantastică și studiu introductiv pe tema timpului și spațiului, Ed. Minerva, 1988;Folclor din satele de pe Burdea, culegeri, Ed. Teleormanul Liber, 1994; Cultul grâului și al pâinii la români, monografie, Ed. Minerva, 1997), dl IULIAN CHIVU a perseverat în domeniul folcloristicii și etnologiei, îmbogățindu-și cercetarea cu recursul la instrumentarul semioticii și psiholingvisticii, la istoria mentalităților, filosofia culturii, etnosofie, etică, religie (Semioză și deictica semnului în credințele românești, studiu de semiotică folclorică, Ed. Universal Dalsi, 2006; Studii și articole de etnologie, Universal Dalsi, 2007).

Pe scurt zis, este vorba de o abordare interdisciplinară, de mai larg orizont, tot mai evidentă în ultimele sale lucrări de excepție: Homo moralis. Mari paradigme etice și etosul românesc (Ed. Herald, 2008) și Spiritul pendulator. Eseurile de la Stuttgart (Herald, 2010).

Homo moralis inaugura, așadar, o a doua etapă în cadrul acestor cercetări, deplasând interesul eseistului către ”marile paradigme etice” al omenirii, comentate în secțiuni de sine stătătoare, precum: ”Paradigma orientală”, ”Proiectul heladic”, ”Apendicele roman” și ”Paradigma creștină”, adăugându-se la acestea o reexaminare a ”Etosului românesc” și sfârșind cu un capitol intitulat ”Către o etică universalistă”…

Spiritul pendular, având ca subtitlu ”Eseurile de la Stuttgart”, cuprinde, în cele trei capitole, eseuri și articole publicate în revista on-line româno-germană ”Agero-Stuttgart”, volumul fiind prefațat de redactorul-șef al acesteia, poetul și eseistul Lucian Hetco. Întrucât și noi am semnat în coloanele acestei cunoscute publicații, intuim larga adresabilitate și o anumită ținută a acestor colaborări, pertinența unui anumit tip de discurs raționalist și analitic. Având în vedere această febricitară disponibilitate ideatică, în care etnologia și etnosofia intră în dialog cu psiholingvistica, istoria mentalităților și alte discipline umaniste, prefațatorul surprinde exact figura spiritului reflexiv în dicțiunea ideilor, adică formula academică a lucrării, arhitectonica raționalist-echilibrată a discursului, larga deschidere vizionară:

”Iulian Chivu trece prin această remarcabilă sinteză dincolo de limitele filosofiei/etnosofiei tradiționale românești, pe care o îmbogățește calitativ, propunându-ne noi dimensiuni gnoseologice într-o lucrare academică de rang european, pretențioasă, ambițioasă și excelent alcătuită, un fel de piatră de hotar dacă vreți, căreia i se cuvine cu siguranță o traducere la fel de exactă, secondată de o apariție în una dintre limbile de circulație universală. Mă refer aici în special la spațiul de limbă germană, unde am convingerea că această lucrare va găsi într-un viitor apropiat nu doar căutare, ci și confirmarea publică ori științifică ce i se cuvine unui analist și filosof de excepție.”

”Eseurile de la Stuttgart” consacră, așadar, un anumit tip de discurs pluridisciplinar, în care elemente de etnologie, etnosofie, lingvistică, psihologie socială, etică, axiologie, epistemologie, religie și istoria mentalităților sunt convocate întru definirea unor idei, convingeri, tendințe privind colectivități umane și profiluri spirituale, toate raportate la condiția omului în istorie, la puterea acestuia de a modela paradigme funcționale, dar și la evidențierea diferențelor specifice dintre etnii și culturi, în funcție de anumiți factori ai habitatului geo-psiho-mental.

Structurată pe trei capitole (I.Nefericirile gândului, II.Verba dicendi, III.Etnologie, etnosofie),Spiritul pendulator se menține în aceeași opțiune față de marii oameni de cultură români care au teoretizat asupra etno-spiritualității românești. În Paradigma creștină (vol. ”Homo moralis”), dl Iulian Chivu constata că asupra spiritului românesc s-au exprimat o seamă de scriitori români, de la cronicari și Dimitrie Cantemir până la contemporanii Patapievici și Pleșu: ”Noi însă, pentru a nu continua pe un ton eliadesc, nu vom extinde discuțiile asupra unor aprecieri făcute de Blaga, de Iorga sau Botta, ci ne vom opri asupra unor opțiuni vag subversive, tranșante și exprimate fără menajamente, de D. Drăghicescu, M. Ralea, C. Rădulescu-Motru și Emil Cioran.” (p.158).

Așadar, avem de a face nu cu o filosofie a culturii à la Blaga, ci cu opțiuni mai ”subversive” și ”tranșante”, dar nici acestea à la Pleșu sau Patapievici… Opțiunea pentru spiritul de echilibru este vizibilă, mai ales că raportările etno-spiritualității românești se fac la scară universală. Iată, în primul rând, eseul Protocronii fundamentale, în care gânditorul schițează câteva linii ale ”înclinațiilor etice” pentru a stabili o psihotipologie a europenilor, pe urmele filosofului Salvador Madariaga (Itinerarii spirituale, 1983). Dacă englezii ar fi dominați de spiritul de acțiune, francezii de cel rațional, iar nemții de acea interioritate (Innerlichkeit) riguroasă, calculată, ordonată, cu rol dominant, românii ar avea ”înclinația spre finalizări pragmatice”…

În ceea ce privește Spiritul pendulator, aflăm că există în comportamentul oamenilor ”momente care afirmă personalitatea și rațiunea”, dar și ”momente care le reclamă absența”. De la primitivism la etnomorfozele Evului Mediu, drumul spiritului a fost lung, dar el interesează doar ca devenire ontică. Unul e spiritul expansiv occidental, pragmatic și lucrativ, altul cel oriental, retractil și metafizic, contemplativ și speculativ, angajând eul în aventura existențial-ideatică. Limba însăși, care nu e ceva exterior specificității spiritului, exprimă fie raționalul și ordinea unei gândiri, fie o altă logică de tip metafizic, poetic, contemplativ. Chiar ”opera folclorică”, apreciază Iulian Chivu, este ”o contextualizare deschisă spre mulțime, este prima fabrică a identităților naționale”. Spiritul pendulator se vede, iarăși, în folclorul românesc (sau al altor popoare cu condiții similare), zonele ”tampon” sau ”de aculturație” neexcluzând ”conculturația”: ”Coexistența, spuneam, își produce valorile ei, ca deschidere, pe când existența, ca închidere, adâncește valorile sinelui în contradicțiile și armoniile lui.”

Citim, de asemenea, în Seducțiile diletantismului (cu un anumit aplomb jurnalistic al deontologului în ”stepa tranziției” – v. vol. ”Reporter în stepa tranziției sau zece prilejuri de deontologie”, publicistică, Ed. Tipoalex, 2003) că ”popoarele pot trăi în mediocritate, judecând după datele istoriei, însă în diletantism, din motive de inconsistență, nu pot nici să supraviețuiască”…

Obsesia de a identifica sau de a dizerta, mai bine zis, asupra ”determinantelor etice” este aproape permanentă în etnosofia lui Iulian Chivu, agrementându-și eseurile cu citate din gânditori moderni ca Lawrence, Kohlberg, E. Hall, A. Maslow, concluzia fiind una deterministă: ”Sensul vieții este unul moral, iar cursul istoriei îl urmează, fiindcă orice altă alternativă ar însemna ezitare, impas, prăbușire” (Determinante etice pe axa Hall-Kohlberg-Maslow).

Multe sunt temele eseurilor în discuție, însă interesantă este dicțiunea ideilor, acel farmec al enunțului și formulării memorabile, ușurința de a desena concepte și idei, în mod conex și interdisciplinar. Iată, spre exemplu, eseurile despre ”miturile actualizării”, despre ”tristețea metafizică a desăvârșirii” ori despre ”consensualizările derizoriului” și ”punerea la punct”…Iluminarea lui Charmides sau conceptualizarea maieutică (și aceasta pendulând între general și particular) este un admirabil excurs de filosofie platoniciană, în care Socrate va prefera, ca mai apoi un Blaise Pascal, nu Adevărul ci căutarea, descoperirea, ca metodă, a acestuia.

Verba dicendi, fixându-se asupra raporturilor dintre gândire și limbaj, cuprinde eseuri referitoare la ”simțul” și ”spiritul” limbii. Autorul scrie despre o ”gramatică a personalității” (Diatezele eului), despre ”reflexivul dinamic” și cel ”opozabil”, despre ”proiecția pronominală în axiologiile eticii” sau despre ”în-de-sinea sau profunzimile monologisticii”…

Vocația de filolog a etnosofului Iulian Chivu, floretist de idei și concepte surprinzător și digresionist, se fixează asupra mecanismelor de funcționare a limbajului și pe specificul rostirii, pe considerentul humboldian că ”nimic nu poate fi exclus din limbă, pentru că ea conține totul”.

Sau, cu alte cuvinte, această remarcă, dincolo de lucrurile normative și explicative: ”Limbajul dă satisfacții când codului, când gândului, iar spiritul se lasă ispitit când de zicerea surprinzătoare, când de profunzimea cugetării.” Și încă: ”Etnologia lingvistică încă nu a făcut toate conexiunile între determinanta istorică, cea geografică, cea etnogenetică și psihologia aplicată…” De unde se vede fervoarea celui ce analizase în altă carte paremiologia românească (Homo moralis) și nonconformismul unui spirit în explorarea de noi semnificații, sensuri, idei ale limbajului…

A treia parte (III. Etnologie, etnosofie) va aborda ”sentimentul românesc al valorii” sau, în sens heideggerian, ”spiritul locuirii”, militând pentru ”cercetări etnologice în spiritul antropologiei complexității” sau, la unison cu Ioana Andreescu, pentru ”o altă perspectivă în etnologia românească”, ba chiar pentru o ”etno-logică a exprimării sentimentelor”…

Un foarte frumos eseu, în care Blaga nu mai este ocultat, este cel intitulat Spiritul locuirii:Citindu-l românește pe Heidegger, cuprinzând admirabile reflecții: ”Locuirea românească a ordonat și ea teluricul și uranicul pe o axă a cosmologiei sale, care începea de pe vatra casei și din centrul satului; transcendență care coboară cât să dea temei, apoi urcă cât să dea orizont nădejdilor și să împace pe termen lung destinul cu locul, domesticindu-le dimpreună.”(p.175).

Prevăzută, în final, cu rezumate în germană și engleză, realizate de același fervent admirator Lucian Hetco de la ”Agero-Stuttgart”, lucrarea Spiritul pendulator – atât de vizibilîn felul de a fi al românilor -se recomandă ca operă marcantă în peisajul gândirii contemporane europene, adăugându-se unei bune tradiții și unei direcții fertile de cercetare interdisciplinară a etno-spiritualității românești într-un moment de plenitudine.

Zenovie CÂRLUGEA

 

„Solemnitatea ignoranței”

de Iulian CHIVU

 

Salutând, cu îndreptățită admirație și prețuire, apariția primului volum de eseuri „stuttgartiene” (2010), observam că dl. Iulian Chivu practică un discurs interdisciplinar de larg orizont, convocând elemente de etnologie, etnosofie, axiologie, semiologie, epistemologie, psihologie, religie și istoria mentalităților, în conturarea unor teme și idei privind profiluri spirituale și comunități umane, toate raportate la condiția existențială și geo-istorică a omului. De unde conturarea unor comportamente și paradigme, în specificitatea și diferențierea lor, exprimând ipostazele așa-zis „noematice” (ale lui a fi) și „apofanice” (ale lui a exista), în context spațio-temporal, de la individualități la grupuri etnice și rase, viziuni nu străine de abordările etnolingvistice humboldiene.

Structurat în trei capitole (I.Existența ca f x, II.Dialoguri indo-europene, III.Despre fiind–ul românesc), acest al doilea volum, Solemnitatea ignoranței (Ed. Herald, 2012), aduce noi problematizări în câmpul reflecțiilor interdisciplinare.

„Cred totuși – scrie autorul – că Platon avea dreptate: cunoașterea a început prin contemplare (ceea ce înseamnă lipsa problemei), pe când nevoia de soluție a dus spre știința a ceva prin epistemă.” De aici „deschiderea spre reflexivitate”, care este, în esență, miezul variilor teorii ale cunoașterii, aflate, implacabil, sub semnul „relativității”, omul însuși exprimând „statornicirea în relativ”…

Iulian Chivu este, sub acest aspect, un virtuoz al reflecției epistemice, îndreptată spre paradigmatic. El scrie despre „servitutea analizei”, avându-l alături pe logicianul Russell, și reflectează pe marginea erorilor logicii informale și aporiilor factuale (pp.18-26), asupra relației formal-informal în factualitate (pp.27-32), asupra „Facerii” și „Des-Facerii” ca procese dialectice existențiale inevitabile, cu ecou adamic.

Fie că își exprimă opțiunea pentru existența de tipul f (x), refuzând a fi „pacientul desăvârșit al excesului de clasificări” (pp.38-43), fie că scrie „despre ființa care își excede” (avându-l aproape pe discipolul vienez al lui Freud, Otto Rank) sau despre „ordinea metafizică și efectivitatea ecstatică”, ca și despre trecerea de la intra- spre trans- (ca „prag” și „hotar”) ori despre alte aspecte „de fundament, nu de esență” ale ființării, eseistul se dovedește nu numai un pasionat comentator, dar și o conștiință cu opțiuni clare, epistemo-axiologice și logico-estetice. De aici ideea de a reflecta pe marginea îngrijorătorului fenomen al „ignoranței” (De stultitia), destul de productiv și fără prea mari posibilități de îngrădire! Pornind de la cartea Belindei Cannone, autorul distinge, sprijinindu-se și pe citate din gânditori iluștri, mai multe tipuri de „prostie”, raportate la rândul lor fie la „inteligență” fie la „normalitate”. Eseul cu pricina este, de fapt, cel care dă titlul cărții, de unde și un anumit spirit critic prin care se radiografiază „legitimitatea solemnă” a ignoranței cu care aceasta „se pretinde a fi luată în seamă și ca fapt de rațiune și ca rațiune de fapt”. Și pentru a înțelege cât de autarhică este această „solemnitate”, autorul nu ezită să amintească, pe urmele lui Constantin Noica, despre un anumit „lăutărism românesc”, foarte prolific și care tinde să-și construiască „propria axiologie”. Scriind despre „ideea-persoană” și „ideile de grup social”, Iulian Chivu observă indignat „strania autoflagelare a revistelor culturale românești prin elitism”, ca și „aglomerația de la porțile asociațiilor regionale”: „Valorile nu mai pot fi concentrate într-o redacție, într-un sindicat, într-o formulă. Axiologia trece pe lângă acestea cu alte răspunsuri care lasă redacțiile centrale pe ideea-persoană să se sinucidă lamentabil în elitismul izolaționist, iar sindicatele să eșueze în lăutărismul ideii-formă” (Autoflagelarea elitistă în cultură, pp. 99-102).

În Dialoguri indo-europene (II), Iulian Chivu scrie despre unele „distopii” și „insurgențe” ale spiritului contemporan, arătându-se incitat de relația Orient-Occident, de la concepțiile buddhiste, în care „upanișadicul Om” exprimă eternitatea sub formă de cuvânt (de aici raportarea la Noul Testament), la filosofiile occidentale, care dau un alt conținut viziunii asupra lumii (Weltanschauung), totul într-o argumentație strânsă, îndreptățind observația că toate acestea „rămân cât mai aproape de a fi dat un răspuns pe care însă filosofiile occidentale nu l-au considerat cum se cuvine nici ca referent, nici ca referință” (pp. 108-114). În acest fel, meditațiile pe seama antroposofiei și cosmologiei lui Steiner ori asupra metafizicii lui Guénon sunt, îndeobște, orientate pe ideea că Occidentul „impune” piața, pe când Orientul „o gândește”…

O regândește mereu, am zice noi, în aceeași viziune de mistică supremație a ființei, ce tinde spre esențe, atemporalități, exorcizări ideatice… Spre deosebire de pragmaticul și infatuatul Occident, prizonier al unui raționalism ce excede transcendențele.

Al treilea capitol al cărții înmănunchează câteva eseuri sub genericul „Despre fiind-ul românesc”. Amintindu-ne câteva „neajunsuri” fundamentale ale ontologiei semnalate încă de Heidegger, eseistul scrie despre „roata vieții” și „sentimentul religios”, despre „conceptualizare” și „afectivitate”, despre „factual” și „facticitate”, despre „valori” și „valorizare”. Ultimul eseu, Cumpăna destinului, se referă la destinul poporului român în istorie, aflat de multe ori „în cumpănă”, dar de fiecare dată având puterea de a se ridica, „așa încât poți crede că menirea lor (a românilor, n.n.) în istorie nu a fost alta decât să cadă și să se ridice tocmai datorită unor vulnerabilități despre care au vorbit sub genericul fiind-ului lor.” Ceea ce înseamnă risipă imensă de energii, dar și refacere continuă a structurilor de stabilitate care, în ciuda funestei preziceri a lui Engels, duc istoria mai departe, cu calități evidente, dar și cu neajunsuri din belșug ori „vicii endemice”…

Autor încercat al unor valoroase lucrări de etnofolcloristică privind zona Teleormanului (culegeri, antologii, monografii) și etnosofie, precum Homo moralis – Mari paradigme etice și etosul românesc (2008), dl Iulian Chivu face, cu recentele Eseuri de la Stuttgart (I-2010, II-2012), dovada unei culturi de mai larg orizont interdisciplinar, de la instrumentele semioticii și psiholingvisticii la istoria mentalităților și filosofia culturii, prin abordări de elevată vervă speculativă ce-l recomandă drept unul dintre cei mai avizați gânditori români de azi.

Zenovie CÂRLUGEA

IULIAN CHIVU:

„Crepuscul la Ullervad”

(Ed. Sitech, Craiova, 2014, 142 p.)

Afirmat cu studii de etno-folcloristică (Studii și articole de etnologie, 2007; Homo Moralis.Mari paradigme etice și etosul românesc, 2008), și, mai ales, de etnosofie (Spiritul pendulator. Eseurile de la Stuttgart, I – 2010; Solemnitatea ignoranței, Eseurile de la Stuttgart, II – 2012), admirabile abordări interdisciplinare, Iulian Chivu ne propune acum și fațeta de literat a spiritului său creator.

Romanul Crepuscul la Ullervad  relevă disponibilitățile în registru prozastic, reînnodând de fapt vocația anilor de tinerețe, când filologul băimărean se făcuse cunoscut cu poezii și proză. O anumită practică de presă cotidiană în perioada imediat postdecembristă i-a înlesnit nu numai cunoașterea mediilor sociale, în complexitatea «seriozității» și «pitorescului», dar și alcătuirea unor materiale așa-zis «de teren», unele numite în limbaj jurnalistic «anchete», altele «reportaje» despre munca și viața oamenilor.

Din această perioadă a vieții sau având o asemenea referențialitate descinde și romanul de față (ipoteză de lucru, căci registrul ficționalizării verosimile se simte), o scriitură compactă cu o problematică nu tocmai ușor de urmărit, în buna tradiție a posmodernității «inginerești».

Ziaristul Tiberiu Chendea devine prin muncă și seriozitate «o semnătură căutată» pentru reportajele publicate cu regularitate, în fiecare zi de vineri, într-un ziar central de mare tiraj. Reportajele sale despre „emigranții stabiliți prin ținuturi și civilizații nu prea ospitaliere climatic (…) în căutarea unor orizonturi care să le dea mai multă siguranță de viitor”, creaseră multă vâlvă dar și o bună audiență publicației.

Delegat pentru un periplu prin câteva țări nordice, Tiberiu Chendea va pleca împreună cu tânăra sa soție Minodora (economistă la o bancă, dar acum pe post de cameraman) în această „călătorie de documentare”, de unde se va întoarce cu un prețios material de teren, bun nu numai în activitatea profesională, dar potrivit și pentru o abordare literară, bunăoară o nuvelă sau un roman.

Călătoria de vara trecută prin țările nordice îi trezise în suflet protagonistului – după sedimentarea unor impresii despre oamenii și locurile cutreierate – dorința tot mai accentuată de a scrie romanul. Lipsa de timp și negăsirea momentului prielnic, a tonului potrivit  îl face, așa cum îi reproșează Minodora în concediul de la Căciulata din primăvara anului următor, „să amâni fără un motiv serios să începi odată să scrii.”

Viața de stațiune balneară, cu proceduri medicale dar și cu plimbări și excursii în zonă  (Mănăstirile Cozia, Turnu, Frăsinei) – sejur în care cunoaște pe profesorul Stoica, un trăirist volubil cu harul istorioarelor anecdotice din comunism – îi oferă prilejul să mediteze mai mult și mai organizat la scrierea mereu amânată. În discuția cu Minodora, Chendea își exprimă intenția unui scenariu epic și, după un pelerinaj la Mănăstirea Turnu de peste Olt, revine în cameră de hotel și începe să aștearnă în caietul studențesc cu pătrățele „rememorarea periplului său baltic” din vara trecută, cu drumul prin Ungaria și Polonia spre Helsinki (plecaseră, de fapt, „în a doua jumătate a lunii septembrie”!), cu Volswagenul lor cumpărat recent. Și tot așa prin Norvegia, Suedia, Danemarca, apoi cu ferryboatul înapoi în Germania, de unde,  prin Viena, pusta maghiară și Arad, înapoi spre casă.

La Helsinki, însă, gazetarul mergea să se întâlnească cu românul Alexandru Berevoianu, după ce vizitaseră Polonia (Elblag),  enclava rusă Kalinibrad, Letonia (Riga) și Lituania. Înainte de plecare jurnalistul convenise cu respectivul „să vorbească despre experiența lui de imigrant, despre realizările lui, dar și despre ale altora pe care îi cunoscuse”. În felul acesta Chendea află de „cazul doctorului Rucăreanu”, și el tot de prin părțile Argeșului, originar din Godeni, nu departe de Câmpulung, un fel de neam cu Berevoianu. Doctorul Ovidiu Rucăreanu, cunoscut specialist la „Fundeni”, emigrase în vremea comunismului și se stabilise mai întâi la Göteborg, în Suedia, după care s-a mutat după nevastă la Mariestad, pe drumul spre Stockholm, pe malul lacului Vänern. Iscoditorul Chendea aflase că Rucăreanu urmase facultatea de medicină la Cluj, dar, din cauza unui unchi, Mareș, partizan în rezistența anticomunistă și împușcat de securitate în anii cincizeci, fusese nevoit să părăsească țara clandestin. Ovidiu și Maria erau copiii unui creștin gospodar din Godenii Muscelului, dar dintre ei băiatul fusese ales de tată pentru a urma școlile și a deveni „om mare”. Din evocarea lui Berevoianu, destul de schematică, stârnind doar curiozitatea gazetarului, acesta înțelege presiunea pe care „politrucii de la Pitești” și „securiștii” o exercitau asupra familiei, în anii de urâtă faimă ai colectivizării forțate după model sovietic. Cazul regretatului doctor Ovidiu Rucăreanu îl fascinează pe jurnalist pe măsură ce află noi date despre om, de aceea investigațiile sale se orientează în această direcție. Culese de pretutindeni în acest „periplu nordic”, fie că se află la Helsincki (unde au loc convorbirile cu familia Berevoianu) ori la Marienstad, la spitalul în care Rucăreanu fusese „șeful secției de gastro-enterologie”, funcție la care acela renunțase pentru a-și dechide un cabinet particular (discuția cu Mark), informațiile încep încet-încet să dea contur unei personalități. De aici ideea de a vorbi cu fostul asistent al acestuia, Gustaf, care, după moartea doctorului, transformase cabinetul într-unul de stomatologie.

„Eu nu l-am cunoscut pe doctorul român, pe ale cărui urme am venit – îi explică Tibi Chendea stomatologului – dar din surse bine informate știu multe lucruri despre el. Cazul lui nu face obiectul unui reportaj de ziar, dar ar putea să facă subiectul unei nuvele sau a unui roman. În nici un caz nu voi folosi în ziar informațiile pe care le adun, însă vreau să pun cap la cap tot ce ar putea să lumineze pentru mine imaginea lui Rucăreanu așa ca să nu scriu despre el doar din imaginație și nici să construiesc o altă imagine decât cea reală; ar fi ceea ce noi numim creștinește păcat.” (p. 74).

Provocat în acest fel, Gustaf  îi face cunoscut lui Tibi Chendea că doctorul fusese căsătorit cu o suedeză brunetă, pe nume Karin, cu care avusese pe Elsa, ce urmase medicina la vestita universitate din Upsalla. Din cauza firii voluntare și aventuroase a femeii, soții se despart, dar tatăl rămâne foarte apropiat de fiică, învățând-o foarte bine românește și cultivându-i interesul pentru țara sa natală. Și Gustaf, fostul asistent, cunoștea multe din secretele vieții lui Rucăreanu, care trăia intens dorul de țară, de oameni și locurile natale (folosea frecvent expresii și refrene populare, pe care le transmite fiicei sale și celor apropiați, lăsând enigmatică funcția lor conotativă, o anumită semnificație chiar). Pasiunea doctorului fiind pictura, el mergea la podul din Ullervad, mai sus de Tidan River, trăind acolo ceasuri intense de reverie. Întâmplarea face ca în acest decor, ce-i amintește de satul natal, doctorul să sufere un infarct. Fiind găsit mort de Soren, fusese îngropat în cimitirul protestant al orașului. Amintirea lui rămăsese vie în inimile oamenilor, mai ales că doctorul, bun creștin, se dedicase unei bogate activități caritabile, cumpărând haine și medicamente pentru copiii bolnavi.

Urmează deplasarea la Göteborg și Helsingborg, unde familia Chendea o caută pe Karin Johansson, fosta soție a lui Rucăreanu, care însă refuză să stea de vorbă („nu pe noi ne-a respins – observă Minodora – ci a respins orice cale de comunicare cu propriul ei trecut”).

La Roskilde, în Danemarca, întâlnirea cu Elsa (devenită medic gastroenterolog, „calcă pe urmele tatălui său”) este mai edificatoare, „turneul lor de informare jurnalistică” intrând oarecum pe un drum drept. Tot aici, la Roskilde, o cunosc pe unguroaica Ilona Fekete, o fostă colaboratoare a doctorului destul de apropiată, care nutrea pentru Elsa sentimente mai mult decât prietenești, materne chiar. O altă enigmă privitoare la viața lui Ovidiu Rucăreanu, părăsit de voluntara și aventurista Karin.

Deschisă comunicării, Elsa se dovedește o tânără destul de plăcută și inteligentă „care poartă vie amintirea și respectul tatălui, față de o mamă cu aventuri pe la Barcelona, Helsinki, Londra ori prin Italia: „Tata cred că a suferit doar eșecul căsătoriei, nu și despărțirea de Karin”, le precizează ea soților Chendea. Era un profesionist dedicat trup și suflet oamenilor, îngăduind în momente delicate ca Ilona, colega sa, s-o „adopte sufletește” pe Elsa, după despărțirea de Karin.

„Tata fugise din țară. Era un proscris, iar uneori chiar trăia sentimentul acesta. S-a dus abia după revoluție acolo”, le precizează Elsa, tânăra suedeză stabilită în Danemarca. Împrietenirea cu Elsa sfârșește cu propunerea făcută acesteia de a veni în România, ceea ce se și întâmplă. Astfel, Elsa însoțită de logodnicul ei Olaf, aterizează la Otopeni, de unde sunt luați în primire de familia Chendea. Ziua următoare toți patru pleacă la Câmpulung, în satul natal al tatălui, unde Elsa cunoaște pe mătușa Maria, sora tatălui mutată la Corbeni, dar și pe prietena din tinerețe a doctorului ori alte rubedenii, bucuroase de a vorbi despre renumitul doctor, oameni cu mare simțire creștină care se oferă să comande ei la meșterii locali o cruce de marmură, pe care s-o trimită acolo în Suedia, la Mariestad, întru veșnicirea memoriei celui mort departe de satul natal.

Amintirea unchiului Mareș, cel împușcat de Securitate la Poduri, pe Râul Doamnei, alături de alți partizani, este și ea destul de vie printre săteni (chiar doctorul, la venirea sa, îi pusese în secret o cruce, acolo, la pod). Locul rămăsese în memoria nepotului care, acolo, „la Ullervad, pe malul lacului Vänern” acesta se refugia să picteze „imagini nu de acolo, ci chiar de aici, păstrate în amintirile lui, în nevoia lui sufletească de a se întoarce în sine, cât mai departe, cât mai înapoi, cât mai adânc, până acolo unde se regăsea pe sine, cel pur, cel neprihănit de soartă (…) Va fi murit poate fericit acolo cu gândul că asta i se întâmplă aici, la Poduri, lângă crucea unchiului Mareș, de care sau măcar de ideile căruia nu se arăta a fi fost deloc străin.” (pp. 137-138).„Glonțul pentru el – scrie naratorul Chendea – a venit însă din interior.”

Cazul doctorului Rucăreanu „fusese publicat ca material jurnalistic în pagina de vineri a ziarului”, un exemplar fiind trimis și Elsei, la Rosekilde, care confirmă cu promptitudine primirea corespondenței.

După periplul memorialistic pe meleaguri muscelene, Elsa pleacă cu Olaf să viziteze mănăstirile din Moldova, ajunge la Humuleștii lui Creangă (din zonă fiind Minodora, soția jurnalistului), apoi la Ipoteștii lui Eminescu, scriitori cunoscuți prin grija tatălui de a-i transmite fiicei sale născută în Suedia, din cultura și spiritualitatea românească.

Despărțirea de familia Chendea se face pe același aeroport, cu propunerea ca anul viitor cele două familii să petreacă o vacanță în Tenerife.

Aceasta este povestea romanului Crepuscul la Ullervad, o scriere densă, cu episoare cronologicește amestecate, întrețesute, încadrate compozițional, așa cum îi stă bine unui roman postmodern. Este vorba de o scriitură continuă, deloc organizată în capitole, șuvoiul epic ducând la vale episoade și secvențe narative de mare ținută, dialoguri fie familiale fie convenționale, o portretistică în general interesantă, imagini pitorești de periplu scandinav,  cam nebătătorite în proza noastră, descrieri de monumente și priveliști, admirate din goana automobilului care înghite sute de kilometri de la o locație la alta sau de pe feribot. O bună topografiere a scenariului, orașe, străzi, clădiri, instituții, case, interioare, într-o aventură aproape „detectivistică” ce urmărește îndeaproape „cazul doctorului Ovidiu Rucăreanu”, în sfârșit o imagine pe alocuri destul de plată a vieții de familie, partenerii susținându-se însă admirabil în multe împrejurări, – toate acestea fac din „Crepuscul la Ullervad” un roman alert, cu factualitate decelabilă în revărsatea incontenentă de postmodernitate formală și, mai apoi, conținutistică.

Zenovie CÂRLUGEA