Dorin Ovidiu DAN

1954 – 2005

La 5 iunie 2005, la o vârstă semicentenară, când începuse a se afirma din plin ca istoric cercetător în arhive, muzee şi biblioteci, se prăpădea într-un tragic accident, ce a marcat profund atât familia cât şi oamenii de cultură din Alba, istoricul arheolog DORIN OVIDIU DAN.

Funcţionând în cadrul Inspectoratului Judeţean pentru Cultură Alba, tânărul cercetător şi-a adus serioase contribuţii la mai buna cunoaştere arheologică a zonei, cercetând aspecte social-istorice şi cultural-artistice ale Sebeşului (istoricul breslelor, al diligenţelor care cutreierau Imperiul austriac, arta plastică sebeşeană de altădată etc.), publicate în lucrări de profil, precum Sargetia (2001-2002), Apulum (2001), dar şi în Patrimonium Apulense (Nr. I-IV), anuarul iniţiat de el şi editat de Direcţia pentru  Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional a Judeţului Alba, în cadrul căreia şi-a onorat cu prisosinţă mandatul de consilier-şef (1996-2000).

Rodul acestor cercetări asidue şi febrile, în legătură cu care plănuia tot felul de iniţiative şi măsuri, se regăseşte în teza sa de doctorat, care atestă, la rându-i, documentarea în bibliotecile şi arhivele din Alba Iulia, Bucureşti, Cluj, Deva, Sibiu, având ca temă de cercetare viaţa medievală a scaunului săsesc Sebeş. (Cf. Vasile Moga, in Apulum , Issue no.XLII /2005).

Am reţinut, deocamdată, din întreaga sa activitate de istoric-arheolog şi muzeograf la Sebeş (1980-2005), o listă de cercetări, menită a-i rotunji, într-o efigie a meritului şi amintirii peste vremuri, contribuţia de valoare la mai buna cunoaştere a tradiţiilor istorice şi culturale ale Sebeşului de altădată, oraş în care a activat un timp mai îndelungat ca muzeograf la Muzeul «Ion Raica» din Sebeş:

–  Sondajul arheologic de la Gârbova (Sebeş), jud. Alba (Le sondage archéologique de Gârbova). In: PA, 2001, 1, p.103-109;

–  Noi date despre breasla tâmplarilor din Sebeş (Nouvelles dates sur le corps de métier des memisiers de Sebeş). In: PA, 2001, 1, p.143-146;

–  Contribuţii la istoria pompierilor din Petreşti şi Sebeş. In: Apulum,[Acta Musei Apulensis] 1999, 36, p.519-526;

–  Contribuţii demografice la istoria oraşului Sebeş (Contributions démographiques a l’histoire de Sebeş). In: Apulum, 2003, 40, p.373-396.;

–  Contribuţii la istoria transportului de călători din Sebeş. Harta diligenţelor din Imperiul austriac (1835) (Contributions a l’histoire des transports de voyagers de Sebeş. La carte des diligences de l’Empire Autrichien). In: Apulum, 2001, 38, nr. 2, p.55-64.;

–  Noi contribuţii la istoria breslelor din Sebeş (Nouvelles contributions a l’histoire des métiers de Sebeş). In: Sargeţia,[Acta Musei Devensis] 2001-2002, 30, p.579-585;

–  Studenţii din Sebeş şi de pe meleagurile Albei la universităţile Europei (secolele XIV-XIX) (Les étudiants de Sebeş et des pays d’Alba aux universités d’Europe (XIVe-XIXe siecles). In: Apulum, 2002, 39, p.307-311;

–  Contributii la istoria scaunului sasesc Sebes, in: Apulum vol. 42 (2005) p. 229-246;
Stema si sigiliul. Contributii heraldice la istoria Sebesului, in: Patrimonium Apulense vol. 4 (2004) p. 235-248;

–  Un ceas solar la Alba Iulia (Une montre solaire a Alba Iulia). In: PA, 2001, 1, p.200-201;

–  Un ctitor de muzeu: Ioan Raica (1903-1990) (Un fondateur de musée: Ioan Raica). In: PA, 2001, 1, p.235-237;

–  Contribuţii la cunoaşterea fotografului albaiulian Arthur Bach (1894-1979) şi a creaţiei sale (Contributions a la faire connaître Arthur Bach – photographe d’Alba Iulia er sa création). Coordonatori: Dan, Dorin Ovidiu; Dan, Iulia Ramona. In: Sargeţia, 2001-2002, 30, p.705-707;

–  Colecţia muzeală „Achim Emilian”, Almaşu Mare, judeţul Alba (La collection muséale „Achim Emilian”, Almaşu Mare, le département Alba). Coordonatori: Dan, Dorin Ovidiu; Dan, Iulia Ramona. In: Apulum, 2000, 37, nr. 2, p.361-366;

–  Un manuscris inedit din Lancrăm (Un manuscrit inédit de Lancrăm). In: Apulum, 2000, 37, nr. 2, p.109-112;

 – Lazi de breaslă, alte lăzi și case de bani din Sebeș [Les coffres de corporations, autres coffres et coffres pour garder l’argent, de Sebes] – in: Apulumvol. 22 (1985) p. 197-202;

– Tezaurul monetar medieval descoperit la Sebes, Jud.Alba (Muresan,Angela • Suciu, Dorian • Dan, Dorin Ovidiu) – in: Apulumvol. 34 (1997) p. 287-295;

–  Contributii la cunoasterea rolului economic al Sebesului (sec. XIV-XIX), in: Apulumvol. 34 (1997) p. 273-285;

–  Contributii la cunoasterea rolului politic al Sebesului (sec.XIV-XIX) – in: Apulumvol. 35 (1998) p. 301-324;

–  *** Sebeşul în imagini de epocă. Album (La ville de Sebeş sur des images d’époque). Coordonatori: Dan, Dorin Ovidiu; Popa, Adrian; Maniu, Gheorghe. Alba Iulia, Ed. Altip, 2000, 64 p.;

–  Lancrăm, veşnicia s-a născut la sat (L’éternité vient du village), Alba Iulia, Ed. Altip, 2000, 152 p.

*

Deși făgărășean, Dorin Ovidiu Dan este, așadar, un foarte bun cunoscător al tradițiilor cultural-istorice din zonă, aplecându-se, în ultimii ani, cu deosebită pasiune, asupra valorificării unor aspecte ce au fost promovate în cadrul edițiilor Festivalului Blaga. Mai întâi este vorba de micromonografia Lancrămului, „sat de lacrimi fără leac”, după binecuvântarea lirică din poemul ce evoca data nașterii sale (9 mai 1895), urmând mai multor generații de lăncrănjeni, cu origini mai îndepărtate în spațiul carpato-danubian, de la maramureșenii din Nord la aromânii din sudul Dunării.

 

Lancrăm. Veșnicia s-a născut la sat (2000) este, mai întâi, o carte despre „Ipoteștiul transilvan”, situat la 8 km de capitala de odinioară a Transilvaniei, vestitul Bălgrad, unde pe la jumătatea sec. al XVII-lea mitropolitul Simion Ștefan tipărea „Noul Testament” într-o primă formă integrală, așadar cu câteva zeci de ani înainte de apariția Bibliei de la București (1688) a stolnicului Constantin Cantacuzino.

Străveche vatră de trăire și simțire transilvană, Lancrămul, care azi face parte integrantă din municipiul Sebeș, a fost permanent în ritmurile istoriei, beneficiind din plin de poziția sa geografică. Ținut de mare vrednicie, „de vechi vlădici de-ai noștri”, cum se exprima Nicolae Iorga, Lancrămul a fost reședință episcopală pe la mijlocul sec . al XVI-lea, dezvoltarea sa în cadrul Scaunului Săsesc Sebeș începând efectiv de acum până pe la 1876.

Aici s-au descoperit urme ale locuirii omului încă din cele mai vechi timpuri, din neolitic și epoca bronzului, pentru ca, mai târziu, multe alte fragmente ceramice și artefacte să ateste o timpurie vatră dacică (villa rustica). La Muzeul din Sebeș se păstrează nu numai aceste vestigii, dar și ceramică și artefacte din perioadele romană, postromană și feudal-timpurie.

Atestată documentar la 1309, localitatea a purtat prin timp varii denumiri, numele Lancrăm (1854) fiind un lexem popular târziu al unor pronunții și transcrieri săsești și maghiare: Lankendorf (1488), Langendorf (1526) ori Lamkerek (1733). Peste populația autohtonă majoritară s-au suprapus coloniști sași, veniți în timpul regelui Geza al II-lea, care la 1224 vor primi numeroase privilegii prin Bula de Aur dată de Andrei al II-lea.

Conviețuirea cu întreprinzători sași a fost, desigur, benefică, mai cu seamă având în vedere apropierea de Cetatea Sebeșului și integrarea în Scaunul Săsesc de Mühlbach, care la 1438 are de suferit, ca și localitățile din întregul Scaun Săsesc, de pe urma invaziei turco-tătare. Afectat serios și de atacurile turcești din 1442, 1479 și 1661, Lancrămul  a trebuit să facă față,  totodată, și luptelor interne pentru putere din Transilvania.

Aici a păstorit înaltul ierarh Sava (1559-1562), numit de Coresi în Întrebare creștinească drept „episcopul țării ungurești”, care își avea în Lancrăm o reședință înfloritoare (va renunța la ea în momentul în care regele Ioan Sigismund va face presiuni pentru a-l atrage la calvinism, episcopul dând dovadă de mare caracter și de o deosebită convingere creștină). Nici viitorul episcop calvinesc, nemeșul ungur Pavel Tordasy, nu va reuși să-i abată pe lăncrănjeni de la credința străbună. De-a lungul vremii sunt atestate chiar unele conflicte între gospodarii Lancrămului și sașii din Cetatea Sebeșului, în chestiune fiind pășunea cu Râpa Roșie pentru care lăncrănjenii ajung cu jalbe la împărat.

Întreprinzătorii sași dețineau aici, pe malul stâng al Sebeșului, în apropierea vechii așezări, o moară de hârtie (1637-1658), care furniza produsele sale tipografiei din Bălgrad și celei de la Câmpulung. Moara va fi distrusă prin incendiere în vremea atacurilor turco-tătare din 1658 și 1661, care au pricinuit însemnate distrugeri Sebeșului săsesc și Bălgradului. Ciuma din 1737-1739 a făcut și ea ravagii în zonă, în lancrăm supraviețuind doar 60 de familii. În prima încercare monografică din 1912 a preotului Vasile Matei se consemnează anumite mișcări de populație din zonă, din varii motive, în Lancrăm stabilindu-se numeroase familii din localitățile vecine, reușindu-se de-a lungul vremii a se forma o comunitate majoritar ortodoxă, care după 1700 își afirma pe deplin spiritul antiunionist, care rămâne pregnant, ceea ce îl determină pe generalul Bucow să pună tunurile și pe mănăstirea de aici, „focar de conștiință ortodoxă și de agitație permanentă”…

În timpul lui Sofronie de la Cioara (1759-1761), la Lancrăm se semnează mișcări sociale, amplificate până mai târziu, în timpul revoluției pașoptiste, lăncrănjenii – se pune – fiind vizitați de craiul Apusenilor, Avram Iancu (vestigii ale acestei prezențe legendare se păstrează la Muzeul din Sebeș).

Jertfele date, apoi, de Lancrăm în Războiul pentru Independență, ca și în Primul Război Mondial, i-au îndreptățit din plin pe lăncrănjeni să participe cu o numeroasă delegație la Marea Unire de la 1918, împreună cu cei din Sebeș în frunte cu primul lor primar, avocatul român Lionel Blaga, nimeni altul decât decât fratele mai mare al lui Lucian Blaga, prezent și el la istoricul eveniment unde s-a pecetluit pentru totdeauna unirea Transilvaniei cu Țara-mumă, întru realizarea României „dodoleață” (episod evocat de poet în scrierea memorialistică postumă Hronicul și cântecul vârstelor).

Istoria Lancrămului se leagă, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, de figurile luminoasă a celor din  „neamul Blăgeștilor” (cum ar spune în memoriile sale Corneliu Blaga), Iosif și fiul său, mai liberul cugetător al amvonului, Izidor, păstorind aici multă vreme și extinzând lăcașul de cult, ba militând pentru emanciparea truditorilor pe glia străbună, printr-o viziune reformistă a administrării proprietății agricole și modernizarea mijloacelor de muncă (preotul Izidor aduce în sat prima batoză de treierat grâul, fiind totodată și întâiul mecanic din zonă care mergea cu „ghibolul” până prin părțile Orăștiei…).

Biserica, împodobită în anii noștri, deține piese rare de patrimoniu (icoane pe sticlă și carte rară), iar școala, înființată la 1800, se bucură azi de un local corespunzător și de o mare sală de sport, a cărei amplasare în imediata vecinătate a bisericii și vechiului cimitir de primprejur  a generat, prin anii 2000, un adevărat scandal mediatic…

Lancrămul deține o veche tradiție a picturii pe sticlă, artă atât de bine reprezentată în Transilvania, și tot Lancrămul  – „membru pe viață al Astrei”, cum scria N. Iorga – a dat culturii române oameni de seamă, între care cea mai înaltă ridicare în spațiul românesc este geniul lui Lucian Blaga, dominând, după aprecierea lui C. Noica, secolul al XX-lea așa cum Eminescu se răsfrânge tutelar asupra celui precedent.

Această monografie condensată în doar câteva zeci de pagini – din care ar putea ieși una în toată puterea cuvântului, realizată, însă, după consacrata structură a abordărilor de acest gen – se completează cu paginile scrise de țăranul-cronicar Daniil Bucur, judele din Lancrăm (n. la 1864), publicate de regretatul universitar Ioan Matei sub titlul „Monografia comunei Lancrăm de la 1700 la 1919” în „Calendarul «Astrei» și al «Foii poporului» (1947, pp. 96-102).

În continuare este reprodus celebrul text blagian, Elogiul satului românesc, discursul de recepție al poetului la Academia Română, din 28 mai 1937 (pp. 27-39), apoi „Predica rostită la înmormântarea răposatului Lucian Blaga, în ziua de 9 mai 1961, de preotul Ion Lașiță din Lancrăm (pp. 40-50), textul original fiind oferit de fiica preotului, Viorica Mușat, dar și  „Cuvântarea” acestuia ținută la data de 20 martie 1983, cu ocazia înmormântării, în cripta familiei, a Corneliei Blaga, născută Brediceanu, în vârstă de 85 de ani (pp. 50-54).

Ultimele 50 de pagini ale micromonografiei-documentar ne oferă o iconografie bogată și foarte interesantă, deseori în premieră chiar, de la imaginile „sceptrului de os neolitic” și „capului de statuie romană”, la înscrisuri de epocă privind viața socială a lăncrănjenilor, icoane pe sticlă, imagini cu „știudenți” lăncrănjeni și ale Societății Culturale „Lucian Blaga”, fondată încă din 1929, din familia preotului Izidor, ale scriitoarei Galia Henegariu, prozatoare și poetă a Lancrămului interbelic, chiar fotografii din ultima vizită a poetului în satul natal, din iunie 1957, însoțit de dr. Iubu și alți apropiați, cu care poetul se fotografiază în fața porții casei natale.

Foarte importantă, și numai pentru palmaresul istoric al Festivalului de la Sebeș, este comunicarea Filosofia lui Blaga, susținută de Constantin Noica în cadrul ediției a IV-a a Festivalului „Lucian Blaga”, la Sebeș (11 mai 1984), care, încă din primele cuvinte, încearcă o situare exactă a poetului în cultura română: „Secolul al XIX-lea rămâne (și nu numai el, spunea Maiorescu) este al lui Eminescu. Ni se pare potrivit să spunem că secolul XX va fi socotit al lui Blaga.”

Deosebit de interesantă este secțiunea memorialistică Ei l-au cunoscut pe Blaga…, în care sunt reproduse interviuri cu misteriosul «I.A.» (care nu poate fi decât albaiulianul «Ion Avram», cunoscut și de noi, nepotul preotului Bunea din Căpâlna, în casa căruia familia Blaga și-a găsit refugiul din primăvara până în toamna lui 1944); diplomatul de carieră Corneliu Blaga din Turnu-Severin (fostul șef de cabinet al Subsecretarului de Stat de la Externe, Lucian Blaga, în Guvernul Goga-Cuza), fiul lui Simion, fratele lui Izidor, tatăl poetului; universitara pensionară Georgiana Gheorghe  din Cluj, fiica lui Tit Liviu, fratele poetului; acad. Ștefan Pascu, coleg cu Blaga la Cluj, în 1952, la Institutul de Istorie al Academiei; sculptorul Constantin Popovici, autorul bustului de bronz de la Alba Iulia, dezvelit cu prilejul centenarului din 1995; Vochița Mușat (fiica preotului Ion Lașiță, vărul poetului, căruia îi dăruiește un exemplar din traducerea lui Faust, cu prilejul ultimei vizite la Lancrăm, din 8 iunie 1957)…

Foarte interesante sub aspect istoriografic, aceste evocări întregesc portretul uman și scriitoricesc al marelui Blaga, indicând cu precizie și anumite surse de informare biobibliografică.

Ultima secțiune, Nestemate ale spiritului, reproduce consemnări, autografe și gânduri lăsate de scriitori, artiști, oameni de cultură, iubitori de pretutindeni ai operei, cu prilejul celor douăzeci de ediții ale Festivalului de la Sebeș-Lancrăm-Alba Iulia, din care reproducem rândurile scrise de Dorli Blaga, care în ultimii zece ani nu a mai onorat sărbătorirea de la Sebeș din varii pricini, între care amplasarea sălii de sport care obturează vederea spre Râpa Roșie este primordială:

„În fiecare an, când vin la Lancrăm, mă bucur de felul cum sunt păstrate și îngrijite biserica, mormântul părinților mei și cimitirul.”

Sau gândurile transcrise de familia Ovidiu și Adrienne Drimba, în 2000:

„Cu emoția reîntâlnirii cu Lucian Blaga în satul său natal – în orașul unde a învățat și în acest muzeu în care se păstrează cu venerație amintirea – la sărbătoarea a treizeci de ani de zbor în eternitate a Poetului.”

Sau reflecțiile apreciatului critic literar Gheorghe Grigurcu, pe care le reproducem după o consultare proprie, care corectează și completează textul transpus cu unele erori:

„Blaga e o stihie a spiritului transilvan. O genială emanație a pământului și a oamenilor acestei provincii care I-a fixat chipul întru creație, întru cuvânt… Nici un alt poet nu e mai reprezentativ pentru Transilvania decât Blaga. Acest topaz misterios a așteptat secole înainte de a se întrupa într-un peisaj artistic durabil asemenea munților, asemenea apelor sale. Nici o altă geografie nu e mai reprezentativă pentru Blaga decât Transilvania. Sufletul său înalt s-a oglindit în fântânile, în iezerele, în râurile transilvane, ca într-o predestinare. Clasicizându-se într-un fel către finele producției sale lirice, a rămas în fond un suflet tulburat, interogativ, sublim asimetric în raport cu cosmosul. Lucian Blaga: zeul dionisiac al Transilvaniei.”